„Căutaţi cele de sus”

Învierea lui Isus este un eveniment în istorie şi totodată mai presus de istoria obişnuită, căci prin această Înviere ia fiinţă o nouă dimensiune a vieţii şi a destinului oamenilor. Isus aparţine acum sferei divine şi eternităţii, împreună cu trupul său înviat. (IPS Ioan Robu, Pastorala de Paşte 2011)

Nadajduim ca alaturi de Domnul Inviat este si martirul nostru Vladimir Ghika. Chiar daca inca nu si cu trupul, Monseniorul se bucura pentru noi ca putem pregusta in sarbatoarea Pastelui ceea ce el vede deja, cu atat mai mult cu cat anul acesta este o celebrare care depaseste limitele institutionale ale bisericilor, unindu-le in spirit si rugaciune.
Cu ocazia sfintei sarbatori a Invieri a Domnului, pentru colaboratorii postulaturii, un gand de rugaciune ca multumire pentru tot efortul in procesul indelung si nu usor. Impreuna cu acestia, pentru cititori, prienteni ai lui Vladimir Ghika o urare pentru ca cel care s-a ridicat spre viata vesnica de pe aceasta piatra sa va fie lumina in toate caile pe care veti pasi si sa va pregateasca un loc langa Monseniorul.

Pământul s-a transfigurat într-adevăr în spirit şi înfăţişare...

„La terre a changé de figure et d'âme depuis le jour où, reçu des mains de la Vierge-Mère, elle a vu, comme en cette femme, mais pour un plus étrange miracle, le corps du Seigneur se blottir dans ses entrailles. Depuis le jour où c'est en son sein qu'il a repris vie pour la seconde naissance, volontaire et virginale, de la Résurrection, en vérité, la terre a changé de figure et d'âme”.
În 1936, Monseniorul Vladimir Ghika publica Pensées pour la Suite des jours, o culegere de „gânduri pentru zilele ce vin”, apărută şi la noi, la editura Dacia, în 1995, în traducerea doamnei Doina Cornea. Dintre acestea, din capitolul „În faţa unor rămăşiţe omeneşti”, am ales acest gând care ilustrează perspectiva Monseniorului despre Învierea Mântuitorului:
„Ofrandă primită din mâinile Fecioarei-Mame, pământul s-a transfigurat în spirit şi înfăţişare din ziua când a întrezărit cum în această femeie – pentru un miracol însă şi mai necuprins— Domnul şi-a înfiripat în el cuib şi sălaş trupesc. Pământul s-a transfigurat într-adevăr în spirit şi înfăţişare din ziua când, tot din el, trupul Domnului a prins a doua oară viaţă pentru a doua sa naştere – naşterea voluntară şi virginală a Învierii” (traducere de Andrei Brezianu).
Lăsând desigur fiecărui cititor bucuria descoperirii intelesurilor acestui gând, nu fac altceva decât să observ că se înfăptuieşte ceea ce spera autorul în introducerea la cartea publicată in 1936: „Cel mai dorit elogiu care s-ar putea acorda acestui volum, o spun din nou, ar fi oarecum încredinţarea că, parcurgându-l, cititorul m-a uitat”. Cititorul care se opreşte asupra unuia din cele 643 de gânduri publicate numai în acest volum, va observa că orientarea sufletului său nu este spre autor, ci spre misterele despre care Monseniorul însuşi meditează, pe care el însuşi le contemplă.
Despre influxul meditaţiilor părintelui Vladimir, scria bunul său prieten, Jacques Maritain, în Prefaţa la a doua ediţie a cărţii în limba franceză: „meditaţiile s-ar vrea primite ca nişte prietene săritoare care nu fac prea mult zgomot în jurul lor, în casă, dar care-i ajută pe toţi să-şi ducă la capăt truda de fiecare zi”. Truda de fiecare zi a creştinului este asemenea trudei pământului care susţine şi hrăneşte minunile voite de Dumnezeu. Însă, ca şi pământul, după Învierea Domnului, avem o înfăţişare şi un suflet nou, mai aproape de cel de la origine, chiar mai presus.

