Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Drept
Anul universitar 2019-2020
Semestrul II

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei:Drept civil. Persoanele

Tipul disciplinei (impusă, opţională, facultativă): DI

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: lect. univ. dr. Luiza Cristina Gavrilescu

Contact e-mail: [email protected]
Program consultaţii: conform pagină web

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

Înscrierea la curs este condiţionată de parcurgerea cursurilor de D r e p t c i v i l . P a r t e a g e n e r a l ă

IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)

1. Obiective:
Obiectivul general
Însușirea noţiunilor fundamentale din domeniul Dreptului civil. Persoanele, care reprezintă baza de
cunoștințe necesare înțelegerii materiilor de drept civil ce se vor studia în anii următori

Obiectivele specifice
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să:
 Indice mijloacele de proba admisibile pentru dovada drepturilor subiective civile
 Opereze cu regulile de calcul a cursului prescriptiei extinctive
 Descrie regimul juridic aplicabil persoanei fizice
 Determine statutul aplicabil persoanei juridice
 Aplice regulile studiate la soluționarea unor cazuri practice

2. Competențe:
Competenţe profesionale
C1. Abilitatea de a determina obiectul probaţiunii şi a identifica mijloacele de probă admisibile pentru
a face dovada drepturilor subiective civile
C2. Capacitatea de a înţelege funcţiile, principiile şi regulile care guvernează cursul prescripţiei
extinctive şi de a o delimita de alte instituţii de drept civil
C3. Aptitudinea de a aplica regulile privind capacitatea, ocrotirea şi identificarea persoanei fizice
C4. Competența de a transpune în practică normele privind: constituirea, capacitatea, identificarea,
reorganizarea şi încetarea persoanei juridice
C5. Posibilitatea de a stabili corelaţii între instituţiile ce alcătuiesc materia dreptului civil

Competenţe transversale
CT1 . Îndeplinirea îndatoririlor profesionale de o manieră responsabilă și eficientă
CT2. Perfecționarea tehnicii de lucru individual și adaptarea la lucrul în echipă
CT3. Valorificarea resurselor de informare și documentare
CT4. Dezvoltarea abilităților de comunicare și argumentație

1
V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere (identice cu
cele menționate în Fișa Disciplinei)
Unitatea de învățare 1: Proba drepturilor subiective civile (I). Noțiunea, obiectul, sarcina și
condiţiile de admisibilitate şi convenţii asupra probei. Mijloacele de probă. Înscrisul – 3 ore
Unitatea de învățare 2: Proba drepturilor subiective civile (II). Mijloacele de probă. Mărturia.
Mărturisirea – 3 ore
Unitatea de învățare 3: Proba drepturilor subiective civile. (III). Mijloacele de probă. Prezumția.
Expertiza. Mijloacele materiale de probă. Cercetarea la fața locului – 3 ore
Unitatea de învățare 4: Prescripția extinctivă. (I). Noțiune.Efectul prescripției extinctive
Principiile care guvernează efectele prescripției. Delimitarea prescripţiei extinctive de alte instituții.
Domeniul prescripției extinctive – 3 ore
Unitatea de învățare 5: Prescripția extinctivă (II). Termenele de prescripție extinctivă. Cursul
prescripției extinctive. Începutul prescripției extinctive – 3 ore
Unitatea de învățare 6: Prescripția extinctivă (III). Suspendarea prescripției extinctive – 3 ore
Unitatea de învățare 7: Prescripția extinctivă (IV). Întreruperea prescripției extinctive – 3 ore
Unitatea de învățare 8: Prescripția extinctivă (IV). Repunerea în termenul de prescripție
extinctivă.Împlinirea prescripției extinctive. Decăderea din termen – 3 ore
Unitatea de învățare 9: Persoana fizică (I). Capacitatea persoanei fizice. Ocrotirea persoanei fizice
prin mijloace de drept civil. Ocrotirea minorului – 3 ore
Unitatea de învățare 10: Persoana fizică (II). Ocrotirea alienaților şi debililor mintali. Ocrotirea
persoanei fizice cu capacitate de exercițiu, aflată în situații deosebite– 3 ore
Unitatea de învățare 11: Persoana fizică (III). Identificarea persoanei fizice. Numele. Domiciliul –
3 ore
Unitatea de învățare 12: Persoana fizică (IV) Starea civilă a persoanei fizice – 3 ore
Unitatea de învățare 13: Persoana juridică (I). Clasificare. Elemente constitutive. Înfiinţarea
persoanelor juridice. Capacitatea civilă a persoanei juridice – 3 ore
Unitatea de învățare 14: Persoana juridică (II). Identificarea Reorganizarea. Încetarea persoanei
juridice – 3 ore

