Discurs ţinut la �nmorm�ntarea lui Heliade Rădulescu
� Moarte a venit �n fine să pună cununa nemiririi pe numele Heliade. Ea a ezitat mult. Părea sfiicioasă chiar după moartea intelectuală să se apropie de acela, �n care creatorul a pus nemurirea.
Prodigioasa inteligenţă, care a servit o jumătate se secol pe acest geniu creator �n toate, s�a stins cu �ncetul, şi moartea apoi a luptat mai bine de un an de zile, ca să dăr�me edificiul clădit spre a �ncăpea acest geniu şi inteligenţa ce �l servi�. Ast-fel timpul şi restimpii, cari dăr�mă cu o suflare clădirile şubrede, luptă �n delung spre dărmarea edificiilor celor mari şi tari.
Născut pe tăr�mul frăm�ntat cu s�ngele Rom�nilor vărsat pentru gloria rom�nă; născut �n ruinele palatelor Basarabilor; judec�ndu-se şi adormind pre muschiul cresc�nd spre a acoperi ca depozit rom�nismul cel pur contra p�ngăririi străinismului, ar zice cineva că geniul Rom�niei se �ncarna �ncetul cu �ncetul �n acest copil.
Heliade, ajuns bărbat, nu se �nfricoşă de nimic; nimic nu�l făcu să se dea �napoi de la cele ce credea el că trebuie să se facă. Sfida colosul ce �nspăim�nta lumea şi pana lui, graiul lui, curagiul lui erau mai tari de c�t puterea şi forţele celor mai putinţi ai timpului.
Religiunea cu filozofia, patriotismul cu umanitatea au format baza conceptelor sale, au condus toate lucrările sale, şi le a pl�ntat �n toţi c�ţi se apropiau de el. Bl�nd, dulce şi vesel, niciodată aspru, Heliade n-a �nspirat ura de c�t numai �n aceia cari lipsiţi de or ce merit sunt vrăşmaşii naturali ai meritului.
A face elogii lui Heliade, ar fi o pierdere de timp. Şcoalele Rom�niei, teatrul Rom�n, literatura Rom�nă, limba Rom�nă, Patria Rom�nă vor pomeni �n veci Heliade, Heliade. Heliade pretutindenea, Heliade a fost �n toate o jumătate se secol �ntreg.
Părinţi cari aţi fost juni şi copii pe c�nd Heliade deştepta �n noi ceea ce adormise Fanariotul, privilegiatul oligarhiei şi străinului, �ndemnaţi pe junii voştii şi duceţi de m�nă pe copii voşti să se �nchine moăstelor care astăzi se depun �n păm�nt spre a se contopi �n elemente.

Centenarul lui Eliade. Cuv�ntare aniversară rostită �n şedinţa solemnă a Academiei Rom�ne, �n ziua de 1 Ianuarie 1902.

Academia Rom�nă, institutul cultural cel mai �nalt al ţării, serbează astăzi centenarul primului nostru preşedinte, pe c�nd tot dată Rom�nia �ntreagă se pregăteşte nu mai puţin a serba pe� nu ştiu ce epitet mai cuprinzător să-I pot da� pe tatăl Eliade, pe tatăl, da, căci toţi cei mai buni dintre Rom�nii cei bătr�ni de acuma sunt fii spirituali ai acestui mare dascăl, tribun şi poet.

Dar mai �nt�i cred de cuviinţă a spune, de ce anume am primit asupra-mi, mult �nălţătoarea sarcină de a vă vorbi tocmai eu, nu altul, sintetiz�nd omagiul Academiei Rom�ne.

