Particularități ale psihologiei clinice (A)

Caracteristici: (ce este conturat, reprezintă caracteristicile)

 Diferențele culturale în care sănătatea și boala sunt influențate

 Acoperă toate etapele de vârstă + particularități
 În cazul sugarului, copilului şi adolescentului:
 consultație rareori cerută (părinții/adultul o cere)
 trebuie de ținut în cont stadiul de dezvoltare al copilului atunci când decidem
ceea ce este normal sau patologic
 metode nonverbale (exprimare grea) și indirecte (implicare părinți) la terapia cu
copiii
 În cazul adultului:
 Dezvoltarea intelectuală este relativ încheiată
 La fel și cea a personalității (schimbările majore nu pot fi atribuite unor
mecanisme de dezvoltare ontogenetică normală)

Diferențe dintre psihologia clinică a adultului cu cea a vârstinicului:

 Prevalenta tulburărilor psihice (demențe, depresii de obicei mai frecvente la vârsta

înaintată)
 Nevoile speciale la vârstinici (servicii la domiciliu)
 Particularitățile diagnosticului - obstrucţionat de confuzia pacienţilor, lipsa
motivaţiei, handicapuri senzoriale etc.

Aspectele de etică și deontologie

 Factori majori (sănătate, boală care definesc domemiul mai strict spre deosebire de
alte ramuri!)
 prima ramură aplicată a psihologiei care a beneficiat de noua schimbare de
paradigmă, schimbare exprimată de constructul de validare ştiinţifică şi abordare
critică a sistemului.

Prevenția tulburărilor psihice și promovarea sănătății

 aceasta este diferența dintre psihologia clinică/psihoterapie și patologie

 factorii psihologici, curativ (vindecare) și de optimizare/profilaxie definesc
dezvoltarea psihologiei clinice
  Profilaxia (prevenția) este de 3 tipuri:
 Primară – intervenția care previne instalarea bolii (pentru populația sănătoasă,
dar cu vulnerabilitate la boală și se realizează prin intervenții la nivel de grup)
 Secundară – intervenție care are loc imediat după apariția bolii
- scop: prevenirea complicațiilor și evoluției
 Terțiară – intervenție în cazul bolilor cronice și urmărește reducerea problemelor
induse de complicații

Componentele bolii

Starea de sănătate = stare de bine fizic, psihic și social

Boala = serie de modificări/riscuri biologice și/sau psiho-comportamentale care generează o

stare de distres și/sau dizabilitate

Strânse legată de:

Incidență = nr. cazuri noi/ per boală apărute într-o perioadă specifică

Prevalență = numărulde cazuri dintr-o boală anume existente la un moment dat

Componentele bolii:

 Manifestări – printr-un tablou clinic (în anumite situații nu este ușor identificabil sau
nu există) (componenta 1)
 Tablou clinic sau simptomatologia clientului – conține semne sau simptome
 Simptomele – manifestări ale bolii care apar în sfera percepției bolnavului, resimțite
la nivel subiectiv
 Cunoscute de clinician indirect prin declarațiile pacientului
 Semiologia – știința care se ocupă de studiul semnelor
 Forme de manifestare ale bolii care pot fi identificate de clinician sau altă
persoană (incluziv pacientul pe baza simțurilor proprii), independent de ceea
ce declară clientul
 Unele semne și simptome tind să apară împreună, constituind sindroame
 Un sindrom poate să aibă etiologie multiplă – dacă aceste mecanisme sunt
recunoscute, atunci putem vorbi despre o boală
 Agenţi/factori etiologici (cauzali) (componenta 2)
o Criterii clasificare:
 După natura lor:
 Agenții exogeni – pot să fie fizici (mecanici, termici, electrici, prin energie
radiantă etc.), chimici (acizi, baze, săruri), biologici (microbi, virusuri, paraziţi,
ciuperci, diferite macromolecule organice etc.) şi psiho-sociali (de exemplu,
stresul, un stil de viaţă nesănătos)
 Agenţii endogeni (factorii genetici) pot fi consideraţi primari, producând diverse
tipuri de anomalii ereditare;
 sunt însă agenţi exogeni, care au acţionat fie asupra aparatului genetic al
strămoşilor noştri, fie asupra aparatului nostru genetic

 După funcția lor, aceștia se împart în:

 Factorii declanșatori:
 produc în mod direct simptomatologia
 factori necesari declanşării tabloului clinic, dar nu sunt singurii
 Unul dintre factorii declanşatori cei mai importanţi în psihopatologie se referă la
discrepanţa cognitivă dintre motivaţia pacientului (scopuri, motive, dorinţe,
expectanţe etc.) şi evenimentele propriu-zise care au loc
 Studiile arată că discrepanţa este cu atât mai severă, cu cât motivaţia noastră este
mai imperativă, extrema fiind formularea scopurilor şi dorinţelor noastre în
termeni absolutişti de „trebuie cu necesitate..."
 nu sunt specific legaţi de un tablou clinic (de exemplu, stresorii ca factori
declanşatori pot genera tulburări depresive sau anxioase)

 Factorii determinanţi
 au aceleaşi caracteristici ca şi cei declanşatori, dar ei sunt legaţi specific de un
anumit tablou clinic
 au fost clar identificaţi puţini factori determinanţi, mai ales de natură
psihosocială

 Factorii favorizanţi
  O serie de reacţii chimice se pot desfăşura şi fără catalizatori, dar prezenţa
acestora eficientizează întregul proces
 eficientizează acţiunea factorilor declanşatori şi determinanţi în apariţia
tabloului clinic.

 Factorii predispozanţi
 au un caracter general, aparţin pacientului
 au fost prezenţi înainte de instalarea tabloului clinic şi care prin interacţiune
cu ceilalți factorii, duc la apariţia tabloului clinic

 Factorii de menţinere
 rol de susţinere a simptomatologiei
 acest rol poate fi jucat și de ceilalți factori

Cu toate astea, nu înseamnă că de fiecare dată când apare un anumit tablou clinic, trebuie să
fie prezenţi factori din fiecare categorie menţionată. Tratamentele care vizează modificarea
acestor factori şi, prin aceasta, reducerea tabloului clinic se numesc tratamente etiologice,
ele vizând cauza manifestărilor bolilor.

 Reacţii de răspuns al organismului la acţiunea agenţilor etiologici (componenta

3)
 Pot fi specifice sau nespecifice, cu caracter local sau general
 Se pot manifesta la nivel biologic și psihologic
 Au apărut ca și răspuns al organismului la acțiunea factorilor etiologici (o nouă
știință – patogenia – generarea suferinței)
 Identificabile prin analiza de laborator
 Modificare reacților și al tabloului clinic este realizat prin tratamentul
patogenic
 Tratamentele etiopatogenetice sunt dezirabile în tratamentul medical şi psihologic,
deoarece ele vizează cauzele distale (cele etiologice) şi proximale (cele
patogenetice) ale tabloului clinic.
 Tratamentele simptomatice nu sunt cauzale şi, de aceea, rolul lor este de a exista
până când este posibilă administrarea unor tratamente etiopatogenetice sau până
când tabloul clinic se ameliorează, ca urmare a evoluţiei naturale a bolii.
Modele de sanogeneză și patogeneză: Paradigma dinamic-psihanalitică: Fundamente

 primul model psihologic de sanogeneză şi patogeneză psihică

 elaborată prin observații și intuiții clinice , vizând impactul inconștientului asupra
tabloului clinic
 asumpțile fundamentale ale acestei perspective sunt:
 psihicul are o structură nivelară formată din Id (inconştient), Ego (Eu;conştient-
realitate) şi SuperEgo (SupraEu; normele morale şi sociale)
 conţinutul refulat al Id-ului (de exemplu, pulsiunile sexuale şi agresive), care este
guvernat de principiul plăcerii, tinde să se exprime la nivelul Eului
 conştientizarea la nivelul Eului a acestui conţinut refulat generează trăirile
emoţionale negative
 odată generate trăirile emoţionale negative, Eul, sub presiunea principiului
realităţii şi a SupraEului, apelează la mecanisme de apărare/defensive pentru a
bloca conştientizarea lor. Primul mecanism angajat este represia/refularea. Dacă
acest mecanism nu este eficient, atunci conţinutul refulat se va exprima în vise,
acte ratate sau simptome nevrotice. Întregul demers este compus din pulsiune,
anxietatatea generată de Eu și mecanismele de apărare la care apelează subiectul
pentru reducerea anxietății
 dacă se blochează conştientizarea trăirii emoţionale negative, emoţia se exprimă la
nivel fiziologic printr-o stare de activare, pregătită pentru o nouă stare emoţională,
congruentă cu cea refulată
 orice simptom apare din cauza unui conflict actual, care provine dintr-un conflict
din prima copilărie
 eliminarea simptomatologiei se face prin eliminarea conflictului actual. Acest
lucru se realizează prin rezolvarea conflictului din copilăriei, prin intermediul
nevrozei de transfer (conflictul terapeutic)
  rolul Eu-lui este de a media între cerințele realității, nevoia de satisfacere a
impulsurilor sexuale şi agresive (numite mai târziu instinctul vieţii, respectiv al
morţii, localizate la nivelul Id-ului) și valorile sociale şi morale internalizate sub
forma SupraEului
 există trei tipuri de anxietate:
 Anxietatea realistă - perceperea unor pericole reale sau posibile din realitatea
înconjurătoare
 Anxietatea nevrotică - teama inconştientă că instinctele primare din Id vor prelua
controlul asupra comportamentului persoanei, ceea ce ar putea atrage repercusiuni
negative asupra individului
 Anxietatea morală - rezultă din frica de a nu încălca normele morale şi religioase
interiorizate sub forma SupraEului (rușine, vinovăție)