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

EVALUARE FORMATIVĂ 1 – realizată pe baza participărilor la dezbaterile din cadrul fiecărui
seminar
EVALUARE FORMATIVĂ 2 – susținerea a două teste cuprinzând întrebări tip grilă, spețe
VII. Metodele și instrumentele de evaluare

- Evaluare finală – examen scris: 50%

- Evaluare formativă continuă: 50%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

Bibliografie obligatorie:

1. Luiza -Cristina Gavrilescu, Drept civil. Persoanele, Editura Universul Juridic, București, 2017
2. Carmen Tamara Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediţia a 2-a, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2013

Referinţe suplimentare:
1. Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coord.), Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012
2. Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ediţia a 2-a,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012
3. Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. I-III, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012

2
4. Colectiv, Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011
5. Viorel Mihai Ciobanu, Mihail Udroiu, Rodica Constantinovici (coord.), Teste grilă, Editura
Solomon, București, 2014
6. Mihail Dinu, Luiza-Cristina Gavrilescu, Eugen Huruba, Daniela Iancu, Codrin Macovei, Alin
Speriusi-Vlad, Andreea Tabacu; Emilian Stănișor (coord.), Admitere în magistratură și
avocatură,Ghidul Candidatului, Editura Universul Juridic, București, 2018
7. Monica- Ana-Georgiana Dima, Comentariile noului Cod civil. Persoana juridică, Editura
Hamangiu, București, 2013
8. Maria Fodor, Sorana Popa, Drept civil. Teoria generală. Persoanele. Note de curs, Editura
Universul Juridic, București, 2017
9. Gabriela Cristina Frențiu, Comentariile Codului civil. Prescripția extinctivă, decăderea și calculul
termenelor, Editura Hamangiu, București, 2012
10. Ernest Lupan, Szilárd Sztranyiczki, Persoanele în concepția noului Cod civil, Editura C. H. Beck,
București, 2012
11. Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, Atributele de identificare ale persoanei fizice. Numele,
prenumele și pseudonimul. Domiciliul și reședința. Actele de stare civilă, Editura Universul Juridic,
București, 2015
12. Florin Morozan, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. I, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2012
13. Pavel Perju, Codul civil adnotat. Vol. I, Art.1-127. Despre legea civilă. Despre persoane, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2013
14. Petrică Trușcă, Andrada Mihaela Trușcă, Drept civil. Persoanele, Editura Universul Juridic,
București, 2015
15. Mona Maria Pivniceru, Pavel Perju, Corina Voicu, Codul civil adnotat, vol. I. Art. 1- 257. Despre
legea civilă. Despre Persoane, Editura Hamangiu, București, 2013
16. Mona-Maria Pivniceru, Gabriela Răducan, Bogdan Micu, Mădalina Dinu, Karoly Benke,
Carolina Maria Niță, Alexandra Sinc, Radu Slăvoiu, Marius Voineag,Teste grilă pentru concursuri și
examene. Licență, admitere în magistratură, promovare în funcții de execuție, admitere și definitivat
în avocatură, Editura Hamangiu, București, 2017;
17. Gabriela Răducan ș.a., Teste grilă pentru concursuri și examene, Ediția a 5-a, Editura Hamangiu,
București, 2014
18. Ionel Reghini, Şerban Diaconescu, Paul Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu,
București, 2013
19. Marilena Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii şi comentarii, vol. I, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
20. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod civil,
Editura Hamangiu, București, 2015
21. Iosif Robi Urs, Carmen Todică, Drept civil. Teoria generală, Editura Hamangiu, București, 2015
22. Stănișor Emilian (coord.), Autori: Luiza-Cristina Gavrilescu, Eugen Huruba, Daniela Iancu, Codrin
Macovei, Alin Speriusi-Vlad, Andreea Tabac, Ghidul candidatului. Examenul de primire in profesia
de avocat. Concursul de admitere la Institutul National al Magistraturii. Licenţă, Editura Universul
Juridic, București, 2016
23. Kamelia Sirbu, Daniela Moțiu, Nicoleta Miclăuș-Bădin, Ilie George-Alexandru, Florian Emese,
Vladimir Diaconiță, coord. Moțiu Florin, Teste-grilă, minispețe pentru examenele de admitere în
profesiile juridice. Drept civil, Editura Universul Juridic, București, 2017
24. Mălina Tebieș, Teste-grilă-pentru examenele de admitere în avocatura și magistratură, Editura
Universul Juridic, București, 2017
25. Adrian Relu Tănase, Noul Cod civil. Persoana fizică. Despre familie - art. 1-186, art. 252-534.
Comentarii și explicații, Editura C. H. Beck, București, 2012
26. Andreea Corina Târșia, Reorganizarea persoanei juridice de drept privat, Editura Hamangiu,
București, 2012
27. Iosif R. Urs, Teste grilă pentru examenele de an, licență și admitere în profesiile juridice, Editura
Hamangiu, București, 2018
28. Viorel Voineag, Teste grila pentru magistratură, avocatură și licență, Editura Juritest, București,
2017
3
Unitatea de învățare 1: Proba drepturilor subiective civile (I). Noțiunea, obiectul, sarcina
și condiţiile de admisibilitate şi convenţii asupra probei. Mijloacele de probă. Înscrisul