Vă propun, în cele ce urmează, reflecţia domnului Andrei Brezianu, pe marginea gândului Monseniorului Ghika referitor la Înviere:
Acest gând al Monseniorului este superb prin profunzime filosofică şi trimiteri de înaltă elevaţie metaforică. Subtilitatea superlativă a cugetării Monseniorului Ghika se regăseşte aici în jocul diafan între sensurile cuvântului terre care înseamnă şi ţarină şi ogor şi glie şi lut....Lutul din care suntem plămădiţi devine ogor în făptura Fecioarei-Mame pentru a deveni sămânţa a Învierii. Pe de altă parte, blottir trimite la Evanghelia lui Ioan „şi a locuit între noi”.
Subiectul acestei splendide cugetări aşa cum îl văd eu, este pământul în multiplele lui accepţiuni legate aici de economia mântuirii, de lucrurile de apoi şi de Înviere. El, pământul premeste sămânţa Vieţii, aşa cum Maria a primit-o la Buna Vestire. După răstignire, pământul premeste ofranda trupului lui Isus născut de Maria spre a-l naşte virginal a doua oară în misterul Învierii.
Stilul Monseniorului este extrem de complex în expresie şi trimiteri metaforice. Un singur exemplu aici: „sufletul pământului”. Pământul n-are suflet!!! E vorba de o trimitere la vocativa pământului de a fi scena şi teatrul marii drame a Întrupării şi a mântuirii; e vorba de o personificare.
Pământul devine sălaşul Domnului graţie Mariei care l-a zămislit şi l-a născut. Tot el, pământul ca mormânt e cel din care iese trupul Domnului pentru a doua naştere, la Înviere.

„Ce se face cu simplitate e simplu de facut”

Postul, rugaciunea si pomana sunt cele trei caracteristici principale ale pregatirii pentru sarbatoarea Pastelui. Daca primele doua se desfasoara preponderent în intimitatea propriei „camere”, dupa cum ne îndeamna Isus, atunci când ajungem la pomana ne aflam în plina strada sau într-o „camera” care nu este a noastra. Într-un sir de conferinte pentru Asociatia Doamnelor de Caritate din Bucuresti, Vladimir Ghika a vorbit pe tema „vizitarii saracilor”. Aceste meditatii au fost ulterior publicate în mai multe rânduri, varianta româneasca datând din 1995: „Convorbiri spirituale”, aparute la editura Dacia.
În cele 27 de pagini, cât acopera 4 conferinte, Monseniorul trece de la analize acute ale actului de caritate prin detalierea caracteristicilor acestuia, la propuneri concrete menite sa conduca la sfintenie. „Exista, în organizarea operei de caritate, una din acele capcane ale Bunului Dumnezeu, cum stiu uneori sa întinda si sfintii, pentru a face sa progreseze împaratia Domnului. Este momentul în care va trebui sa gasiti farmecul si eficacitatea pe care actul de milostenie pare sa le piarda, pentru voi (meritul nu si-l pierde totusi, dimpotriva), printr-o daruire mai completa de sine si printr-o actiune mai profunda asupra saracului. Aceasta daruire de sine nu este deloc usoara.”
Un prim aspect indicat de parintele Vladimir este pregatirea actului de caritate. Rugaciunea si vizita la Preasfântul Sacrament sunt cele care conduc inima credinciosului la iubirea celui sarac în Dumnezeu. Isus ne-a spus în Evanghelie ca ramâne printre noi în multe moduri: în cel Euharistic împarte daruri; în cel al persoanei saracilor primeste daruri. „Ca pregatire, o vizita la Sfântul Sacrament este foarte indicata si plina de învataminte. Mergeti catre Isus, în realitatea sa prezenta fara cuvinte printre noi, înainte de a-l gasi mai vadit, mai vizibil ca asemanare - si mai îndepartat, mai putin desavârsit, în omul sarac. Unul ajuta la întelegerea celuilalt. Ostia jertfita va va ajuta sa stiti ce este saracul; iar saracul, ce este Jertfa de pe Altarele noastre”.
„Ceea ce aveti sa-i dati, sau sa-i luati uneori - se întâmpla, dar n-are mare importanta, ceea ce conteaza este ca unul sa dea si celalalt sa primeasca (saracia nu se gaseste întotdeauna acolo unde credem) - ceea ce trebuie sa dezvoltati în el, daca le are, pentru a-l împiedica sa le piarda, si pentru a le spori, sunt, înainte de toate: spiritul de saracie; întelegerea vietii; sensul si utilizarea suferintei; dorinta si iubirea de Dumnezeu”. Acesta este misterul actului de pomana care nu se limiteaza la o acoperire, mai mult sau mai putin satisfacatoare, a unor lipsuri materiale, ci îmbraca o dimensiune spirituala sfintitoare de ambele parti.
„Ce se face cu simplitate e simplu de facut”. Am luat doar aceste cuvinte din a doua conferinta si mai sunt alte doua care aprofundeaza tema. O lectura cât se poate de utila pentru timpul Postului Mare. Daca nu aveti cartea, pentru ca este de mult epuizata, puteti citi paginile pe internet, plecând de la coperta din acest articol. La fel si pentru cei care vor sa citeasca originalul francez.