Mecansimele de apărare ale Eu-lui-perspectiva dinamic-psihanalitică

 Prin ele, ajută Eul să rezolve conflictele între ID, SupraEu și realitate, protejând
persoana de anxietatea provocată de conflicte
 Scop de protecție a Eului împotriva dorințelor ID
 se declanşează inconştient şi tind să acţioneze în sensul distorsionării perceperii
realităţii, diminuând starea de anxietate
 Clasificare:
 Negarea defensivă - Credinţa că stimulul care duce la apariţia anxietăţii nu există.
Refuzul de a crede şi accepta ceea ce s-a întâmplat/realitatea
 Regresia - Reîntoarcerea la o etapă anterioară de dezvoltare
 Reacţia inversă - Adoptarea unei convingeri/reacţii opuse celei iniţiale, deoarece
aceasta este indezirabilă şi ar genera anxietate.
 Proiecţia - Atribuirea propriilor impulsuri sau trăsături negative unei alte persoane
 Sublimarea - Manifestarea impulsurilor inacceptabile într-o manieră acceptabilă
social (o persoană îşi va manifesta impulsurile agresive practicând sporturi
violente)
 Deplasarea - Redirecţionarea impulsurilor către o ţintă mai puţin ameninţătoare (o
persoană trânteşte uşa, pentru a nu-1 lovi pe cel care 1-a supărat)
  Intelectualizarea/Izolarea - Evitarea emoţiilor inacceptabile prin centrarea pe
aspectele intelectuale, mai importante, raționale
 Represia - Înlăturarea din conştiinţă, în mod neintenţionat, a unor impulsuri, idei
sau evenimente (o persoană abuzată sexual în copilărie va dezvolta amnezie faţă
de episodul respectiv)
 Raţionalizarea - Oferirea unei justificări raţionale, logice şi plauzibile în locul
adevăratului motiv, pentru a apărea într-o lumină favorabilă.
 Identificarea - Alierea cu o altă persoană sau grup de persoane şi adoptarea
comportamentelor şi a reacţiilor acesteia (acestora).
 Disocierea - Separarea în memorie a diverselor aspecte ale unui eveniment
traumatic sau neplăcut
 Supresia/Suprimarea - Evitarea intenţionată a reamintirii problemelor, dorinţelor,
emoţiilor perturbatoare.
 Anulare retroactivă - Anularea retroactivă a unor gânduri, cuvinte, gesturi, acte
pe care persoana le regretă, prin angajarea în gânduri, cuvinte, gesturi, acte opuse
celor dinainte.
 Compensarea/Substituţia - înlocuirea unui obiect cu un altul, analogie,
încercarea de a compensa nereuşitele într-un domeniu prin rezultate superioare în
altul.

 Studiile mai recente din ştiinţele cognitive au reliefat însă şi mecanisme de apărare
care sunt angajate conştient şi intenţionat (cu timpul se pot automatiza)
 Constructul de mecanisme de coping (adaptare) include atât constructul de mecanisme
de apărare (defensive), dar şi de constructul de mecanisme de adaptare angajate
intenţionat şi conştient.

Psihodiagnostic și evaluare clinică: Fundamente

 Diagnostic = activitate de cunoaștere

 Psihodiagnostic = cunoaşterea factorilor psihologici, cu relevanţă pentru diverse
activităţi
 Psihodiagnosticul clinic = cunoaşterea factorilor psihologici cu relevanţă pentru
sănătate şi boală.
 Cunoașterea factorilor realizată prin procesul de evaluare prin care se folosesc
metode precum testarea psihologică și interviul clinic
 În funcție de orientarea teoretică din psihologica clinică există și alte metode de
psihodiagnostic și evaluare clinică:
 Funcţională - în care nu se urmăreşte încadrarea tabloului clinic al
pacientului într-o categorie nosologică, ci identificarea unor factori
psihologici
 Cognitivi-comportamentali - care să explice tabloul clinic şi problemele de
viaţă ale pacientului
 Psihodiagnosticul și evaluare clinică nosologică (boală)
 Se referă la încadrarea tabloului clinic al pacientului într-o anumită categorie
de tulburare psihică
 Etape de realizare a procesului:
 Încadrare tablou clinic într-o anumită categorie nosologică (faza I/II realizată
prin interviul clinic și testarea psihologică, în care să se particularizeze,
detalieze și să se sintetize datele culese)
 Detaliere diagnostic nosologic în probleme concrete de viață pentru fiecare pacient
(faza III prin interviu clinic și testare psihologică)
o Faza I:
 Începere interviu prin discuții confortabile pacientului în care acesta să simtă
încredere și siguranță – poate contribui la îmbunătățirea comunicării
 Treptat, se virează spre obiectivul interviului, menținând un limbaj de interfață
 Înregistrarea datelor cu caracter personal
 Notarea motivului trimiterii
 Interviul trebuie să aproximeze axele de diagnostic din DSM:
 Descriere acută tablou clinic (Axa 1 - tulburările clinice - şi Axa 2 -
tulburările de personalitate), debutul şi evoluţia acestuia
 prezenţa altor boli somatice sau psihice, internări anterioare (Axa 3 –
condiţiile medicale);
 - condiţiile social-economice, informaţii despre familie, situaţii stresante
(Axa 4 - stresorii psihosociali);
 - o perspectivă generală asupra stării pacientului (Axa 5 - indicele global de
funcţionare)
  Se încheie prin realizarea unui diagnostic nosologic ipotetic şi identificarea unor
factori ipotetici declanşatori, determinanţi, favorizanţi, predispozanţi şi de
menţinere a simptomatologiei.
 Exemplu: Tulburare de adaptare cu elemente depresive (categorie nosologică -
Axa 1), factori declanşatori (moartea mamei - Axa 4), factori predispozanţi
(personalitate de tip dependent - Axa 2), factori favorizanţi (stresori anteriori
repetaţi), factori de menţinere (condiţiile economice - trăieşte din banii primiţi de
la rude).

o Faza II:
 Investigare detaliată a comportamentului şi funcţiilor psihice. Investigarea prin
interviu trebuie să fie dublată de o investigare obiectivă prin teste psihologice,
acolo unde acest lucru este posibil
 La sfârşitul acestei faze, se clarifică şi se definitivează diagnosticul nosologic
prezumtiv

o Faza III:
 Investigaţie detaliată, care vizează surprinderea structurii şi dinamicii individuale
a pacientului şi oferă informaţii suplimentare prin relieferea modului în care
categoria nosologică se particularizează în cazul pacientului în discuţie
 Analiza vizează cele patru nivele de analiză a subiectului uman: subiectiv-afectiv
(emoţional), cognitiv, comportamental şi biologic/fiziologic.
 La sfârşitul fazei, avem atât o categorie de diagnostic nosologic, cât şi
particularizarea acesteia prin surprinderea dinamicii individuale a pacientului.

 Trecerea de la psihodiagnosticul nosologic la intervenţia psihologică propriu-zisă se

face prin intermediul unei liste de probleme.
 Este important să distingem modul în care categoria nosologică se exprimă în
probleme concrete de viaţă pentru fiecare pacient (doi pacienți cu același diagnostic
pot avea probleme de viață diferite)
  Se recomandă ca lista să nu cuprindă mai mult de opt, zece probleme. (descurajare,
dificultăți organizare proces psihoterapeutic) (în cazul în care există, formulăm unde
se poate într-o exprimare mai generală)
 problema cu care începem demersul terapeutic trebuie să fie una importantă şi relativ
uşor de ameliorat
 Negocierea acestui demers, în cazul în care pacientul doreşte un altul (Atenţie!
Dorinţa pacientului de a începe cu o problemă periferică poate sugera defense şi
dificultăţi în relaţia psihoterapeutică.), se face transparent, mizând şi pe autoritatea
profesională a psihoterapeutului.
 Uneori, demersul psihoterapeutic poate începe direct cu stabilirea listei de probleme,
mai ales dacă diagnosticul nosologic nu este cerut în mod formal sau dacă se lucrează
pe probleme subclinice sau de autocunoaştere, optimizare şi dezvoltare personală.