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: noțiunea de probă; obiectul probei; sarcina probei;
condițiile de admisibilitate a probei; convenţii asupra probelor; enumerarea mijloacelor de
probă; noţiunea de înscris; clasificarea înscrisului; regimul juridic al înscrisului ca mijloc de
probă.
1.2. Competenţele unităţii de învăţare
După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să determine importanța probelor în vederea dovedirii drepturilor şi obligațiilor;
- să distingă între latura de drept material a probelor şi cea de drept procesual civil;
- să identifice obiectul probei și să precizeze cui îi revine sarcina probei;
- să stabilească cerințele de admisibilitate a probelor;
- să aplice corespunzător regulile privitoare la regimul înscrisului ca mijloc de probă.

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1. Consideraţii generale privind proba
1.1. Noţiunea de probă
Termenul de „probă” sau „dovadă” cunoaşte mai multe accepţiuni:
- mijlocul folosit pentru stabilirea existenţei unui fapt juridic, a existenţei drepturilor
subiective şi a obligaţiilor civile – se au în vedere „mijloacele de probă” a căror admisibilitate
se apreciază de instanţă;
- procedura de prezentare în faţa organului jurisdicţional a mijloacelor de probă –
„probaţiunea judiciară” –, reprezentată de administrarea probelor;
- rezultatul obţinut din realizarea acestui demers – formarea convingerii judecătorului,
constând în aprecierea probelor
Pentru dreptul material prezintă relevanţă operaţiunea de admitere a probelor întrucât
vizează fondul cauzei, în timp ce administrarea şi aprecierea probelor sunt operaţiuni specifice
dreptului procesual. De reținut că regulile privind admisibilitatea probelor nu se mai regăsesc
în Codul civil, ca în vechea reglementare, ci în noul Cod de procedură civilă, care a reunit
toată materia probelor – art. 249-382 C.pr.civ.
1.2. Obiectul probei
Obiectul probei este reprezentat de toate împrejurările – acte ori fapte juridice – care
au dat naştere la dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă, deci izvoarele raportului juridic
civil, conform art. 250 C. pr. civ. Nimeni nu este ţinut de a proba ceea ce instanţa este ţinută
să ia cunoştinţă din oficiu – art. 251 C. pr. civ.
Nu constituie obiect al probei:
- normele juridice - fiind prezumate drept cunoscute art. 252 C. pr. civ., cu excepția
normelor nepublicate, a convenţiilor, tratatelor şi acordurilor internaţionale aplicabile în
România care nu sunt integrate într-un text de lege şi a dreptului internaţional cutumiar ;
- faptele negative nedefinite, însă se probează faptul pozitiv contrar unui fapt negativ
determinat;
- faptele notorii, faptele necontestate, dacă instanţa decide, faţă de circumstanţele
cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lor – art. 255 alin. (2) C. pr. civ.
1.3. Sarcina probei

