FASCISMUL ITALIAN

Mișcarea fascistă a fost fondată în martie 1919 de fostul socialist Benitto Mussolini.
Ea nu a reprezentat inițial decât o mică formațiune extremistă, fără influență reală în viața
politică. Cu ajutorul marilor grupuri de interese private și complicitatea aparatului de stat, s-a
favorizat transformarea mișcării fasciste într-un partid de mase, al cărui șefa ajuns la putere în
1922.
 Preluarea puterii
Problemele economice, instabilitatea politică și socială, slăbiciunea politică a sistemului a fost
determinată de corupție, de dictatura elitelor, de dificultatea constituirii unor guverne stabile
în 1919, elemente ce au favorizat instaurarea unui regim totalitar. In acest context s-a creat
Partidul Fascist, dar acesta nu a reușit să atragă voturi la alegerile următoare. La alegerile din
1921, fasciștii au câștigat 35 de locuri în Parlament. Se trecea către dreapta vieții politice.
Liberalii democrați nu au reușit să formeze un guvern. S-a creat un vid de putere. A urmat în
1922 „marșul fasciștilor asupra Romei". Regele i-a cerut lui Mussolini să formeze guvernul.
În urma modificării legii electorale, fasciștii au câștigă alegerile din 1924 cu 65% din voturi.
 Instituțiile regimului fascist
Mussolini a menținut vechile cadre instituționale lipsindu-le de autoritate. Monarhia a fost
menținută, dar regele Victor Emanuel avea un rol pur reprezentativ. Instituțiile democratice,
chiar dacă au fost menținute, erau lipsite de putere. Senatul, încărcat cu onoruri de către
regim, nu mai avea nici o putere. Camera Deputaților a depins direct de partid din 1928, fiind
desființată în 1938 și înlocuită de o adunare pur consultativă, Camera fasciilor și corporațiilor,
ai cărei membrii erau conducătorii corporațiilor fasciste.
Pârghiile puterii în stat erau concentrate în mâinile Ducelui (conducătorul). Ministrul
corporațiilor și șeful suprem al armatei, acesta avea largi puteri economice și militare, numea
și revoca miniștrii, putea legifera fără controlul Parlamentului. Ducele a fost susținut de către
Marele Consiliu al fascismului, care era format din miniștrii și câțiva înalți funcționari.
Partidele politice au fost scoase în afara legii. S-a instaurat la conducere partidul unic.
Asociațiile sindicale au fost interzise. Noul stat a devenit „corporatist". Partidul unic permitea
administrarea întregii țări, asigurând propaganda, controlul curentelor de opinie și menținerea
ordinii cu ajutorul Miliției. Partidul Fascist a reușit să controleze toate domeniile de activitate
și gândirea fiecărui italian.
În 1925, administrația Mussolini a admis asocierea industriașilor în așa-zisele corporații,
cărora le-a acordat o mare putere economică. Asociațiile sindicale au fost interzise. Către anii
1930, fasciștii au luat inițiativa fuzionării acestor corporații cu instituțiile de stat, susținând că
astfel se crease un nou stat corporativ, în care diversele categorii socio-economice trăiau și se
autoguvernau în deplină armonie. In realitate, corporaționismul masca supremația economică
a intereselor marilor proprietari, cu aprobarea statului.
Pentru a-și lărgi baza de sprijin și a obține ralierea catolicilor, Mussolini a încheiat în
februarie 1929 pacea cu biserica.
  Politica externă
În plan extern, începând cu a doua jumătate a anilor '30, cursul evenimentelor era determinat
de cele două puteri fasciste, Germania și Italia. Mussolini și Hitler au acordat ajutor lui Franco
în Spania în 1936. Spiritul de cooperare al italienilor și germanilor i-a făcut conștienți de
propria putere. Alianța din 1936 a dus la o asociere mai strânsă între cele două regimuri
fasciste, pe care Mussolini a denumit-o „Axa Roma Berlin". Această alianță a fost urmată de
Pactul cu Hitler din 1939.
MODELUL FRANCEZ SEMI-PREZIDENȚIAL
La începutul secolului XX, Franța era o democrație liberală de tip parlamentar, unde
esența puterii aparținea Parlamentului ales, în detrimentul guvernului, redus la un rol
subordonat. Instituțiile franceze aveau două trăsături majore: supremația Camerei Deputaților,
aleasă prin vot universal și estomparea puterii executivului față de cea a corpurilor legislative.
În preajma primului război mondial, în ciuda divergențelor sociale și religioase, Franța era o
țară unită în jurul Republicii și a sistemului parlamentar.
 Republica a V-a franceză și instituțiile ei.
După 1945, Franța era afectată de război. Sarcina guvernului era de a reface țara prin
redresarea economiei și adoptarea noilor instituții. Aceasta a fost perioada celei de a IV-a
Republici.
Constituția din 1958, care marca începutul celei de a V-a Republici, a fost rezultatul unui
compromis între generalul de Gaulle, care a dorit ca ea să se inspire din principiul separației
puterilor cu scopul de a întări autoritatea statului și liderii partidelor politice, care s-au luptat
pentru menținerea regimului parlamentar. Autoritatea șefului de stat era întărită prin textele
constituționale. Definirea rolului său era desigur conformă cu tradițiile republicane: el asigura
prin arbitrajul său funcționarea regulată a puterilor publice și continuitatea statului și era
garantul independenței naționale și al integrității teritoriului. Elementele de noutate erau
puterile de care dispunea pentru a juca acest rol: dreptul de a dizolva Adunarea Națională și
posibilitatea de a consulta țara prin referendum în caz de amenințare adusă cadrelor
instituționale, independenței naționale sau integrității teritoriului. În fața acestui președinte,
prerogativele Parlamentului constituit din două camere, au fost puternic limitate. Adunarea
Națională avea un control strict reglementat asupra guvernului, interpelările au fost suprimate,
guvernul nu putea fi răsturnat decât printr-o moțiune de cenzură ce obținea majoritatea
absolută, Senatul avea un rol limitat de confirmare a legilor. Practica politică făcea din guvern
o emanație a președintelui republicii. Acesta din urmă este cel care numea primul ministru și
miniștrii și punea capăt mandatelor acestora. Rolul Adunării se rezuma la a aproba programul
de guvernare. Cea de-a V-a Republică a creat, pe modelul Curții Supreme a Statelor Unite, un
Consiliu Constituțional însărcinat să vegheze la constituționalitatea legilor.
Generalul de Gaulle a preferat să se adreseze direct țării prin discursuri, vizite, conferințe
de presă și mai ales referendumuri, care constituiau atât întrebări puse francezilor pe subiecte
precise, cât și dovezi de încredere față de șeful statului, care reînnoia astfel periodic, prin vot
universal, propria sa legitimitate.
 Realizările regimului de Gaulle
Timp de unsprezece ani, din 1958 în 1969, Charles de Gaulle, președintele Republicii
franceze, a impulsionat politica franceză în ansamblul ei. In această perioadă el nu a avut
decât trei prim-miniștrii, semn al continuității acțiunii guvernamentale.
Președintele a încheiat decolonizarea. Coloniile din Africa au devenit independente în
1960. Prin semnarea în 1962 a acordului de la Evian s-a proclamat și independența Algeriei.
Această evoluție a instituțiilor a generat o foarte gravă criză a partidelor politice. Acestea
au fost dezorientate în fața unui regim care nu le lăsa altă alternativă decât aprobarea politicii
șefului statului sau opoziția.