�n penultima şedinţă de Crăciun, colegul Tocilescu ne-a amintit centenarul lui Eliade, cer�nd participarea nostră la dorinţa generală a ţării. Propunerea a fost �mbrăţişată cu căldură, şi unii dintre cei de faţă au indicat pe d. Maiorescu să vorbească cu acea solemnă ocaziune. D. Maoirescu a refuzat. Atunci eu mi-am permis a-i observa că, pentru d-sa �n specie, nu e un simplu prilej de a se afirma, ci este chiar o datorie imperioasă. �n adevăr, sunt abia c�teva zile de c�nd �n Analele Academiei s-a publicat un memoriu extra-academic de d. Petre Popescu, unde se zice � cetesc textualmente � următoarele cuvinte: D-l Maiorescu, omul care de mai bine de 30 ani conduce, din fericire, pe calea adevărului, toată activitatea intelectuală şi artistică a Rom�nilor.� Mai bine de 30 ani! conduce din fericire! calea adevărului! toată, toată toată activitatea intelectuală şi � şi � şi artistică a rom�nilor!!! probabil, şi pe podul pe Dunăre. Prin urmare, d Maiorescu este succesorul direct legitim al lui Eliade, şi deci d. Maiorescu este dator a aprecia moştenirea ce-i rămăsese  d-sale de la Eliade. �l rugai, dar, cu stăruinţă să vorbească anume d. Maiorescu. D. Maiorescu iarăşi a refuzat. Atunci unii colegi m-au propus pe mine şi eu m-am grăbit a primi acestă �mputernicire: �mputernicirea de a examina capitalul cel lăsat Rom�nilor de Eliade; m-am grăbit, căci am fost totdeauna, sunt şi voi fi Eliadist. Mulţumesc, dară d Maiorescu că mi-a cedat locul, şi totodată cu multă graţiozitate mi-a �nlesnit momentul psihologic de a pecetlui comedioasa aserţiune a dlui Petre Popescu, care - autorul şi opera lui � răm�ne o regretabilă greşeală de tipar �n publicaţiunile Academiei Rom�ne.

De astă dată voi vorbi, adica voi simţi şi voi cugeta pentru a treia oară despre neuitatul Eliade.

El a murit la 27 Aprilie 1872 şi, la �nmorm�ntarea lui, sunt acum 30 ani, am cuv�ntat eu, atunci t�năr �ncă, dar voi fi t�năr totdeauna de c�te ori mă va �nvăpăia dragostea pentru neamul rom�nesc şi ne�mpăcata ură � oportună sau neoportună � contra vrăjmaşilor rom�nismului.

Tot la 1872 s-a constituit �n Bucureşti un comitet pentru ridicarea unei statui �n memoria lui Eliade. �n acel comitet de admiratori ai răposatului figurau Kogălniceanu, Dumitru Brătianu, Scarlat Creţulescu, Costică Boerescu, Odobescu, Aurelian, pictorii Aman şi Grogorescu, etc., �ntre care eu nu puteam să lipsesc. La inaugurarea acelui frumos monument �n faţa Universităţii, o statuă datorită măestrei dalte a italianului Ferrari, peste nouă ani de la moartea lui Eliade, am vorbit eu din partea comitetului. Voi reproduce aci c�teva pasaje din discursul meu de atunci, aşa cum �n găsesc publicat �n Rom�nul de la 25 Noiembrie 1881:

�Microcosm al unei generaţiuni care se mai continuă �n generaţiunea de  astăzi, după cum generaţiunea de astăzi se va continua �n generaţiunile ulterioare, biografia lui Eliade sunteţi voi toţi, c�ţi aţi venit aci aduc�ndu-i cunune de lauri. Biografia lui sunt ceşti reprezentanţi ai presei � el părinte al presei rom�ne; biografia lui sunt aceşti dascăli şcolari - el �nt�iul născut al �nvăţăm�ntului rom�nesc; voi tipografi, voi librari, voi bărbaţi de carte, sunteţi biografia lui � el tipograf, el librar, el renăscător al prozei şi al peoziei rom�ne după o seculară amorţire. Dintr-o mică rădăcină a crescut un măraţ arbore: acest arbore este biografia rădăcinei� O naţiune ingrată către oamenii cei mari ce au lucrat s-o �nalţe este o naţiune fără rădăcină, o naţiune moartă, o naţiune care se sinucide. Nebună, ea n-a ştiut să fie nici măcar egoistă! Pentru un popor, a iubi pe oamenii săi cei mari este a se iubi pe sineşi. Un individ, pe c�t de genial, e om mare numai atunci c�nd ajunge a fi prisma tuturora, numai atunci c�nd o �ntreagă societate, cu toate ale sale, se simte oglindită �ntr-�nsul, se cunoaşte �ntr-�nsul, �ntr-�nsul se iubeşte pe sineşi. �ntr-un suflet. �n bine şi chiar �n rău, o neputincioasă multiplicitate a poporului devine asfel o formidabilă unitate prin omul cel mare, şi � devenind o formidabilă unitate � poate să meargă �nainte. Nu lui, dar, �i aducem noi prinoasele noastre, ci ni le aducem nouă �nşine. Noi am fost el şi el a fost noi �ntr-un lung period din viaţa noastră naţională.�

Şi acuma, vorbind pentru a treia oară, după alţi 20 de ani, ce să mai spun eu, oare, tot despre Eliade? Non multa, sed multum: voi spune eu multe, dar mult; mult şi nou. Cu c�t mai sus ne depărtăm de la punctul de plecare, obiectele cele masive nu ne mai preocupă, căci le văzurăm din capul locului; la o distanţă �nsă ne apare din ce �n ce mai limpede o nouă perspectivă, o sferă mai �ntinsă, o sinteză ale cărei amănunte ne scăpau din vedere �n apropierea cea miopică; şi acele amănunte sunt adesea trăsăturile cele mai caracteristice. Privit de aproape, Eliade e omul de la 1848 şi numai at�ta; privit �nsă de departe, din �nălţime, el ţine o m�nă rezemată pe Tudor Vladimirescu, iar cealaltă pe Vodă-Cuza. Eliade se născuse prin corp cu mult �naintea lui Tudor, aşa este, dar misiunea lui cea providenţială se �ncepe imediat după 1821; la cellalalt capăt al scarii, el a murit prin corp cu mult �n urma detronării lui Cuza, dar la �ntronare Eliade abia mai trăia prin suflet, căci misiunea �i era �mplinită. �n realitate dar, Eliade nu se concentrează �n anul 1848, nici omul născut la 1802 şi mort la 1872, ci este o idee  a �ntregului interval dintre 1822-1857.

�n 1821, cade Tudor Vladimirescu, asasinat mişeleşte de grecul cel muscalit Ipsilante, care, �n faptă, n-a omor�t altceva dec�t fanariotismul �n Rom�nia. La 1822, se iveşte deodată Eliade, un t�năr de 20 de ani, numit profesor la Sf. Sava, pred�nd gramatica rom�nească. Acea mult memorabilă gramatică rom�nească s-a publicat numai peste 6 ani, la 1828, cu �cheltuiala domnului, coconului Scarlat Roset�; �n manuscript �nsă ea circula deja la 1822 �n şcoala din Bucureşti, de asemeneala Craiova şi la Slatina. Eram eu de vro 10 ani, c�nd tatăl meu, departe, �n Basarabia, mi-a dat un exemplar, pe care-l conserv ca o relicvie. Gramatica cea de la 1822 nu este un simplu �nceput didactic, nu este � �ziua se cunoaşte de dimineaţă�, ci este individualitatea integrală a lui Eliade �n politică şi �n literatură totodată.

S-a spus adesea că Eliade a fost format de George lazăr, predecesorul său �n şcoala din Bucureşti �ntre anii 1816-1822, �fericitul arhidiaconul şi doctorul �n teologie şi legi.� E adevărat că Eliade laudă pe Lazărm dar pe o linie foarte secundară. Toată admiraţiunea şi toată recunoştinţa el o datora c�torva boieri munteni cărturari, mai ales lui Gheorghe şi Constantin Golescu, lui Scarlat Rosetti, lui Barbu Văcărescu, lui Iancu Văcărescu, acela care zice că prin litere se naşte literatura, oar de la slove să n-aştepte cineva dec�t numai �slovnire,� şi �n fine lui Constantin Bălăceanu, �protectorul şi apărătorul şcoalelor rom�neşti, care cu osteneli le-a �nceput şi iarăşi prin osteneli, cu pieptul şi braţul său cel rom�nesc şi viteaz le apără şi le păzeşte p�nă �n ziua de astăzi�� Cultura lui Eliade era curat muntenească, �nc�t trebuie cu desăv�rşire să mai slăbim cu pretinsa paternitate a lui Lazăr. Pe cei de peste Carpaţi, Eliade �i iubeşte şi �i admiră, dar cu multă rezervă, bunăoară �n următorul pasagiu, remarcabil prin bun simţ şi chiar prin tact ştiinţific� �Aci �ndrăznesc a vorbi pentru fraţii noşti din Transylvania şi Banat, cari sunt vrednici de toată lauda pentru ostenelile şi silinţa ce pun pentru literatura rom�nească. Pentru ortografia �nsă, care voiesc să o introducă, scriind cu litere latineşti, bine ar fi fost să urmeze duhului italienesc, adecă a scri după cum vorbim. Şi să nu se iea după ortografia franceză şi englezească, care păzeşte derivaţia zicerilor născute �n veacurile scolasticismului şi de care chiar singuri acum ar voi să se scuture. Noi nu scrim pentru strămoşii noştri pe cari i-a adus marele Traian aci, ci pentru contimporanii noştri��

Amici, ocrotitori şi inspiratori ai t�nărului Eliade au fost c�ţiva boieri munteni patrioţi, familiarizaţi cu tendinţele occidentale, mai ales Goleştii şi Văcăreştii. �n urmă Goleştii au ajuns liberali, foarte liberali, iar Văcăreştii conservatori, foarte conservatori. Să nu uităm �nsă că p�nă la 1856 nu erau la rom�ni nici conservatori, nici liberali, căci partidele cele constituţionale nu se putea zămisli p�nă la �ncolţirea unui regim constituţional. Afară de venetici şi parveniţi, afară de clienţi ai candidaţilor la Domnie, afară adecă de ciocoii lui Filimon, toţi boierii de baştină mari şi mici, unii mai �ndrăzneţi, alţii mai pe ascuns, iubeau neamul rom�nesc, urau jugul străin, dejucau intrigele trădătorilor, ţineau la limba străbună şi lucrau cu zor la deşteptarea poporului. De la acei boieri �nvăţase Eliade ruga, pe care o intercalează �n gramatica sa: �Fie binecuv�ntată toată tinerimea, coboară-se mila şi fericirea Cerului peste d�nsa ; slavească-se naţia Rom�nească, �nmulţească-se cei ce o apără şi o ajută; stinga-se numărul celor ce voiesc să o derapene; stinga-se cu sunetul numele lor din cartea pomenirii şi a vieţii; păşească cu repeziciune sf�nta filozofie şi ştiinţele de la marginile păm�ntului p�nă la lelelalte, �ntinză-se �n �nmulţească-se şi �n nenorocita nostră Partrie; fie bine primite ca să răm�ie şi să se vecineze �ntre noi!� �n această gramatică o altă rugă , pare răsărită ca un sublim requiem din proaspătul atunci morm�nt al lui Tudor Vladimirescu: �Dea Domnul ca să sporescă r�vna culturii �ntre Rom�ni şi să �nceteze toate �mpotrivirile, coboara-se pacea şi fericirea Cerului peste mult suferitoarea nostră patrie; fie lacrimile şi năcazurile ei cele �ndelungate şi pline de deznădăjduire auzite de Cer, şi vază de acolo m�ngăiere; �mpărăţească sf�nta unire �n braţele ei cele ostenite şi dreptatea �nsoţească toate pasurile şi săv�rşirile Rom�nilor, ca să fie ei toţi fraţi şi toţi să se bucure de drepturile păm�ntului lor celui blagostovit, fie! fie! fie!� �

De la primul său pas la 1822, atunci biet dăscălaş, imberb, Eliade �şi manifesta deja pe deplin misiunea dualităţii sale: literatură şi politică, cuv�nt şi faptă, ambele str�ns cimentate prin aceeaşi ţintă � nesleita iubire a neamului Rom�nesc. Aşa a crescut �n curs de 25 ani generaţiunea cea de la 1848, o legiune at�t de oţelită, �nc�t năpădirea ulterioară a microbilor pesimismului, cari �şi puseră cu fală pe steag de a-şi bate joc de Rom�nism, Micro-Schopenhauerienii n-au fost �n stare să nimicească măreţul av�nt. Eliade, văzut sau nevăzut, era pretutindenea �n suflete, şi nu numai p�nă la Milcov. Kogălniceanu şi Costachi Negruzzi la Prut, Alexandru Hasdeu şi Constantin Stamati la Nistru, simpatizau şi simfonizau cu Eliade; �n Muntenia, �nsă, se adăpostea cuibulfiresc al mişcării, fiind aci mai apărat de pestilenta suflare a muscalului. Pentru a da mulţimii o hrana zilnică de tendinţe patriotice, trebuia negreşit o presă periodică şi trebuia un teatru. La 1828 Eliade �ntemeiază Curierul său, iar la 1834, ajutat de C�mpineanu, el ridică o scenă Rom�nească pe l�ngă o Societate Filarmonică, cari au exercitat cea mai puternică �nr�urire asupra deşteptării aspiraţiunilor naţionale. La 1836 inaugurează o combatere sistematică a machiavelismului Rusiei, demasc�nd un fals muscalesc �n textul Regulamentului Organic; şi acea luptă contra �Faraonului de la Nord,� după cum caracteriza Eliade aristocraţia Rusească, nu se mai sf�rşeşte dec�t cu moartea profetului. Din acea epopee antimoscovită sunt mai piperate cele două satire, prin cari Eliade a scăpat Rom�nia de două mari năpăşti. La 1844 Rusia se �ncearcă a pune m�na pe minele ţării � ceva aşa ca Anglia �n Transvaal, sau după cum ar fi la noi astăzi cestiunea cea evreiască a �capitalurilor străine.� Venise �ntr-adins un speculant numit Trandafilov. Obşteasca Adunare era c�t p-aci ca să cadă �n cursă. Atunci Eliade răsp�ndeşte �n sute de exemplare manuscrise fabula: Măcieşul şi Florile. Propunerea de la Petersburg a fost respinsă. La 1848 vine �n Bucureşti un alt agent rusesc Duhamel, contra căruia Eliade scrie o satiră intitulată C�ntecul ursului cu refrenul �Diha! Diha-mei!�, care făcu de r�s pe intrigantul muscal.