4
 Sarcina probei, respectiv obligaţia de a dovedi existenţa actului sau faptului juridic
generator de drepturi şi obligaţii, revine, în primul rând, reclamantului sau, altfel spus, celui
care invocă dreptul sau obligaţia respectivă. Cel ce face o susţinere în cursul procesului
trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege - art. 249 C. pr. C. civ.
În apărare îi revine rândul pârâtului să dovedească faptele pe care îşi sprijină susţinerile sale.
Sarcina probei se inversează în cazul prezumţiilor legale, scutindu-l de dovada directă pe cel
în favoarea căruia este stabilită, putând fi răsturnată prin proba contrară de către cealaltă parte,
dacă este o prezumţie relativă.
1.4. Condiţii de admisibilitate a probei
Pentru a fi admisă ca dovadă, proba trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele
condiţii enumerate în art. 255 C. pr.civ:
- să fie legală – să nu fie oprită de lege;
- să fie verosimilă – să tindă la dovedirea unor fapte credibile;
- să fie utilă – să tindă la dovedirea unor fapte contestate în cadrul procesului;
- să fie pertinentă – să aibă legătură cu cauza;
- să fie concludentă – să conducă la rezolvarea cauzei.
1.5. Convenţii asupra probelor
Convenţiile asupra probelor sunt valabile dacă prin aceasta nu se aduce atingere unor
norme imperative. Astfel, sunt valabile convenţiile asupra: admisibilităţii, obiectului sau
sarcinii probelor. Nu sunt valabile convenţiile care: privesc drepturi de care părţile nu pot
dispune, care fac imposibilă sau dificilă dovada actelor sau faptelor juridice şi cele care
contravin ordinii publice sau bunelor moravuri – art. 256 C. pr. civ. În esenţă, putem reţine că
părţile nu pot restrânge libertatea probaţiunii, ci eventual o pot extinde.
2. Mijloacele de probă
2.1. Enumerarea mijloacelor de probă
Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin: înscrisuri, martori,
prezumţii,mărturisirea uneia dintre părţi, expertiză, mijloace materiale de probă, cercetare la
faţa locului sau prin orice alte mijloace de probă prevăzute de lege – art. 250 C. pr. civ.
2.2. Înscrisul
2.2.1. Noţiunea de înscris
Înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau
fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare – art.
265 C. pr. civ. Înscrisul pe suport informatic este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca
înscrisul pe suport hârtie, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege – art. 266 C. pr. civ.
2.2.2. Clasificarea înscrisului
 După scopul urmărit la întocmirea sa, înscrisul poate fi:
- preconstituit – întocmit special pentru a servi ca probă, cum ar fi înscrisul autentic,
înscrisul sub semnătură privată, biletele şi tichetele;
- nepreconstituit – întocmit în scop de evidenţă sau corespondenţă, cum ar fi registrele
casnice şi cele ale profesioniştilor, menţiunile scrise de creditor, scrisorile.
 După efectul produs, înscrisul poate fi:
- originar sau primordial – întocmit pentru a dovedi încheierea, modificarea ori
încetarea unui act juridic civil;
- recognitiv – întocmit pentru a recunoaşte existenţa înscrisurilor originare pierdute
ori distruse;
- confirmativ – întocmit pentru a înlătura anulabilitatea unui act juridic civil.
 După raportul cu alt înscris, înscrisul poate fi:
- original – actul primordial, semnat de părţi se păstrează în arhiva notarială,;
- duplicat – eliberat pe baza înscrisului original notarial sau alt înscris autentic;