Reguli facilitatoare ale diagnosticării și evaluării clinice și tehnici de spargere a

rezistențelor
 Alternanţa întrebărilor deschise (mai ales la început) cu întrebări ţintite/închise (mai
ales după stabilirea unei comunicări deschise şi fluente)
 Comunicare non-verbală adecvată
 Reflectări empatice frecvente
 Atenţie la ce spune pacientul, dar şi la cum spune. Modul în care spune un lucru arată
perspectiva lui asupra lucrurilor

Tehnici de spargere a rezistenţelor

 Surse rezistență:
 Gravitate boală în care nu poate să comunice (apelare informații din partea
familiei pentru o perspectivă unitară și verificare reciprocă)
 Expectanţele sale faţă de terapeut sau terapie sunt nesatisfăcute (stereotipuri)
 Metodă de spargere preluată din studile de psihologie socială – stimularea pacientului
să vorbească, astfel că pe parcurs atitudinea lui se va modifica pe măsură ce pacientul
împărtășește mai multe experiențe personale (reflectare empatică, abordarea indirectă
a pacientului, oferirea de întăriri pentru implicarea pacientului în procesul de
diagnostic să fim de acord cu rezistența lui, oportunitate de dialog)
 A fost adus împotriva voinţei lui
Limite ale psihodiagnosticului

 Dacă aceste categorii de diagnostice nosologice nu au o justificare ştiinţifică, ci una

socio-economică, acest lucru devine o problemă pentru ştiinţă
 Creşterea numărului de categorii diagnostice în ICD este, în principal, rezultatul
recodării unor categorii preexistente, nu neapărat al descoperirii unor tulburări sau
boli
 Pe când creşterea numărului de categorii în DSM este rezultatul adăugirii de noi
categorii
 De-a lungul timpului, din DSM s-au scos şi s-au adăugat tulburări în funcţie de
presiunile şi schimbările sociale.
 numărul extrem de mare de categorii nosologice duce la o tendinţă depatologizare a
vieţii cotidiene
 O examinare succintă a
 ultimele ediţii ale DSM (4) reliefează categorii nosologice precum:
 probleme de relaţionare cu partenerul, ocupaţionale (cum ar fi insatisfacţia la locul
de muncă), şcolare, non-complianţa cu tratamentul, neglijarea copilului, probleme
de relaţionare între fraţi.

 Modificarea psihică şi comportamentală

 Criterii propuse pentru a face delimitarea între normal şi patologic:
 Statistic - normal = aproximează media populaţiei
 Cultural-ideal - normal este ceea ce se aşteaptă a fi normal într-o societate,
idealul pe care grupul social respectiv îl stabileşte pentru starea de sănătate
(diferă dpdv socio-cultural)
 Funcțional - normalul înseamnă capacitatea de a-ţi atinge scopurile
importante în viaţă, fără a interfera cu funcţionalitatea celuilalt.
 Se pune cel mai mult accent în psihopatologie
 normalitatea încă nu este clar definită în psihopatologie, iar distincţia
dintre normalitate şi patologie este una relativă şi aproximativă.

 Distres şi dizabilitate
  Distresul - stres care are consecinţe psihologice şi biologice negative (efecte
negative)
 (EU)Stresul - unul dintre factorii importanţi pentru viaţă şi menţinerea ei (efecte
pozitive)
 distincţia dintre stresul benefic (eustres) şi distres se face adesea după apariţia
efectelor lor
 această distincţie nu are încă valoare predictivă sau explicativă, ci doar una
clasiflcatorie
 Riscuri:
 riscul presupune predicţie asupra apariţiei stării de distres şi dizabilitate
viitoare
 Conform studilor, nu poate fi justificat un trament pentru riscul spre
distres/dizabilitate, predicțiile făcute de psihologi fiind extrem de imprecise
 Chiar cunoscând factorii etiologici de risc şi eventualele caracteristici ale
mediului pacientului, probabilitatea de a face o predicţie acurată asupra
dezvoltării unor tulburări psihice este extrem de mică
 Un diagnostic clinic particularizat pentru cazul pacientului nu este mai
eficient în predicţiile pe care le putem face asupra comportamentelor viitoare
ale acestuia decât un diagnostic statistic
 Predicţia statistică este la fel de eficientă ca predicţia clinică, prin faptul că
acestea sunt concepute încât să poată evidenţia paternurile existente într-o
colecţie de date, dincolo de zgomotul şi semnalul distorsionat
 în predicţiile pe care le facem, utilizăm adesea sisteme de decizie descriptive,
nu normative, dar care ne distorsionează predicţiile

 Utilizarea unui instrumentar psihologic depăşit

 Cercetările arată că testele psihologice au o validitate direct comparabilă cu cea a
testelor medicale
 se utilizează adesea şi teste depăşite teoretic şi/sau fără calităţi psihometrice
adecvate
 teste proiective arată slaba lor validitate şi fidelitate
 testele proiective sunt parte integrantă şi importantă a activităţii de testare
psihologică în domeniul clinic (ex. Rorschach-u)
  testarea psihologică s-a transformat într-o industrie în care marketingul şi inerţia
sistemului menţin un instrumentar psihologic adesea depăşit şi blochează noile
dezvoltări în domeniu; este încurajată uneori prin decizii politice şi
guvernamentale

 Diagnostic descriptiv versus diagnostic etiopatogenetic

 Kraepelin (1896) a încercat să aplice modelul medical şi tulburărilor psihice,
elaborând o clasificare nosologică bazată pe etiopatogeneză şi de a evita un
diagnostic nosologic categorial descriptiv, bazat doar pe semne şi simptome
 Modelul medical şi diagnosticul etiopatogenetic nu înseamnă reducţionism
biomedical
 Kraepelin a înţeles, prin model medical, un model în care boala are anumite
manifestări, cauze (etiologie) şi reacţii patogenetice, mecanismele etiopatogentice
nefiind doar biomedicale, ci şi psihosociale
 Acesta a propus un sistem de clasificare bazat pe evoluţia şi prognosticul
tulburării
(psihozele maniaco-depresive tind să se amelioreze, pe când schizofrenia tinde să
se agraveze)
 Un diagnostic corect poate fi făcut doar post hoc, după apariţia şi evoluţia
bolii şi, prin urmare, el nu ajută foarte mult în procesul de tratament
 Problema este că până în zilele noastre, diagnosticul nosologic a rămas unul
descriptiv (clasificare a semnelor şi simptomelor), uitând angajamentul
etiopatogenetic anterior
 Clasificarea semnelor şi simptomelor se poate face după diverse criterii şi nu
puţine au fost cazurile în care s-au construit categorii sau au fost scoase categorii
nosologice din ghidurile de clasificare a tulburărilor psihice pe baza unor criterii
instituite sub presiune socială
 Cunoaşterea noastră rămâne la nivel descriptiv şi nu ajunge la nivel explicativ,
astfel tratamentele administrate şi elaborate pe baza unui diagnostic nosologic
categorial descriptiv au mai puţine şanse să atace mecanisme etiopatogenetice
relevante, aceste tratamente fiind adesea simptomatice
Redactarea raportului psihologic. (B.)