Nu voi mai atinge cele multe peripeţii din viaţa lui Eliade. Trec chiar peste rolul cel cov�rşitor �n revoluţiunea de la 1848. �nlătur evenimentele cele prea bine cunoscute. Mă voi opri o clipă numai asupra literatului. �n proză ca şi-n versuri, Eliade se distinge printr-o extremă energie. Acea energie �nc�ntă mai cu deosebire pe nenorocitul Eminescu, care a scris o frumoasă poezie La Eliade� La �nceputul cuv�ntării mele eu am mulţumit cu efuziune d. Maiorescu; acum la sf�rşit am vrut să-I mai fac o nouă mare plăcere, evoc�nd pe Eminescu. Şi aci, �nsă un regret. �n colecţia postumă a versurilor lui Eminescu, d. Maiorescu, �n calitate  de editor, a suprimat poezia La Eliade. Rău-voitorii pretind că d-sa ar fi dorit să distrugă p�nă şi memoria lui Eliade. Rău-voitorii n-au dreptate. Pe Eliade nimenea nu va putea, necum sa-l distrugă, dar nici măcar a-l ştirbi. Prin acea ne�nţeleasă suprimare, care frumoasă nu e, corectă nu e şi nu prea cu minte, se ştirbeşte Eminescu, iar prin ştirbirea lui Eminescu se ştirbeşte mai ales � nat�rlich � �nsuşi d. Maiorescu. Şcoala lui Eliade stă şi răm�ne �n picioare mai tare dec�t ori şi c�nd, ca:

                                           � falnica cunună a bradului bătr�n,

după cum c�ntă Eminescu n acea peozie La Eliade�

�

Astăzi despre Eliade, mai deunăzi despre Vasile Urechea� ar zice cineva că m-am făcut cioclu umbl�nd după morminte. Ei bine, da, primesc epitetul de cioclu, nu �nsă pentru a �ngropa, ci pentru a dezmorm�nta gloriile cele naţionale.

Voi termina.

Imit�nd pe colegul şi vechiul meu amic Sturdza, care la orice mare solemnitate naţională obişnuieşte a face c�te un dar Academiei, �mi iau libertatea de a vă da şi eu ceea ce este foarte scump suvenirilor mele. Tatăl meu a fost unul dintre fundatorii Academiei şi tot odată un părtinitor nestrămutat al lui Eliade. La centenarul de astăzi, �n semn de comemoraţiune, vă ofer această cupă de argint, din care �nchinase bunicul meu Tadeu la botezul tatălui meu Alexandru. Din acestă cupă eu am �nchinat o singură dată, anume la botezul fiicei mele, strig�nd atunci, ca şi acuma: Trăiască Rom�nia! Piară duşmanii! Şi c�nd zic Rom�nia, �nţeleg pe prima linie capul Rom�iei, căci Regele nostru e tare prin iubirea Rom�nilor, iar Rom�nii sunt tari prin �nţelepciunea Regelui.

Apărarea Naţională, III (1902), Nr. 16 (20 Ianuarie), p. 1.