- copie – fotocopie a înscrisului original, chiar legalizat, de pe orice înscris autentic
5
sau sub semnătură privată;
 După semnătură, înscrisul poate fi:
- semnat – poartă semnătura olografă sau electronică a părţilor de la care emană;
- nesemnat – nu poartă semnătura părţilor
 După suportul pe care este prezentat, distingem între înscrisul:
- în formă materială – pe hârtie sau alt suport fizic;
- în formă electronică – supuse prevederilor Legii nr. 455/2001;
- pe suport informatic – admise în aceleaşi condiţii ca înscrisul pe suport de hârtie.
2.2.3. Regimul juridic al înscrisului
 Înscrisul autentic
Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o
autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate
publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege, precum și orice alt înscris emis de către o
autoritate publică şi căruia legea îi conferă acest caracter – art. 269 C. pr. civ. Principalele
categorii de acte autentice sunt:
- înscrisurile autentice notariale – potrivit Legii nr. 36/1995;
- hotărârile organelor jurisdicţionale – de exemplu, hotărârile judecătoreşti, autorizările
instanţei de tutelă;
- actele de stare civilă – potrivit Legii nr. 119/1996;
- procesele-verbale de îndeplinire a actelor de procedură.
 Condiţiile de validitate ale înscrisului autentic sunt:
- să fie întocmit sau doar autentificat de un funcţionar învestit cu exerciţiul unei
autorităţi publice;
- să fie dresat de un agent instrumentator competent material şi teritorial, ce acţionează
în limitele funcţiei încredinţate;
- să fie respectate cerinţele prevăzute în legea specială care reglementează activitatea
acelei autorităţi – de exemplu: Legea nr. 36/1995, în cazul actelor notariale.
Înscrisul nevalabil ca înscris autentic face însă deplină dovadă ca înscris sub semnătură
privată, dacă este semnat de părţi, iar dacă nu este semnat, constituie un început de dovadă
scrisă.
 Avantajele încheierii actului în forma înscrisului autentic:
- generează prezumţia de autenticitate şi cea de validitate care operează erga omnes.
Documentul este socotit că provine de la cei care l-au semnat. Cel care îi contestă conţinutul
poate administra dovada contrară;
- puterea doveditoare este absolută sau relativă, după cum se referă la constatări
directe sau indirecte ale agentului instrumentator: înscrisul face credinţă până la înscrierea în
fals cu privire la împrejurările pe care funcţionarul care le-a consemnat le-a constatat
personal. Menţiunile care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părţilor, fără a constitui
obiectul principal al actului, fac dovada până la proba contrară. Celelalte menţiuni constituie,
între părţi, un început de dovadă scrisă – art. 273 alin. (2) C. pr. C. civ;
- data înscrisă în el face credinţă până la înscrierea în fals, fiind opozabilă şi terţilor;
- constituie titluri executorii și pot fi valorificate pe calea executării silite în mod
direct, creanţele certe şi lichide pe care le constată, deîndată ce devin scadente – art. 639 alin.
(1) C. pr. civ. cele care rezultă din contractele investite de lege cu acest caracter: locațiune;
arendare– art. 1.845 C. civ.; comodat - art. 2.157 C. civ.; împrumut de consumaţie - art. 2.165
C. civ.; ipotecă – art. 2.431 C. civ.
 Înscrisul sub semnătură privată
Înscrisul sub semnătură privată este acela întocmit de părţile care încheie actul juridic
pe care îl încorporează, nefiind necesară prezenţa vreunei autorităţi.

