Pr. Fabian MĂRIUȚ
De câţiva ani, credincioșii şi familiile parohiilor din
Arhidieceză se adună pe data de 16 mai la biserica Sfânta Tereza şi la
cimitirul Bellu pentru a-l comemora pe Vladimir Ghika, preot şi martir al
Bisericii lui Cristos. Anul acesta, întâlnirea e presărată de freamătul
ridicării sale la cinstea altarelor. Biserica noastră locală se pregăteşte de
sărbătoare.
Propunând Anul Credinţei, emeritul Papă Benedict ne asigura
că „poarta credinţei este mereu deschisă” (Porta Fidei 1). Înainte de a se
închide poarta care marca ieşirea sa din viaţa activă a Bisericii, a ţinut să
deschidă din plin poarta credinţei, asigurându-ne că viaţa contemplativă este o
dimensiune la fel de importantă a vieţii creştine. O mărturisire convingătoare
a celui care - aşa cum a spus-o înainte de ultimul salut ca papă - acum se
pregăteşte pentru ultima etapă a pelerinajului său pământesc spre întâlnirea
definitivă cu Cristos în casa Tatălui ceresc. Pentru noi, credincioşi şi
familii ale Arhidiecezei de Bucureşti, Anul Credinţei înseamnă o poartă
deschisă către Biserica nevăzută a sfinţilor din cer, unde, la ceata
mijlocitoare a fericiţilor şi a sfinţilor, se alătură unul dintre fiii
meleagurilor române.
Gândul ni se îndreaptă şi mai mult acum, în luna mai, luna
florilor, către Vladimir Ghika, venerabilul preot şi mărturisitor al diecezei
noastre şi al Bisericii universale, care a intrat pas cu pas prin poarta
credinţei şi care acum, parcă se pregăteşte să coboare încă o dată în rândul
fraţilor săi de neam şi de credinţă.
O coborâre începută deja din timpul pelerinajului său
pământesc în care - aşa cum se arată în introducerea la culegerea „Gânduri
pentru fiecare zi”, numită şi „grădina gândurilor” - a trăit şi a murit ca un
sfânt şi martir al credinţei. O grădină cu totul specială, deoarece în ea nici
o floare nu poate fi ruptă, ci doar privită, contemplată. Deja din timpul
vieţii sale, o floare sau alta a fost dăruită posterităţii, adică nouă, fiilor
săi spirituali, ca drumul să ne fie presărat de frumuseţe. La umbra fiecărui
gând, întrezărim vocea sa blajină.
În manuscrisele sale, repetă deseori expresia „fii mei
spirituali”, iar către fratele său Dimitrie, mai tânăr cu un an, se recomandă
ca fiind Bătrânul Vlad. Monseniorul e părinte care poartă de grijă fiilor săi.
Ca bătrân, e presbyteros, în sensul pe care primele comunităţi creştine i-l
dădeau termenului, adică înţelept, sfătuitor, mângâietor, dar şi om cu
autoritate. Autoritate, nu autoritarism, că aceasta provine din vasta
experienţă de viaţă a unui om răpus de Duhul Sfânt: „Doamne, dacă îţi cer
uneori un semn sensibil al harului tău, nu o fac pentru a fi mai sigur de tine,
ci pentru a fi mai sigur de mine”.
Cu înţelepciune, spunea „străduieştete în aşa fel încât,
ajuns la o vârstă memorabilă, această vârstă să aibă şi ea ceva memorabil în
ea”. De care vârstă e vorba? Poate de cea a anilor. Şi mai sigur, de cea a
harului. Cum, oare, să nu fi răsunat în inima sa de păstor cuvintele
apostolului Paul „de a înainta către starea omului desăvârşit, la măsura
vârstei plinătăţii lui Cristos” (Ef 4,13)? Sfântul Paul spunea aceste cuvinte
pe când era în temniţă. Din temniţă, de la Jilava, Monseniorul avea să scrie pe
unul din bileţele: „cel ce se despoaie pentru ceilalţi, se îmbracă întru
Cristos”. La vârsta desăvârşită se ajunge printr-o permanentă lepădare de sine
şi îmbrăcare cu Cristos. Acolo, la Jilava, în frig şi umezeală, unii deţinuţi
l-au îmbrăcat la propriu, deoarece oasele sale nu puteau suferi regimul de
detenţie, iar el, la rândul său, i-a îmbrăcat cu puterea mărturiei sale, care
izvora din convingerea transmisă în acest gând: „eu nu sunt mort, n-aş accepta
niciodată moartea. El trăieşte în mine şi mă face să-i văd privirea. Nu mă voi
lăsa niciodată să fiu despărţit de El”. Această legătură temeinică, de
nezdruncinat, cu Cristos cel Înviat era la temelia vieţii sale.
În grădina de gânduri a Monseniorului se află flori care ne
îndreaptă către cer: „Cerul nu face umbră”. Cer, pământ, sub pământ: Cristos
cel înviat desfiinţează această ruptură. Nu mai e loc de umbre. El ne-a
învăţat: Tatăl nostru care eşti în ceruri. În credinţă, cerul este înainte de
toate o stare şi nu un loc. Împărăţia cerurilor trece dincolo de spaţiu şi
timp, trece dincolo de a fi un deasupra şi un dedesubt, de a fi o locuinţă.
Isus s-a suit la cer fără a părăsi pământul. Cerul este comuniunea deplină cu
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. „Cerul e adăpostul meu; - ce importanță are dacă e
singurul?”… „Calea spre Cer este strâmtă, dar Cerul e larg. Calea spre Cer este
strâmtă, dar e mult mai uşor să nu te abaţi din drum mergând pe o cărare decât
printr-o câmpie”.
Din partea noastră, inimi gata de sărbătoare…
(Actualitatea Crestina, 5/2013)
Postări
