Ca să încep cu o paranteză, „mititică cât” e un pic de cacofonie, dar de ce n-ar fi şi bietele cacofonii admise ca licenţe poetice? 🤔Am închis paranteza.

Confuzia a apărut după ce am citit această postare. Mai întâi am fost dezamăgită fiindcă Grigore Vieru (de care am tot auzit de bine, dar pe care recunosc că nu l-am citit) şi-a permis, ca să zic aşa, o… licenţă nepoetică: poienei nu rimează cu gene.

Pe urmă mi-a trecut prin cap că ghiocel rimează cu căţel, adică mi-am amintit că am găsit rima asta (mai exact ghiocel rimând cu puţă de căţel) într-o poezie pe care-am copiat-o cândva pe blogul care vi se lăfăie acum pe ecran. Aşa că mi-am răscolit acest domeniu virtual în căutarea cuvântului ghiocel. L-am găsit în trei articole*, dar în niciunul asociat cu puţa unui căţel. Dar nu m-am lăsat păgubaşă, am plecat în căutarea mai sus-numitului organ de căţelandru; şi l-am găsit aici. Numai că e asociat cu un bobocel, nu cu un ghiocel. 😝

Asta e: în a nu spun a câta primăvară a vieţii mele, memoria mi-a oferit ca mărţişor o festă.
Mulţumesc. Mulţumesc pentru că, spre deosebire de alţii, mai puţin norocoşi, am ajuns la o vârstă la care memoria adoră să-ţi joace feste. 😊

P.S. Postarea despre începutul primăverii mi-a mai adus în minte şi altceva: „o nouă primăvară pe vechile dureri„.

* – Căutarea îl scoate acum la iveală şi pe ăsta, pe care tocmai îl citiţi.