6
  Condiţia generală de valabilitate a înscrisului sub semnătură privată este semnarea sa
de către partea sau părţile de la care emană. Semnătura trebuie să fie executată de mâna
autorului înscrisului. Semnătura unui înscris face deplină credinţă, până la proba contrară,
despre existenţa consimţământului părţii care l-a semnat cu privire la conţinutul acestuia.
În raporturile dintre profesionişti, înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului
său, cu excepţia cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului
juridic – art. 277 alin. (2) C. pr. civ.
 Condiţiile speciale pentru valabilitatea anumitor îscrisuri sub semnătură privată:
o Condiţia pluraliăţii de exemplare (sau cerinţa multiplului exemplar)
Înscrisul sub semnătură privată, care constată un contract sinalagmatic, are putere
doveditoare numai dacă a fost făcut în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese
contrare sunt - art. 274 C. pr. civ. Fiecare exemplar original trebuie să facă menţiune despre
numărul originalelor ce au fost făcute.
Formalitatea pluralităţii de exemplare nu se cere atunci când:
- părţile, de comun acord, au depus singurul original la un terţ ales de ele – art. 274
alin. (4) C. pr. civ.;
- contractul este încheiat între profesionişti – art. 277 alin. (1) C. pr. civ.;
- contractul este încheiat între absenţi – prin corespondenţă;
- s-a realizat conversiunea înscrisului autentic nul care are valoarea unui înscris sub
semnătură privată, fără respectarea altei formalităţi – art. 271 alin. (2) C. pr. civ.;
- una dintre părţi nu se opune la folosirea exemplarului unic de către partea adversă
sau recunoaşte expres înscrisul;
- una dintre părţi şi-a executat obligaţia, recunoscând tacit actul, deci nu poate invoca
ulterior lipsa pluralităţii de exemplare;
- contractul este recunoscut printr-un act recognitiv sau confirmativ
o Condiţia scrierii în întregime ori punerii formulei „bun şi aprobat” înainte de
semnătură
Înscrisul sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să-i
plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie în întregime scris
cu mâna celui care îl subscrie sau cel puţin ca, în afară de semnătură, să fie scris cu mâna sa
„bun si aprobat pentru ...”, cu arătarea în litere a sumei sau a cantităţii datorate -art. 275 C. pr.
civ. Când suma arătată în cuprinsul înscrisului este diferită de cea arătată în formula „bun şi
aprobat”, se prezumă că obligaţia nu există decât pentru suma cea mai mică. Menţiunea
„bun şi aprobat” nu este necesară:
- dacă obiectul obligaţiei îl reprezintă un bun cert sau prestaţii de a face sau a nu face;
- în cazul chitanţelor liberatorii, deoarece acestea atestă stingerea, şi nu naşterea obligaţiei;
- contractul este încheiat între profesionişti – art. 277 alin. (1) C. pr. civ.;
- în cazul înscrisului nul ca înscris autentic folosit ca înscris sub semnătură privată.
Sancţiunea nerespectării formalităţilor cerute de art. 274-275 C. pr. civ. este aceea că
înscrisul sub semnătură privată va fi lipsit de puterea sa probatorie însă valabilitatea
convenţiei constatate nu va fi afectată şi va putea fi dovedită cu alte mijloace de probă:
martori, prezumţii. Prin intermediul conversiunii, însuşi înscrisul nul va putea fi considerat
valabil ca început de dovadă scrisă – art. 276 C. pr. civ.
 Forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată este condiţionată de recunoaşterea
de către cel căruia i se opune, nebucurându-se, spre deosebire de înscrisul autentic, de
prezumţia de autenticitate – art. 273 C. pr. civ. Sub această rezervă, înscrisul sub semnătură
privată face dovada între părţi până la proba contrară cu privire la conţinutul acestuia, ca şi
înscrisul autentic – art. 268 alin. (1) C. pr. civ.