Sufletul sacerdotal

Virgo Fidelis.
Istoricul şi spiritualitatea sa,
de Mons. Louis-Marie de Bazelaire,
EARCB 2010, 144 pag.,
trad. Mihaela Vasiliu
şi Marie Thérèse Cernea

În preajma Crăciunului am avut bucuria de a vedea tipărită cartea Virgo Fidelis, un îndrumar spiritual în care mulţi se vor regăsi cu uimire şi încântare. Lucrarea prezintă spiritualitatea şi dezvoltarea surprinzătoare a unei asociaţii înfiinţate în Franţa din iniţiativa Mons. Vladimir Ghika, asociaţie recunoscută oficial pentru ambele rituri, începând cu 2010, şi la noi în ţară. Spre informare, redăm integral statutul Asociaţiei Virgo Fidelis (numele provine de la titlul dat Mariei, de „Fecioara credincioasă” care veghează mereu):

„Art. 1 – Se formează sub numele de Virgo Fidelis o Asociaţie al cărei scop este să ofere în favoarea preoţilor rugăciuni, penitenţă şi iubire.
Art. 2 – Membrii Asociaţiei se angajează să cunoască tot mai mult învăţătura privind preoţia lui Isus, să-i ofere lui Dumnezeu munca şi suferinţele lor pentru sfinţirea preoţilor şi pentru rodnicia activităţilor esenţiale ale Trupului Său mistic, să proclame şi să apere caracterul sacru al preoţiei prin cuvânt şi faptă.
Art. 3 – Membrii se angajează să primească cu respect şi supunere toate îndrumările date de autoritatea ierarhică, să citească, să mediteze şi să facă cunoscute enciclicele Suveranului Pontif.
Art. 4 – Ei se angajează:
a) zilnic, să recite Actul de iubire, pe care se vor strădui să-l introducă în activităţile lor conform exigenţelor datoriei stării lor;
b) săptămânal, să mediteze predica Mântuitorului de după Cina cea de Taină, sau Patima Lui, de preferinţă seara sau în noaptea de joi spre vineri, sub forma Orei Sfinte; cei ce vor fi împiedicaţi să o facă, vor înlocui această meditaţie cu o oră de oferire a muncii sau a suferinţei lor;
c) lunar, să consacre Domnului, într-o zi aleasă anume, rugăciunile şi jertfele lor pentru sfinţirea preoţilor şi, de asemenea, să facă un examen de conştiinţă cu scopul de a însufleţi în ei amintirea responsabilităţilor proprii faţă de starea preoţească;
d) în fiecare an, dacă se poate, să ceară celebrarea unei Liturghii pentru preoţie.
Art. 5 – Vor comemora cu evlavie Instituirea Preoţiei în ziua de Joia Mare şi vor celebra Sărbătorile Sfintei Fecioare, precum şi pe aceea a Sfântului Paroh de Ars”.