1) Scopurile raportului de evaluare

 rezultatul evaluării psihologice reprezintă o cerinţă stipulată în codul etic al
psihologilor
 se comunică clientului într-o şedinţă de acordare a feedbackului sub forma unui
raport de evaluare psihologică în care se răspunde la întrebarea de referinţă, adică
motivul pentru care a fost trimis la evaluare
 obiectivele principale ale rapoartelor de evaluare sunt: de a răspunde la întrebările de
referinţă, de a descrie persoana evaluată, de a interpreta şi a integra datele, de a
recomanda intervenţii adecvate
 acordarea feedback-ului poate avea efecte terapeutice

2) Criterii generale de redactare a unui raport psihologic

 Un raport trebuie să fie clar, cu sens și sintetizat
 Trebuie să fie clar pentru a înțelege clientul ce citește (fraze scurte, clare și evitarea
utilizării frazelor prea generale)
 Principii pentru o exprimare concinse:
 Evitarea redundanțelor (repetare cuvinte, fraze, idei)
 Menținere echilibru între propoziții lungi și scurte
 Raport organizat dpdv logic la nivel global, cât și în cadrul secțiunilor și al
paragrafelor
 Obiectivitate și transparență – descriere comportament prin enunțuri formultate
corect, precizându-se sursa informației și scorurile standard pe care se bazează
interpetarea rezultatelor

3) Secţiunile raportului de evaluare psihologică

 Unii specialişti se raportează la procesul de evaluare psihologică ca la o investigaţie
ştiinţifică empirică
 Structura trebuie să urmeze: obiective (întrebările clientului), ipoteze (întrebările
psihologice), metode (planul de evaluare), rezultate, discuţii (răspunsul la întrebările
clientului şi recomandările ce decurg din concluzii), bibliografie, anexe şi
semnătura cercetătorului (psihologul)
4) Informaţii pentru identificarea clientului
(date cu caracter personal)

5) Sursa recomandării şi întrebările pentru care s-a solicitat recomandarea

 Redactarea tuturor secţiunilor raportului se va realiza având în minte scopul evaluării,

care va ghida întregul demers de evaluare psihologică
 specificare sursa referinţei care a recomandat evaluarea şi motivul pentru care se
solicită evaluarea
 precizarea problemelor curente pe care persoana le are
 Întrebările la care trebuie să răspundă psihologul clinician, în general, nu sunt globale,
ci specifice, motiv pentru care este importantă contactarea sursei de referinţă în
diferite etape ale procesului de evaluare
 Obiectivele pe care le poate viza evaluarea în practica clinică sunt:
 diagnostic şi/sau evaluarea motivului pentru care clienţii caută tratament;
 conceptualizarea cazului;
 planificarea tratamentului;
 monitorizarea răspunsului clientului la tratament;
 schimbarea comportamentuluisau a cogniţiilor clienţilor prin creşterea
autoconştientizării;
 evaluarea unui program de intervenţie
 Deseori, obiectivul evaluării clinice este de a diagnostica tulburările mintale
 În funcţie de natura problemei, evaluarea psihologică poate conduce la intervenţie
terapeutică, la evaluare neurologică sau analize medicale aprofundate.

6) Instrumente administrate
 Fiecare metodă de evaluare va fi precizată iniţial cu denumirea integrală, apoi va fi
prezentată în paranteză abrevierea
 Se includ interviurile clinice, testele şi alte instrumente care au fost aplicate, fie în
ordine alfabetică, fie în ordinea în care au fost administrate, fie tematic, mai întâi
interviurile, apoi testele care au măsurat nivelul cognitiv şi la sfârşit testele de
personalitate şi cele care măsoară funcţionarea emoţională
 În România, deseori psihologul clinician este limitat, în primul rând de absenţa
accesului la testele şi scalele de care ar avea nevoie pentru realizarea unei evaluări
psihologice adecvate.
 Exemple de greșeli de evitat:
 Deşi evaluarea se poate realiza pe parcursul unei intervenţii psihologice, şedinţele
de consiliere nu sunt instrumente de evaluare;
 Este indicat să nu se tragă concluzii pripite privind un diagnostic sau altul, fără a
formula întrebări care să ajute la excluderea unor diagnostice cu simptomatologie
asemănătoare. De cele mai multe ori, comorbiditatea (prezența uneia sau mai
multor afecțiuni suplimentare care adesea co -apar cu o afecțiune primară) este
regula, nu excepţia. În plus, se impune atât evitarea supradiagnosticării, cât şi a
subdiagnosticării;
 se specifică informaţii teoretice despre testele/scalele utilizate
 se specifică în această secţiune teste care nu au fost administrate sau se omite
includerea unora care au fost aplicate.
 contraindicată administrarea unor instru mente de evaluare ce măsoară
caracteristici psihologice a căror evaluare nu este necesară în luarea unei decizii
clinice şi formularea răspunsului la întrebarea de referinţă
 caracteristicile psihologice care se evaluează trebuie să decurgă în mod logic din
întrebarea de referinţă pentru a putea obţine informaţiile care să îl ajute pe
psiholog în luarea deciziei şi formularea răspunsului la întrebarea de referinţă

7) Descrierea clientului – imagine vizuală persoană evaluată

8) Prezentarea problemei – în câteva paragrafe + simptome curente + surse colectare
inf.
9) Informaţii generale
 se obţin din istoricul problemei prezentate, evaluarea simptomelor şi evaluarea
psihosocială
 Factorii care îl vor ajuta pe clinician să decidă dacă informaţia este relevantă pentru a
fi inclusă în raport sunt următorii
 dacă informaţia este relevantă pentru concluziile finale ce vor fi trase, reţinându-se
faptul că absenţa unui simptom poate fi importantă pentru concluzia finală
 dacă persoana care va primi raportul ar putea avea nevoie de acea informaţie
  dacă o informaţie colectată în procesul evaluării, ce pare irelevantă pentru
problemele specifice ale clientului, are potenţialul de a leza clientul
 acordare atenţie asupra timpului verbal în care sunt precizate informaţiile
 Psihologul clinician va specifica inclusiv informaţiile care sunt contrare concluziei
 Această secţiune va clarifica contextul problemelor curente, durata problemelor
clientului şi va specifica detaliat gândurile pe care le are atunci când se manifestă
simptomele.

10) Istoricul problemei prezentate

 asigurarea unui context care să explice funcţionarea curentă
 se vor solicita durata de când persistă problema, istoricul dificultăţilor
similare, evoluţia problemei pe parcursul timpului, dacă a fost continuă sau
intermitentă şi cogniţiile pe care persoana le are la apariţia problemei.

11) Evaluarea simptomelor

 Întrebările interviului vor viza:
 diferite diagnostice psihiatrice relaţionate cu problema prezentată şi se vor solicita
informaţii care vizează din acest punct de vedere istoria familială, istoria medicală
şi istoria consumului de substanţe
 istoria dezvoltării
 istoria psihiatrică + a familiei
 istoria medicală personală + a familiei

12) Evaluarea psihosocială

 înţelegerea contextului în care funcţionează individul
 se vor profunda istoria familială (structura, calitatea vieții, evenimente semnificative,
atât din copilărie, cât și din viața curentă)
 istoria educațională (nivelul educațional, istoric școlar despre tulburări de înv.,
probleme de atenție, hiperactivitate, probleme comp./em., locuri de muncă avute și
din prezent (perioade de timp, calitatea și nivelul de mulțumire, aspirații privind
cariera)
 Istoric judiciar
 Istoria socială (prietenii, partener, calitate relații, tipuri activități/ rețele sociale la
care a participat)
 Istoria psihosexuală

13) Evaluarea statusului mintal – este aproape integral bazată pe obs.clinică

14) Observaţii comportamentale
 comportamente pe care pacientul le-a manifestat în timpul procesului de testare şi
intervievare

15) Interpretarea rezultatelor evaluării

 În funcţie de întrebarea de referinţă, funcţionarea personalităţii şi cea emoţională pot
fi abordate în secţiuni separate, iar funcţionarea vocaţională va fi inclusă în raport
doar dacă există o întrebare de referinţă
 Niveluri de interpetare:
 nivelul mecanic - concentrarea pe diferenţele dintre scorurile la un factor şi
subteste, precum şi dezvoltarea concluziilor pe baza diferenţelor dintre scorurile
obţinute
 nivelul concret - descrierea scorurilor obţinute
 nivelul individualizat - formularea concluziilor explicative pe baza integrării
informaţiei generale, a comportamentului şi scorurilor, incluzând şi informaţii
calitative
 mai utile sunt cele individualizate
 dezavatajatul rapoartelor de rezultate este că le lipsesc coerenţa şi puterea explicativă
pentru susţinerea concluziilor
 Este important să se menționeze rezultatul și să fie interpretat
 Convertim scorurile brute în unităţi standard de măsurare pentru a conferi mai mult
înţeles scorurilor individuale şi pentru a putea face comparaţii

16) Funcționarea cognitivă

  Rezultatele obţinute la funcţionarea cognitivă vor releva punctele tari şi punctele
slabe
 Din întrebarea de referinţă va reieşi dacă evaluarea se va centra în principal pe
funcţionarea cognitivă, dacă aceasta este un obiectiv secundar şi dacă va include
screening neuropsihologic
 întrebării de referință – se va menționa nivelul actual de funcționare, față de cel
care trebuie să-l aibă în mod normal (abilitatea cognitivă, achiziţia academică şi
rezumatul funcţionării cognitive)
 Obiectiv secundar al evaluării - (în cazul administrării unor teste de aptitudini
și/sau de screening neuropsihologic)
 la rezultate- domenile largi de funcționare evaluate, menționate în ordine
descrescătoare (de la puncte tari, la puncte slabe)
 Într-o frază se va explica de ce se consideră că s-a obţinut rezultatul
respectiv
 Ultimul parafrag – rezumat
 În cazul întrebărilor de referință pentru administrarea unor baterii de screening
neuropsihologic, se va urma următoarea structură:
 Primul paragraf (dovezi declinări cog.): evaluarea indicatorilor
funcționării cog. curente, estimarea nivelului de funcționare, comparație
între +2 aspecte (dacă este cazul)
 Al doilea paragraf – măsurare motivație, orientare, atenție, funcție
motorie, viteză de procesare, memorie, limbaj, funcționare vizuo-spațială/
executivă
 Ultimul paragraf - punctele generale tari si cele slabe prezentate în
paragrafele anterioare, explicaţii ale acestora, incluzând implicaţiile pentru
diagnostic, prognostic şi tratamen

17) Funcționarea emoțională a personalității

 În primul paragraf se vor anunţa subsecţiunile ulterioare ce vor fi formate din temele
prin care se caracterizează funcţionarea curentă a individului
 Paragrafele vor preciza tema sub forma unui subtitlu şi vor începe printr-o frază
generală despre aceasta, urmată de dovezi din testele administrate care să susţină tema
respectivă.
 observaţiile comportamentale şi cele din interviul clinic, dacă sunt relaţionate cu
tema, pot fi utilizate secundar pentru susţinerea afirmaţiilor din această secţiune
 Rezultatele din testele de personalitate vor fi prezentate sintetic şi cu scopul de a
explica motivul comportamentelor care au fost observate sau raportate.

