Titlul ăsta trebuie pus în ghilimele fiindcă vine de la un text al Papei Francisc, dar ghilimelele, asemeni oricăror altor reguli morale ale textului, sunt, știu, perimate azi. Atîtea lucruri și existențe învechite, în jur… În jurul meu, zic, aici în camera mea, în laptop-ul meu, în folderele cu texte, cu poze, cu muzici. În jurul meu, adică și în priveliștea ferestrei mele dinspre etajul trei, în străzile din jur pe care le parcurg mai greu acum… Pe care nu le privesc cum cred că le privesc alții, ceilalți, ci cu ochii mei, mereu interiori. Desigur, sunt indiferent la „peisajele” lor, cum și ei sunt indiferenți la ale mele. Globalizarea noastră personală nu ne-a făcut mai părtași la viețile celorlalți, ci mai străini. Ah, desigur, acum avem la îndemînă mijloacele nenumărate, rețele și mesagerii infinite, ocheanele clare de a ne vedea, pe cît mai mulți, de a ne urmări, pînă în intimitate și de a dezvălui mai departe ce am văzut, de multe ori cu un exhibiționism feroce. Și, oricît de curioși am fi astfel despre existențele celorlați, cu atît mai indiferenți suntem. Tocmai de aceea prefer chestiile astea vechi, așa cum este și blogul ăsta vechi, de care mă apropii astăzi – nu știu dacă o voi mai face și mîine și poimîine – nu cu nostalgie și tristețe, cum ar trebui, ci cu indiferență. Dar… „who knows, who cares for me”. Indiferența mea a ajuns în mine însumi astăzi.