În „Interpretarea statutului”, autorul clarifică spiritul în care a fost scris şi care are la bază iubirea „ca act care se deschide asupra zilei şi vieţii noastre întregi pentru a-i lumina sensul, un act ce trebuie să se prelungească prin toate activităţile zilei, şi care dă culoare ţesăturii tuturor ocupaţiilor noastre”. Participarea la această Asociaţie este astfel instrument eficace pentru sprijinul şi sfinţirea preoţilor, dar şi împlinire personală, pentru că actualizează, într-un mod foarte simpu şi practic, dimensiunea preoţească prezentă în viaţa fiecărui creştin. Termenul „suflet sacerdotal” apare sistematic pe parcursul prezentării şi se referă la toate acele persoane care, membre sau nu ale Asociaţiei Virgo Fidelis, înţeleg valoarea preoţiei şi se alătură, prin rugăciunea şi jertfa vieţii lor, episcopilor, preoţilor şi diaconilor consacraţi anume pentru această misiune. Şi aceste persoane sunt multe, în cele mai diverse medii. Tocmai de aceea din Asociaţie pot face parte nu numai persoane private, ci şi congregaţii întregi.
Departe de a folosi fraze pompoase care entuziasmează pe moment dar sunt repede uitate, autorul pătrunde cu delicateţe şi realism în toate dificultăţile pe care viaţa de zi cu zi, munca, suferinţele şi limitele personale le ridică în calea celor care vor să-i slujească lui Dumnezeu. Cu acelaşi realism şi profund spirit de credinţă, Mons. Louis de Bazelaire indică şi remediile: statornicia, încrederea, oferirea plină de speranţă a micilor jertfe impuse de datoria stării fiecăruia, caritatea. Astfel, spiritul Asociaţiei structurează viaţa membrilor săi, conferindu-i consistenţă şi semnificaţie.
În ultimul capitol, dedicat spiritualităţii Asociaţiei, autorul abordează patru aspecte importante care motivează sufletul sacerdotal: Preoţia, Euharistia, Biserica şi Sfânta Fecioară Maria. În legătură cu aceasta din urmă, autorul afirmă: „Şi voi aveţi de descoperit, de-a lungul vieţii voastre, care trebuie să fie participarea voastră la preoţia Domnului nostru. Maria nu a fost niciodată preot, dar a avut un suflet sacerdotal: a trăit într-o uniune intimă cu Isus, Marele Preot! (…) I-a iubit, ca şi El, pe Tatăl şi pe fraţii săi. A suferit în inima ei ceea ce El a suferit într-a Sa. S-a rugat cu El pentru răscumpărarea oamenilor. Maria a acceptat încercările fizice şi morale, durerile spirituale, suferinţele sufleteşti care i-au întreţesut viaţa.
Nici voi nu sunteţi preoţi. Dar puteţi avea un suflet sacerdotal. Acest suflet trebuie să-l perfecţionaţi de-a lungul vieţii voastre. Rugăciune, renunţare, încercări, suferinţe, toate acestea sunt materia jertfei voastre”.

Liana Gehl
(Actualiatatea Creștină, 1/2011, p. 31)

A propos de Monseigneur Vladimir GHIKA (14)

Michel PRAT, oblat bénédictin

Monseigneur Vladimir Ghika, dans son livre “Pensées pour la suite des jours” - page 136 Ed. Beauchesne - a écrit: “Un des noms magnifiques et terribles de Dieu, pour les bons comme pour les méchants: l’Inévitable. Il est l’Inévitable. Il l’est plus que la mort. Mais penser que Celui qu’on ne peut d’aucune manière, ni nulle part, ni jamais éviter, c’est le suprême Amour...”