18) Funcționarea vocațională

 sintetizarea rezultatelor evaluării a patru aspecte: interesele vocaţionale, aptitudinile
cognitive preferinţele stilului de muncă şi funcţionarea personalităţii.

19) Sumarizarea
 precizarea răspunsului la întrebarea de referinţă
 primul paragraf - descrierea individului, problemele prezentate şi întrebarea de
referinţă
 al doilea paragraf - cele mai importante rezultate referitoare la funcţionarea cognitivă
 evitarea răspunsului concret la întrebarea de referinţă se poate datora faptului că
evaluarea nu a generat răspunsuri concludente; în loc să se ignore întrebarea de
referinţă, este indicat să se specifice: „Rezultatele sunt neconcludente”
 adăugarea la final a unor afirmaţii care nu decurg din instrumentele de evaluare
psihologică utilizate denotă subiectivism

20) Diagnostic
 Clasificarea axială conform DSM-5:
 Axa I – Tulburările clinice şi alte condiţii care se pot afla în centrul atenţiei clinice
 Axa II – Tulburările de personalitate, retardarea mintală
 Axa III nonaxială- condiții medicale + Axa I și II
 Axa IV- Problemele psihosociale şi de mediu
 Axa V - Evaluarea globală a funcţionării
 Dacă există un diagnostic clar, care să ajute să se realizeze un plan de tratament, să
determine prognosticul şi rezultatele tratamentului potenţial, se va specifica în această
secţiune
  Recomandări
 Descriere soluţii la problemele identificate, obiectivele care pot fi atinse prin direcţiile
de acţiune descrise şi consecinţele care pot urma din fiecare soluţie propusă
 Este indicat să se evite formularea unor recomandări pe care clientul nu le poate urma
sau care nu au la bază rezultatele obţinute în evaluare.
 Explicare clară și solicitare feedback din partea clientului

Evaluarea depresiei

 condiţie emoţională caracterizată prin dispoziţie tristă sau iritabilă, dublată de modificări
la nivel somatic şi cognitiv, care împiedică funcţionarea normală a individului
 2 modalități de evaluare a depresiei:
 Evaluarea nosologică
 Evaluarea dimensională (a severităţii simptomelor)
 Evaluarea nosologică
 urmăreşte atribuirea unui diagnostic categorial pacienţilor care îndeplinesc anumite
criterii (DSM-5, ICD-10)
 în DSM-5 sunt detaliate mai multe tulburări de depresie, dar cea mai cunoscută este
tulburarea depresivă majoră (TDM)
 TDM se poate atribui atunci când individul îndeplineşte criteriile pentru episod
depresiv major, acesta îi afectează sau modifică semnificativ viaţa şi nu există o altă
cauză de natură psihologică sau medicală care explică mai bine episodul menţionat.
 Diagnosticul este de intensitate clinică dacă atinge toate criterile
 Dacă îndeplinește doar câteva, vorbim de caz subclinic
 Evaluare prin interviuri structurare și semistructurate + inventare de simptome
autoadministrate
 Criterii diagnosticare episod depresiv major:
 Trebuie îndeplinite 5 din 9 criterii pe parcursul a două săptămâni
 Dispoziție depresivă majoritatea timpului
 Diminuarea interesului sau plăcerii pentru majoritatea activităţilor în mod constant
 Celelalte sunt de natură somatică: (modificarea apetitului, a duratei somnului, a
activităţii, oboseală)
  ȘI cognitivă: (gânduri legate de inutilitatea propriei persoane sau care produc
vinovăţie,concentrare scăzută a atenţiei, gânduri legate de moarte sau sinucidere)

 Evaluarea dimensională
 Se ocupă cu determinarea severității depresiei
 Scale psihologice administrate de clinicieni sau autoadministrate
 Niveluri: ușoară, moderată, severă
 Utilă pentru îndrumarea pacienților asupra tratamentelor pentru severitatea simptomelor
acestora, respectiv selecţia indivizilor cu o anumită severitate a depresiei pentru studii
clinice.

Instrumente de evaluare nosologică a depresiei

 Interviurile sunt realizate după manualele de diagnostic al tulburărilor mintale (SCID-5)

 Pentru TDM, interviul conţine întrebări referitoare la specificanţi (severitatea depresiei,
prezenţa sau absenţa elementelor psihotice, remisie, dacă este cazul), precum şi o
evaluare a prezenţei sau absenţei tulburării pe întreg parcursul vieţii.
 Utilitatea instrumentelor de evaluare de acest tip (diagnostic categorial, administrat de
specialist) este dată de rigurozitatea cu care sunt urmărite criteriile, dublată de judecata
clinică a persoanei care face evaluarea
 Dezavantajul acestor instrumente constă în timpul relativ crescut de administrare.

Evaluarea riscului de suicid

 Evaluarea riscului de suicid asociat depresiei se poate realiza ca parte integrantă a

evaluării depresiei sau separat de aceasta
 BDI-II conţine un item referitor la „gânduri sau dorinţe suicidare”, reprezentând o
posibilitate de screening a riscului suicidar, urmând apoi o investigare comprehensivă
a acestui risc
 Variantă de demers a lui Rudd cuprinde următoarele teme:
 factori predispozanţi (istoric de psihiatric, istoric comportamental, tentative
anterioare, abuz)
 factori precipitanţi (stresori)
 severitatea simptomelor de boală mintală (scală de la 0-10)
  prezenţa lipsei de speranţă (scală de la 0-10) natura ideaţiei şi a comportamentelor
suicidare (frecvenţa, durata şi intensitatea ideaţiei, prezenţa unui plan,
disponibilitatea şi letalitatea metodei, pregătirea sau „repetiţia” metodei, intenţia)
 natura tentativelor anterioare sau a comportamentului de autovătămare anterior
 prezenţa semnalelor de avertizare
 prezenţa impulsivităţii versus autocontrolului (pe o scală de la 0-10)
 factori protectivi
 Fiecare aspect poate fi adaptat şi evaluat prin intermediul interviului nestructurat, dar
unele dintre ele pot fi investigate şi prin intermediul scalelor de evaluare

 Lipsa de speranţă:
 reprezintă unul dintre cei mai importanţi predictori cognitivi ai suicidului şi poate
fi măsurată global (aprecierea pacientului) sau cu ajutorul Beck Hopelessness
Scale
 conţine 20 de itemi cu variante de răspuns „adevărat” sau „fals”
 Scala prezintă proprietăţi psihometrice foarte bune, cu fidelitate excelentă şi
validitate bună
 Ideaţie suicidară
 Măsurată prin Scale for Suicide Ideation (21 de itemi, cotare - deloc, moderată,
puternică)
 Interviul are fidelitate și validitate
 Tentativele de suicid anterioare
 reprezintă cel mai bun predictor obiectiv al suicidului.
 Pentru evaluarea tentativelor anterioare şi a comportamentelor de parasuicid
(autovătămare fără intenţia de sinucidere) anterioare se poate utiliza Suicide
Attempt SelfInjury Interview (31 itemi)
 Fidelitate excelentă și validitate bună
 Semnalele de avertizare
 Includ pe lângă celălalte variabile măsurate și tulburările de somn, percepţia de
sine ca fiind o povară pentru ceilalţi, furia, agitaţia psihomotorie, lipsa unui scop
şi a sensului în viaţă, ideea de a fi „prins în capcană”, precum şi abuzul de alcool
sau alte substanţe
 Reasons for Living Scale - 48 de itemi cotaţi de la 1 la 6
Evaluarea tulburărilor de anxietate