LA HELIADE

De mi-ar permite - Apolon s'aleg dintre cunune,

Ghirlanda n'aş alege-o de flori plăp�nde, june,

Ci falnica cunună a bardului bătr�n;

Eu n'aş alege lira vibr�ndă de iubire,

Ci ceea care falnic �mi c�ntă de mărire,

Cu focul albei Veste aprinde al meu s�n.

Ghirlanda, ce se 'nsoară cu silfele uşoare,

Pe fruntea inspirată, pe fruntea 'nspirătoare

De bucle 'ncungiurată, blondine, undoind,

Plăcută-i a ghirlandă � sublimă �nsă este

Cununa cea de laur, ce s�ntă se 'mpleteşte

Pe fruntea cea umbrită de bucle de argint.

Ca visul e c�ntarea ce-o 'ntoană Eol dulce,

C�nd silfele vin jalnic prin lilii să se culce,

Să doarmă somn de �ngeri pe s�nul alb de flori;

Sublim �nsă e c�ntul c�nd ţipă şi ia 'n goană

Talazurile negre ce turbă, se răstoarnă,

Şi spumegă ca furii şi urlă 'ngrozitor.

Astfel �ţi e c�ntarea, bătr�ne Heliade,

Cum curge profeţia unei Ieremiade,

Cum se răzbun' un vifor sbur�nd din nor �n nor.

Ruga-m'aş la Erato, să c�nt ca Tine, barde,

De nu �n vieaţa-mi toată, dar c�ntecu-mi de moarte

Să fie ca � Blestemu �-Ţi. . . să-l c�nt, apoi să mor.

LA MOARTEA LUI ELIADE

Tăceţi! Cearta-amuţească. � E-o oră grea şi mare

Aripele ei negre �n ceruri se �ntind

Astfel lumea-amuţeşte la 'ntunecări solare.

Astfel marea-amuţeşte vulcane c�nd s'aprind

C�nd prin a vieţii visuri � oştiri de nori � apare

A morţii umbră slabă cu coasa de argint.

Tăceţi! Cum tace 'n spaimă al Nordului popor

C�nd evul asfinţeşte şi Dumnezeii mor.

Aduceţi-vă a minte de-acele nalte pose

De frunţile 'n lumină a vechilor profeţi

Pe un pustiu de piatră, pe cer d'azur şi rose

Trecu un st�lp de flacări ce lumina măreţ

Şi 'n fruntea unui popol pierdut �n chin � e Mose

Şi sufletul lui mare ad�nc şi �ndrăzneţ

Prevede că din s�nul pierdutului popor

E viitorul lumei ş'al ei m�ntuitor.

El n'a văzut păm�ntul promisiei divine

Viaţa lui se stinse �n munţii slabi şi suri

Corpul i-l poartă 'ntregul pustiu fără de fine

O ginte 'ntreagă poartă a lui �nvăţături

Ca 'nmorm�ntată 'n secoli cenuşa lui răm�ne

Dar spiritu-i sfăramă �nnalţii, vechii muri

De Iericho � şi 'n g�nduri şi 'n biblia lui scrisă

Viaţa 'ntreagă mare [-a] unui popor e 'nchisă. 

Astfel �n noaptea noastră pierdută şi amară

Un glas de deşteptare ad�nc a răsunat

O stea a supt puternic eclipsa cea solară

Un st�lp pin chinuire un drum ne[-a] arătat

O arpă de aramă cu coarda temerară

Trezi 'n sufletul nostru simţire de bărbat

Ca glasul Provindenţei din stinsele

Decade Astfel s'auzi glasu-ţi bătr�ne Eliade!

O, limba lui! Imi pare c'aud cum ea răsună

In aspra ei m�nie zidind nor peste nor

Din ştearsa, nenţeleasa a istoriei rună

A descifrat al ginţii puternic viitor

El trece peste timpuri, pe valuri cum furtuna,

Valuri cari �n ceartă se scutură şi mor.

Os magna sonaturum! Idei c'ale lui Crist

In limba inspirată[-a] unui Evangelis

Inima lui cea mare menită fu de soartă

Să nasc 'ntr'un timp rece, căzut, degenerat

Dacă �n fundul negru ad�nc din marea-moartă

Cu-ape de plumb, cu valuri greoaie 'n a ei pat

Vulcan puternic care cutremur �n el poartă

Cu razele-i de flacări ar fi acufundat

P�n ce deodată m�ndre, g�ndirile-i irump

Pin undele greoaie, pin apele de plumb.