Au chapitre IV, v.49 de la Règle de Saint Benoît il est écrit: “En tout lieu se savoir avec certitude sous le regard de Dieu.” En tout lieu, le moine ne peut échapper au regard de Dieu, il est l’Inévitable. On sait que tous nos actes et nos paroles doivent être conformes à l’Evangile. Sinon on prend le risque de se séparer de Dieu et d’être une proie pour le Diable. C’est donc bien qu’en tout temps, en tout lieu, le Seigneur nous regarde, il est inévitable. David dit (Ps 69,17):

“Réponds-moi, Yahvé: car ton amour est bonté;
en ta grande tendresse regarde vers moi;”

David cherche la présence de Dieu, son regard. Jésus, par sa mort et sa résurrection, a pris sur lui tous les péchés (1Co 15,3), toutes les souffrances des hommes pour nous donner la vie, par amour pour nous. Or tout homme a connu dans sa vie une période où il a souffert, tout homme a péché (cf. La femme adultère Jn 8,7-9). En cela Jésus est inévitable mais celui qui souffre, qui pèche est libre d’accepter ou de refuser le salut ainsi proposé. “Car, la mort étant venue par un homme, c’est par un homme aussi que vient la résurrection des morts. De même en effet que tous meurent en Adam, ainsi tous revivront dans le Christ.”(1Co 15,21-22)

Dieu est inévitable parce qu’il n’existe pas: IL EST.

“On a tout dit de Dieu quand on a prononcé son vrai nom. IL EST, cela suffit, et c’est même trop. Dieu est le seul au monde - autant que cette expression soit permise - à se contenter d’un Verbe pour laisser épuiser sa substance par une Parole... Et Dieu n’a ni raison ni tort d’être: il n’a jamais à répondre de son Acte devant personne... Il n’a pas à s’expliquer, à plaider sa cause, il n’a pas de cause, personne ne pouvant l’accuser. Il n’a pas à chercher d’appui, il est un Acte sans fondement.”(Extrait de “Le Dieu de Sartre” par H. Paissac - Éditions Arthaud 1948 - pages 82,97,98)

A SUIVRE

Monseniorul Ghika şi bolnavii săi

Suntem obişnuiţi ca Biserica să dea importanţă celor suferinzi. Observăm acest lucru şi prin faptul că în decursul anului ne oferă modele de sfinţi care au excelat în grija pentru bolnavi. Faima taumaturgică a unora este atât de mare încât memoria lor este legată strâns de posibilitatea de a obţine încă vindecare sau protecţie. Luna februarie ni-l aduce în prim plan pe sfântul Blaziu, preotul martir prin mijlocirea căruia se cere ocrotire împotriva bolilor de gât. Această lună are însă şi o altă dată importantă care îi priveşte pe bolnavi, aceea a comemorării apariţiei Sfintei Fecioare Maria la Lourdes, 11 februarie. Am celebrat în acest an a 19-a zi mondială a bolnavului iar Sfântul Părinte pornește în mesajul său pentru această zi de la ceea ce spune sfântul Petru în prima sa scrisoare (2,24): „Prin rănile lui aţi fost vindecaţi”.

Rememorarea rănilor Mântuitorului este făcută de Papa Benedict al XVI-lea în faţa Giulgiului care poartă semnele, Monseniorul Ghika face acelaşi lucru cu o mică relicvă din coroana lui Isus. „Fiul lui Dumnezeu a suferit, a murit, dar a înviat şi tocmai din acest motiv rănile sale devin semn al mântuirii noastre…” (n.1) spune Sfântul Părinte. Mântuirea veşnică poate fi pregustată în acest timp în imediateţea alinării durerilor. Mântuirea are o conotaţie spirituală, apostolul Toma a fost vindecat în necredinţa sa de evidenţa rănilor purtate de Învăţătorul Înviat, dar nu numai. Monseniorul a înţeles că rănile Mântuitorului pot procura şi eliberarea de suferinţele vremelnice. Acest fapt este verificat de numeroasele vindecări procurate de Vladimir Ghika prin aplicarea relicvei şi aplecarea în rugăciune.

Vindecările obţinute au fost cu siguranţă de multe feluri şi mulţi sunt cei care nu au obţinut o vindecare fizică definitivă. Citind teologia suferinţei, aşa cum o prezenta părintele Vladimir, ne dăm seama că probabil nici nu cerea mereu în rugăciune vindecarea corporală. Nu ne propunem aici să facem o listă a bolnavilor îngrijiţi de Vladimir Ghika. Nu vrem să clasificăm sau enumerăm locurile pe unde s-a dedat acestor activităţi. Probabil pentru mulţi cititori ar fi de neînţeles, dat fiind că trăim într-o societate evoluată medical. Acum 100 de ani, pe când tânărul Vladimir, apoi părintele Vladimir, îngrijea bolnavii situaţia era cu totul alta. Ceea ce vă propun spre contemplare este actualitatea preocupării acestei persoane sensibile la durerile aproapelui, ca samariteanul din Evanghelie.