 Tulburările de anxietate sunt printre tulburările mintale cel mai frecvent întâlnite,
având o prevalenţă de aproximativ 30% în decursul vieţii
 Aceste tulburări sunt relaţionate cu o calitate scăzută a vieţii, tind să fie cronice,
afectează în mod considerabil funcţionarea persoanei şi sunt asociate cu costuri
individuale şi sociale crescute
 ele rămân adesea nediagnosticate sau sunt diagnosticate greşit
 Conform DSM-5, Tulburările de Anxietate sunt caracterizate prin:
 frică (răspunsul emoţional la un pericol real sau perceput iminent)
 anxietate (anticiparea pericolului viitor excesive), asociate cu afectare la nivel
comportamental.
 diferă între ele în funcţie de tipul obiectelor/situaţiilor care produc frică sau
anxietate, în funcţie de comportamentele de evitare şi de cogniţiile asociate.
 Categorie:
 anxietatea de separare (frica/anxietatea persistentă de separare de o
persoană de ataşament)
 mutismul selectiv (eşecul de a vorbi în situaţii sociale în care există
aşteptarea ca acest lucru să aibă loc, deşi persoana vorbeşte în alte situaţii)
 fobia specifică (frică/anxietate/evitare a anumitor obiecte/situaţii specifice)
 tulburarea de anxietate socială (frică/anxietate/evitare a situaţiilor sociale
care implică posibilitatea evaluării de către ceilalţi)
 tulburarea de panică (atacuri de panică recurente şi neaşteptate însoţite de
îngrijorare cu privire la apariţia lor sau modificare a comportamentului)
 agorafobia (frică/anxietate de două sau mai multe situaţii, precum utilizarea
transportului public, spaţii închise/deschise, a sta la coadă sau în mulţime, a
sta singur în afara casei)
 tulburarea de anxietate generalizată (anxietate şi îngrijorare persistentă şi
excesivă)
 tulburarea de anxietate indusă de substanţe sau medicamente (anxietatea
ca urmare a intoxicării/retragerii substanţei)
 tulburare de anxietate secundară unei afecţiuni medicale (anxietatea este
consecinţa unei alte condiţii medicale)
  tulburare de anxietate nespecificată (simptome semnificative clinic care nu
îndeplinesc criteriile pentru altă tulburare de anxietate)

Particularităţi ale evaluării validate ştiinţifica tulburărilor de anxietate

 evaluarea se realizează prin cea nosologică și cea a severității simptomelor

 Evaluarea nosologică este focalizată pe dezvoltarea de strategii de evaluare
concentrate pe categorii diagnostice
 Ea este criticată că nu evaluează mecanismele considerate a fi comune diferitelor
tulburări de anxietate (de exemplu, aprehensiunea faţă de frică) şi nu se focalizează
asupra unor simptome şi mecanisme transdiagnostice
 Se ştie puţin despre relaţia dintre scorurile la măsurători larg utilizate ale anxietăţii şi
performanţa în sarcini comportamentale.
 Atunci când vorbim despre evaluarea anxietăţii este important să vorbim mai degrabă
despre un protocol de evaluare validat ştiinţific decât despre instrumente individuale
validate ştiinţific.

Domenii vizate în procesul de evaluare a tulburărilor de anxietate

 O evaluare completă: evaluarea pentru încadrarea într-o categorie diagnostică,

evaluarea detaliată a principalelor simptome, evaluarea factorilor asociaţi cu
dezvoltarea şi menţinerea tulburării, alături de cei legaţi de tratamentul acesteia
 Primul pas în evaluarea tulburărilor de anxietate este evaluarea nosologică (DSM-5
sau ICD-10)
 Recomandare utilizare interviu semistructurat dezvoltat pe baza criteriilor DSM-5,
SCID-5 sau Anxiety Disorders Interview Schedule (care evaluează doar tulburările de
anxietate, nu şi alte categorii diagnostice)
 Utilizarea SCID-5-CV oferă avantajul unui diagnostic diferenţial mai corect, dat fiind
faptul că pot fi evaluate, în manieră structurată, şi alte tulburări pe lângă cele de
anxietate
 Instrumente de autoevaluare care vizează criteriile de diagnostic Symptom
Checklist90R și Psychiatric Diagnostic Screening Questionnaire
  Rowa (2005) recomandă ca, pe lângă încadrarea într-o categorie diagnostică,
procesul de evaluarea să vizeze:
 evaluarea indicatorilor şi factorilor declanşatori ai anxietăţii (
 comportamentele evitative (evitarea este un factor important în toate tulburările de
anxietate)
 compulsiile şi comportamentele de siguranţă
 răspunsurile şi simptomele fizice
 deficitele de abilităţi sociale
 distresul şi afectarea funcţională
 dezvoltarea şi evoluţia tulburării (mai ales pentru a evalua eficienţa tratamentului)
 istoricul tratamentului
 factorii familiali şi de mediu
 problemele de sănătate fizică.

Evaluarea intensităţii simptomelor tulburărilor de anxietate

 odată stabilit diagnosticul categorial, sau uneori chiar şi în lipsa acestuia, evaluarea
tulburărilor de anxietate se concentrează asupra stabilirii severităţii simptomatologiei cu
ajutorul scalelor de autoevaluare sau a celor cotate de clinician
 Inventarul de anxietate Beck (Beck Anxiety Inventory)
 Această scală autoevaluare cuprinde 21 de itemi care măsoară severitatea
simptomelor de anxietate, cu o scală cu patru trepte
 Scalele de depresie, anxietate, stres (Depression Anxiety Stress Scales)
 este un instrument autoadministrat, cu 42 de itemi, care evaluează depresia,
anxietatea şi stresul în decursul săptămânii anterioare.
 Scala are şi o versiune scurtă, de 21 de itemi.
 Scala de anxietate este formată din itemi care fac referire la activarea fiziologică,
efectele la nivelul muşchilor scheletici, anxietatea situaţională şi experienţa
subiectivă a anxietăţii.
 Inventarul de anxietate ca stare şi trăsătură (StateTrait Anxiety Inventory – STAI)
 un instrument de autoevaluare cu 20 de itemi
 au fost dezvoltate o serie de scale care vizează simptomele specifice fiecărei tulburări
de anxietate.
  Se recomandă ca aceste scale să fie introduse în protocolul de evaluare alături de
interviurile clinice.
 Scala multidimensională a anxietăţii pentru copii evaluează mai multe tipuri de
simptome de anxietate (anxietate de separare, panică, anxietate socială etc.)
 Pentru evaluarea fobiilor specifice există numeroase scale care vizează simptomele
caracteristice diferitelor tipuri de fobie
 Scala cel mai des utilizată pentru evaluarea simptomelor de anxietate socială este
Scala de anxietate sociala Liebowitz
 include 24 de itemi ce evaluează anxietatea şi evitarea în situaţii sociale de
performanţă şi interacţiune.
 Indicele de sensibilitate faţă de anxietate
 măsoară, prin intermediul a 16 itemi, frica de simptomele asociate panicii.
 Evaluarea simptomelor de anxietate generalizată se concentrează pe evaluarea inclusiv
asupra îngrijorării.
 Chestionarul pentru tulburarea de anxietate generalizată IV
 nouă itemi, prezenţa îngrijorării, gradul excesiv, incontrolabilitatea şi durata ei, dar
şi prezenţa a şase simptome asociate, nivelul de distres şi interferenţă.

Evaluarea componentei cognitive a tulburărilor de anxietate

 Prima linie de tratament în cazul lor este terapia cognitiv-comportamentală

 Scalele care evaluează cogniţiile se axează fie pe evaluarea cogniţiilor generale
caracteristice anxietăţii, fie pe cogniţii specifice
 Scala atitudinilor şi credinţelor faţă de anxietate
 36 de itemi şi evaluează atitudini şi credinţe care reflectă o vulnerabilitate
psihologică pentru dezvoltarea tulburărilor de anxietate
 În cazul fobiilor specifice, sunt evaluate cogniţiile privind anxietatea trăită, predicţiile sau
distorsiunile cognitive
 Anxietatea socială este asociată cu credinţe perfecţioniste, cu focalizarea atenţiei pe
propria persoană, cu un nivel ridicat de sensibilitate la critică şi evaluare negativă
 Elementele cognitive sunt considerate a fi principalul factor implicat în dezvoltarea şi
menţinerea simptomelor de anxietate socială
 au fost propuse diferite moduri de evaluare a acestora, precum enumerarea gândurilor pe
care persoana le-a avut într-o situaţie socială, exprimarea cu voce tare a gândurilor pe
care persoana le are în timpul jocului de rol sau al unei sarcini sociale (Scala privind
autoverbalizările în timpul vorbitului în public

Evaluarea comportamentală a tulburărilor de anxietate

 Joacă un rol important în conceptualizarea cazului şi în tratamentul simptomelor de

anxietate, fiind un element de bază al intervenţiilor validate ştiinţific
 scopurile evaluării comportamentale a anxietăţii:
 identificarea comportamentelor în exces sau în deficit care urmează a fi abordate
în intervenţie
 identificarea comportamentelor alternative (cele care vor înlocui
comportamentele dezadaptative) şi a unor comportamente care au funcţii
similare celor care se doresc modificate
 selectarea, planificarea şi evaluarea continuă a intervenţiei şi efectelor ei
 identificarea variabilelor care controlează comportamentul-ţintă
 identificarea punctelor forte individuale, a întăririlor şi scopurilor clientului
 focalizarea pe problemele şi dificultăţile curente, şi nu pe evenimente din trecut
 evaluare desfășurată cu ajutorul raportărilor verbale şi al manifestărilor comportamentale.
 În cazul raportărilor verbale, una dintre cele mai utilizate strategii este cea a evaluărilor
situaţionale, care implică raportarea subiectivă a nivelului de frică resimţit
 O metodă preferată de evaluare a nivelului de anxietate/disconfort este cea a
unităţilor
subiective de distres/disconfort (Subjective Units of Discomfort Scale)
 raportarea nivelului de anxietate trăită într-un moment specific, pe o scală de la 0
la 100
 Se încadrează şi automonitorizarea
 o formă de evaluare comportamentală care implică observarea şi înregistrarea
sistematică a apariţiei comportamentelor şi caracteristicilor acestora (de exemplu,
intensitate, frecvenţă, durată, consecinţe, antecedente)
  Ierarhia fricilor, monitorizarea gândurilor, utilizarea jurnalelor pentru a înregistra
anumite comportamente, situaţii, exerciţii de expunere sunt exemple de strategii
de automonitorizare
 Ierarhia fricii este o sursă foarte importantă de informaţii privind tratamentul şi
efectele acestuia
 Este stabilită printr-un proces de colaborare între client şi terapeut, pe baza
identificării stimulilor, situaţiilor, indicatorilor şi senzaţiilor care produc anxietatea
şi frica
 Odată identificate situaţiile, i se atribuie fiecăreia un nivel de anxietate şi se face o
ierarhie a acestora în funcţie de intensitatea anxietăţii.
 Printre limitele acestor metode se numără faptul că adeseori clienţii nu realizează
monitorizările la momentul oportun, ci se bazează pe reactualizare, raportează
inexact sau nu monitorizează deloc

 Manifesările comportamentale sunt evaluate de obicei cu ajutorul unui test de

performanţă, numit şi Testul apropierii comportamentale (BAT)
 evaluează parametrii actuali ai comportamentului, dar şi pentru a monitoriza progresul
tratamentului sau pentru a valida exactitatea raportărilor subiective
 Scopul principal al acestui test este observarea comportamentului în prezenţa
stimulului sau situaţiei anxiogene
 Acest test este foarte relevant în evaluarea fobiilor specifice
 Deşi utilitatea BAT este bine demonstrată, acest test a fost şi criticat pentru
dependenţa de instrucţiunile primite de la terapeut, pentru faptul că nu poate fi aplicat
în cazul tulburărilor în care stimulii anxiogeni sunt foarte diverşi, pentru că poate
consuma mult timp sau poate să nu ofere informaţii suficient de relevante

Evaluarea fiziologică a tulburărilor de anxietate

 Activarea fiziologică crescută este una dintre caracteristicile anxietăţii, fiind descrisă
ca un simptom extrem de deranjant în majoritatea tulburărilor de anxietate
 evaluată doar în cercetare din cauza costurilor ridicate
 Utilizarea unor astfel de măsurători contribuie la creşterea validităţii informaţiilor
obţinute prin autoevaluare
  indicatorii utilizaţi pentru evaluare: frecvenţa respiratorie, conductanţa electrică a
pielii, activitatea electrică a creierului şi, cel mai adesea, frecvenţa cardiacă
 utilizarea ar fi utilă pentru:
 diagnosticarea şi diagnosticul diferenţial al tulburărilor (creșterea frecvenței atunci
când individul este expus în fața stimulilor fobici)
 prognosticul tulburării
 planificarea tratamentului

Interviul clinic: Obiective (D)

 în scop de cercetare, training, psihodiagnostic, diagnostic psihiatric, intervenție

 urmărirea cât mai multor informații relevante și să evalureze problemele semnalate de
pacient asociate cu obiectivele sale, stilul de relaționare și nivelul de funcționalitate
atât dpdv științific, dar și relațional

 Obiective specifice în funcție de cadrul în care se desfășoară interviul:

 Situații de urgență și de criză
 Culegere informații pentru un diagnostic ipotetic și necesitatea internării
 Evaluarea pericolului (risc autoagresiv/suicidar + heteroagresivitate (ideație și
plan)
 Status mintal prezent
 Intervievarea aparținătorilor poate fi necesară și utilă
 Practică privată și ambulatori (Instituție medico-sanitară în care se acordă
bolnavilor asistență medicală) de sănătate mentală
 Culegere inf. despre funcționalitatea psihoemoțională la momentul prezent +
istoria de viață pentru o eventuală intervenție
 Motiv prezentare cabinet
 Centre/clinici/spitale generale (altele decât cele de sănătate mintală)
 Obținerea colaborării clientului (de obicei, medicul solicită interviul)
 Evitarea intrării într-un triunghi relațional medic-psiholog- client ( psihologul are
rolul de consultant)
 Închisori, centre corecționale, tribunale
 Screening pentru sănătatea mentală
  Claritate privind limitele și rolul clinicianului
 Indentificarea inconsistențelor între autoraportare și comportamentul afișat
 Evaluarea proprilor resurse de bias ce pot apărea în aceste medii

Interviul clinic: Tipuri de interviu clinic

1) Interviul clinic nestructurat

 Pacientul vorbește liber, iar clinicianul ghidează mai mult sau mai puțin conversația,
cu o serie de întrebări nestandardizate, cu răspunsuri deschise, sumarizări sau
reflectări, având la finalitate un raport de evaluare îfd obiectivele acestuia
 Modele stadii ateoretice pentru interviul clinic
 Shea:
 Introducerea: primul contact (detalii teme, confidențialitatea, orientarea
teoretică a clinicianului și rolul acestuia
 Deschiderea: direcționare conversație îfd obiectivele/motivele clinicianului
 Conținutul: proces colectare inf îfd obiective
 Închiderea: rezumare principale teme abordate și așteptările clientului,
reamintire rol clinician, oferire conceptualizare/ diagnostic ipotetic, insuflare
speranță
 Terminarea: încheiere prevedere, cu posibilitatea necesării unor ședințe
viiroare
 Foley&Sharf:
 Acomodare pacient, culegere inf., menținere control/raport, încheiere
 Avantaje: îmbogățirea de informații și relația terapeutică cu clientul
 Dezavantaje: risc ratare diagnostic, comorbitate din cauza bias-ului + ținere minte
criterii de diagnostice la sute de patologii posibile, risc influențare răspunsuri,
denaturarea raportului și lipsa standardizării înregistrării răspunsurilor

Interviul clinic structurat și semistructurat

 3 nivele: întrebările și înregistrarea răspunsurilor, secvențe parcurse și succesiunea
lor, stabilirea gradelor de severitate a simptomatologie
 Interviul clinic structurat: citire întrebări și înregistrarea lor exact cum au fost
prevăzute de autorii interviului
 Interviul clinic semistructurat: poate avea intervenții personale
 Aspecte generale regăsite la interviurile structurate:
 Organizare pe clustre simptomatologice (sindrom sau patologie)
 Itemii cu scor ridicat – indicii patologie, iar aceștia corespunde de obicei criterilor
descrie din DSM
 Diferențe interviuri structurate (sunt o varietate)
 Gradul de detaliu în care sunt investigate patologiile ce acoperă o gamă de
diagnostice
 Investigări minuțioase a unei singure tulburări
 Gradul de structurate - Sunt mai eficiente și convenabile pentru că nu necesită
o expertiză deosebită spre deosebire de cele semistructurate
 Avantaje: acuratețe ridicată diagnostic, validitate crescută, reducere semnificativă
efecte bias și prejudecățile evaluatorului asupra evaluării, reducere diferențe
interevaluatori
 Dezavantaje: raportul poate deveni sărăcăcios și stereotipic pentru că este centrat pe
problemă și nu pe persoană,
 relație pacient-clinician rigiduoasă, neînțelegeri conceptuale din partea clientului
 imposibilitate intrare profundă în toate categoriile de diagnostice și clinicianul trebuie
să decidă oportunitatea unui screening general sau cercetare în detaliu al unui cluster
simptomatologic