Papa invită pe tineri ca şi pe toţi oamenii de bunăvoinţă să creeze „poduri de iubire şi solidaritate pentru ca nimeni să nu se simtă singur, dar aproape de Dumnezeu şi parte din marea familie a fiilor săi” (n.3). Doar privind rănile lui Isus vom vedea Inima Sa Preasfântă care con-pătimeşte cu fiecare bolnav manifestând în cel mai înalt grad iubirea lui Dumnezeu (cf. n4). Apropiindu-ne de cei bolnavi, ne apropiem de Isus care este acolo cu ei. Apropiindu-ne de cei în suferinţă, îl facem prezent pe Isus lângă ei. El este acolo şi îi mângâie cu mâinile noastre aşa cum o făcea cu mâinile predilecte ale Monseniorului.

A propos de Monseigneur Vladimir GHIKA (13)

Michel PRAT, oblat bénédictin

Monseigneur Vladimir Ghika, dans son livre “Pensées pour la suite des jours” - page 133 Ed. Beauchesne - a écrit: “Ceux qui jugent Dieu pour le condamner ne le condamnent pas toujours à la peine capitale, mais à la prison cellulaire, aux travaux forcés, et surtout à l’exil.”

Le livre des psaumes est le livre des louanges. Lorsqu’on le parcourt rapidement, on n’y trouve pas de condamnation de Dieu. Par contre dans le livre de Job, le Satan en parlant à Dieu prévoit une condamnation.
Jb 1,11: “Mais étends la main et touche à tout ce qu’il possède; je gage qu’il te maudira en face!”
Jb 2,5: “Mais étends la main, touche à ses os et à sa chair, et je gage qu’il te maudira en face!”
En Jb 2,9, la femme de Job invite son mari à se séparer de Dieu: “Alors sa femme lui dit: Pourquoi persévérer dans ton intégrité? Maudis donc Dieu et meurs!”
En Jb 21,14-15, les méchants condamnent Dieu à l’exil: “Eux, pourtant disent à Dieu: écarte-toi de nous, connaître tes voies ne nous plaît pas! qu’est-ce que Shaddaï pour que nous le servions, quel profit pour nous à l’invoquer?”
Les grands prêtres et les anciens du peuple ont décidé de tuer Jésus qui affirme être le Fils de Dieu. (Mt 26,3-4; Mc 14,1-2; Lc 22,1-2)

Pendant les vingt siècles qui ont suivi la mort et la résurrection du Christ, les martyrs de la foi ont payé de leur vie l’annonce et le témoignage de la Bonne Nouvelle depuis saint Étienne (Ac 7,55-60) jusqu’à ceux du XXème siècle. C’est Dieu que l’on a condamné et voulu tuer à travers eux. Auparavant ils auront connu parfois la prison ou l’exil. C’est encore à la prison ou à l’exil que Dieu est condamné si l’union européenne a refusé ou refuse de reconnaître les racines chrétiennes de l’Europe dans sa constitution. C’est Dieu, qui a parlé en premier aux juifs, que certains ont voulu condamner à la prison et à la peine capitale en adoptant “la solution finale” mise en place pendant la guerre de 1939-1945. C’est Dieu que l’on condamne encore par le développement de la culture de mort (I.V.G., euthanasie, eugénisme,...) en ne respectant pas le sixième commandement du décalogue ‘Tu ne tueras pas.” (Ex 20,13)

Le régime de gouvernement mis en place en Roumanie au lendemain de la seconde guerre mondiale a jugé Dieu en condamnant ceux qui croient en Dieu et le proclament à la prison cellulaire (Monseigneur Ghika et de nombreux autres ecclésiastiques) ou à l’exil. (le Roi Michel 1er et le frère de Mgr Ghika en particulier)

A SUIVRE