 Exemple de interviuri:
 DIS-5 pt. DSM-5:
 Structurat, computerizat
 acoperă diagnosticele din DSM-5
 poate fi folosit și de nonclinicieni, dar este nevoie de un training
 folosit în studiile epidemiologice (absența sau prezența contaminării cu o
boală)
 SCID-5:
 Semistructurat, aplicat de clinician, computerizat
 Acoperă cel mai frecvent diagnostice întâlnite în DSM-5
 Necesită experiență clinică și cunoașterea psihopatologiei
 Kiddie Schedule for Affective Disorders and Schizophrenia in DSM-5
 Semistructurat (6-18 ani), aplicat de clinician, computerizat
  Acoperă screening-ul și detaliera simptomatologiei pentru depresie, tulburare
bipolară, OCD, tulburări psihotice, tulburări de comportament și control al
impulsului, consum de substanțe, de alimentare, de dezvoltare
 Necesită expertiză clinică și cunoașterea psihopatologiei
 Schedule for Affective Disorders and Schizophrenia
 Pentru adulți, aplicat de clinician
 Acoperă cele mai frecvente tulburări afective și psihotice
 Mini International Neuropsychiatric Interview for DSM-5 (MINI-5)
 Semistructurat, pentru adulți, dar există o variantă și pentru copii
 Aplicat de clinician
 Acoperă 17 diagnostice din zona tulburărilor afective, psihotice, uz substanțe și
alimentare
 Destinat pentru uz clinic și pentru cercetare epidemiologică
 Diagnostic Interview for Anxiety, Mood, OCD and Related
Neuropsychiatric Disorders (DIAMOND)
 Semistructurat, aplicat pe clinician
 Acoperă o gamă de tulburări afective, psihotice, de substanțe, de
alimentație, adicții, de dezvoltare, legate de traumă
 International Personality Disorder Examination
 Semistructurat, conținând o parte autoadministrativă, cealaltă de clinician
 Acoperă tulburările de personalitate din ICD-10 și DSM-IV
 Anxiety and Related Disorders Interview Schedule for DSM-5
 Semistructurat, aplicat de clinician
 Evaluare tulburări anxioase și a comorbităților frecvente

Tipuri de interviu clinice pentru evaluare

1. Istoricul cazului/problemei
 De obicei sub forma unui interviu nestructurat
 Teme generale despre funcționalitatea individului:
 Informații de identificare (date personale)
 Prezentarea problemelor principale
 Istoricul problemelor în termeni cronologici, de severitate, potențiali factori
stresori de clanșatori
  Istoria familială- structură, evenimente semnificative, suferințe psihiatrice,
calitate relații
 Funcționarea socială și sexuală – relații trecute și prezente
 Istoric etape de dezvoltare – probleme comportamente copilărie, rezultate
academice, simptome tipice de ADHD
 Istoric vocațional – parcurs educațional și profesional
 Istoric de abuz și traumă
 Istoric medical
 Tratamente anterioare
 Istoric juridic
 Consum de substanțe psihoactive
2) Interviul diagnostic sau psihodiagnostice
 Integrare comportament într-un sistem de diagnostic, cel mai frecvent folosit fiind
cel al ONU-lui, ICD-ul și DSM-5
 La psihodiagnostic personalității – sistemul de clasificare optează de obicei la
modelul cu 5 factori sau alte modele evoluționiste sau biologice
3) Examinarea statutului mental sau a stării prezente
 În mediile medicale, nestructurat, rezultatul fiind un miniraport al observațiilor
clinicianului
 Mini Mental State Evaluation sau poate combina ambele variante,
semistructurat
 Ariile examinate sunt comportamentul, orientarea, atenția, starea emoționale și
procesele cognitive, nivelul de conștiință și capacitatea de a înțelege
 Structură cu principalele aspecte din MMST:
 Prezentare mimică, aspect fizic, atitudine, afect, percepția, orientarea, procese
mentale, conținutul cognițiilor, limbaj, comportament motor
4) Evaluarea comportamentului suicidar
 Principala tehnică aplicată, indiferent dacă acest comportament a fost evaluat și
prin alte modalități
 În principal, abordarea interviului semistructurat, având ca și dimensiuni
principale:
 Capacitate redusă de reglare și tolerare emoțională, dificultăți în rezolvarea
problemelor, izolarea socială, sentimentul de însingurare, prezența agitației
 psihomotorii, lipsa de speranță, gradul de disociere, existența unui plan și
accesul la arme sau substanțe letale

Psihologia clinică și educația despre moarte: Doliul, jelirea și travaliul doliului

 Durerea – resimțită în urma unei pierderi majore ireversibile, desenmnând procesul prin
care o persoană a pierdut pe cineva semnificativ, atașat, proces prin care înțelege, acceptă,
și merge mai departe
 Doliu – trăirile sufletești prin extensie la tranvaiul de doliu (sentimentul de pierdere)
 Jelire îndoliere – conduită de doliu, speficică unei culturi anume, integrarea pierderii
 Travaliul doliului – procesul prin care oamenii îndoliați reduc sau transformă treptat
legătura lor afectivă cu decedatul, revenind treptat la viața lor continuă
 Doliul mai poate apărea și din alte motive: pierderea cuiva prin despărțire/separare,
divorț, detenție, pierderea unui obiect sau a unui statut cu încărcătură emoțională

Perspective actuale în înțelegerea doliului

 Modelele stadialității sunt incapabile să surprindă complexitatea, diversitatea și

calitatea idiosincrazică (reacție sensibilă, intolerabilă)
 Resping noțiunea de stadii liniare ale durerii, favorizând abordarea pluralistă a
înțelegerii durerii
 După Hall, 2 dintre cele mai influente teorii ale pierderii sunt:

Modelul procesului dual

 Stroebe și Schut
 Critici:
 modele dezvoltate în cultura occidentală și nu sunt universale
 non-confruntarea
 absența travaliului de doliu nu este asociată cu adaptarea
 fazele prin care persoana îndoliată sunt mai degrabă pasive, neglijând partea activă, de
efort, de luptă
 nu sunt preluate avantajele negării
 travaliul doliului se axează pe pierdea personei iubite, neglijând alte surse de stres
determinante de pierdere
 Metodele se pliază diferit de la persoană la persoană și este nevoie de mai multă
investigație și înțelegere
 Este un mecanism de coping cu pierderea și nu pun accent pe consecințele și manifestările
asociate pierderii
 Origini în teoria cognitivă a stresului și a teorii atașamentului și recunoașterea culturală și
de gen pot afecta modul în care o persoană poate face față pierderii
 Se oscilează între două modalități de coping:
 Orientarea spre pierdere:
 În acord cu teoria atașamentului
 încorporeaza travaliul doliului, gânduri intruzive legate de persoana pierdută,
rememorarea trecutului, tristețea profundă, durere sufletească legat de gândul de a da
drumul, evitarea schimbărilor semnificative și fixația pe pierderea persoanei
 Orientarea spre restaurare
 Este în acord cu teoria cognitivă a stresului
 Încercare evitare durere asupra pierderii, negare prin centrare de viitor și rezolvarea
problemelor secundare implicate asupra pierderii, dezvoltarea unor roluri noi, relații și
identitate

Modelul centrat pe sarcini

 Worden
 Stabilirea și îndeplinirea unor sarcini pentru a putea rezolva procesul de doliu
 Prima sarcină: acceptarea realității pierderii
 A doua: încurajarea persoanei de a trăi și să experimenteze durerea pierderii
 A treia: adaptarea la mediu de viață fără persoana pierdută
 Implică trei tipuri de adaptare:
 Externă (dezvoltare noi roluri și strategii menite să compenseze rolurile pe care le avea
persoana decedată
 Internă (proces de redefinire a propriei identități de după pierdere)
 Spirituală (pierderea conduce la analize existențiale profunde, provocând o ajustare
sistemelor de credințe a persoanei
 A patra: relocare emoțională a celui decedat și mers mai departe în viață, cheiere proces
de doliu
Modelul social constructivist

 Renunțarea la credința că depășirea cu succes a suferinței implică ideea de a lăsa în urmă

persoana pierdută
 Neimer – legături continue ca resurse pentru o funcționare mai bună și oscilația între
evitarea și implicarea în munca de doliu
 Pierderile majore au capacitatea de a afecta sensul identității și coerența narativă
 Un proces central ar fi de a reafirma sau construi o lume nouă cu sens
 Există studii în care eșecul găsirii unui sens este asociat cu simptome și niveluri ridicate
de doliu complicat
 Definiții asupra sensul morții: înțelegerea pierderii și găsirea unor beneficii asupra
pierderii