7
  Data înscrisului sub semnătură privată nu reprezintă o condiţie de validitate decât
în cazul testamentului şi al cambiei. Puterea sa doveditotare comportă următoarea distincţie,
stabilită de art. 278 C. pr. civ.:
a) între părţi are aceeaşi valoare ca şi celelalte menţiuni ale înscrisului, până la proba
contrară, sub rezerva recunoaşterii – art. 273 C. pr. civ.;
b) faţă de terţi, spre deosebire de celelalte menţiuni ale înscrisului, face dovadă numai
din ziua în care a devenit „dată certă”, prin una dintre următoarele modalităţi:
1. din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul public,
executorul judecătoresc sau alt funcţionar competent în această privinţă; s-ar putea
încadra în această categorie şi avocaţii, conform prevederilor Legii nr. 51/1995
2. din ziua când au fost înfăţişate la o autoritate sau instituţie publică, făcându-se
despre aceasta menţiune pe înscrisuri;
3. din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public;
4. din ziua morţii ori din ziua când a survenit neputinţa fizică de a scrie a celui care
l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după caz;
5. din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar şi pe scurt, în înscrisuri autentice
întocmite în condiţiile art. 269 C. pr. civ., precum încheieri, procese-verbale pentru
punerea de sigilii sau pentru facere de inventar;
6. din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeaşi natură care dovedeşte în chip
neîndoielnic anterioritatea înscrisului, cum ar fi aplicarea ştampilei poştei pe înscrisul
expediat, executarea ce a urmat întocmirii înscrisului ş.a.
Unele înscrisuri dobândesc dată certă prin alte mijloace:
- cesiunea de creanţă – prin notificarea debitorului sau prin acceptarea de către
debitor prin înscris autentic, sau prin înscrierea sa în A.E.G.R.M. – art. 1.579 C. civ.;
- ipotecile imobiliare – prin înscrierea în Cartea funciară – art. 2.421 C. civ.;
- ipotecile mobiliare – prin înscriere în A.E.G.R.M. – art. 2.413 alin. (1) C. civ.
o Nu este necesară obţinerea datei certe în cazul următoarelor înscrisuri (care vor fi
deci direct opozabile terţilor şi sub aspectul datei):
- chitanţele liberatorii
- testamentul olograf- art. 1.041 C. civ.;
- înscrisurile dintre profesionişti în exerciţiul activităţii unei întreprinderi – art. 277
alin. (3) şi (4) C. pr. civ.;
 Înscrisuri asimilate înscrisului sub semnătură privată sau celui autentic
 Înscrisul pe suport informatic este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca înscrisul pe
suport de hârtie, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege – art. 266 C. pr. civ.
 Înscrisul în formă electronică este supus dispoziţiilor legii speciale, conform art. 267
C. pr. civ., respectiv Legii privind semnătura electronică nr. 455/2001.
 Contractele încheiate pe formulare tipizate sau standardizate ori încorporând condiţii
generale tip, după caz, sunt considerate înscrisuri sub semnătură privată- art. 289 C. pr. civ.
 Anexele înscrisului autentic sau sub semnătură privată au aceeaşi putere doveditoare
ca şi înscrisurile la care sunt alăturate, dacă au legătură directă cu înscrisul şi poartă
semnătura părţii sau a persoanei competente care a întocmit înscrisul – art. 290 C. pr. civ.
 Modificările înscrisului autentic sau sub semnătură privată: ştersăturile, radierile,
corecturile şi orice alte modificări, menţiuni sau adăugiri, făcute într-un înscris, nu vor fi luate
în considerare decât dacă au fost constatate sub semnătură de cel competent să îl întocmească
sau de partea de la care emană înscrisul, după caz – art. 291 C. pr. civ.
 Înscrisurile nepreconstituite
Sunt întocmite cu rol de evidenţă sau de corespondenţă și nu pentru a servi drept probă
astfel că rolul lor probator este limitat la condiţiile prevăzute de lege.
8
  Menţiunile făcute de creditor pe titlul de creanţă reprezintă menţiunile făcute de
creditor în josul, pe marginea sau pe dosul acestuia, fac dovada împotriva creditorului, chiar
dacă nu sunt semnate de acesta, dar titlul a fost neîntrerupt în posesia sa, dacă din cuprinsul
lor reiese liberaţiunea totală sau parţială a debitorului şi dacă sunt scrise de mâna creditorului
– art. 281 teza I C. pr. civ.
 Registrele şi hârtiile domestice reprezintă însemnările făcute în mod obişnuit de o
persoană pe foi, caiete, registre, în legătură cu faptele juridice curente care o privesc:
venituri, cheltuieli, operaţiuni de vânzare, împrumut. Acestea nu pot servi drept probă celui
care le ţine şi le-a scris, însă fac dovada împotriva sa atunci când acestea:
- atestă neîndoielnic primirea unei plăţi;
- cuprind menţiunea expresă că însemnarea a fost făcută în folosul celui arătat drept
creditor, pentru a ţine loc de titlu.
 Registrele profesioniştilor sunt documente în care sunt consemnate operaţiunile cu
caracter patrimonial referitoare la activitatea profesioniştilor. Acestea pot face deplina dovadă
în justiţie, pentru faptele şi chestiunile legate de activitatea lor profesională – art. 280 C. pr.
civ. Chiar şi registrele neţinute cu respectarea dispoziţiilor legale fac dovada contra celor care
le-au ţinut. Cu toate acestea, partea care se prevalează de ele nu poate scinda conţinutul lor.
 Scrisorile reprezintă corespondenţa purtată între două persoane și pot servi ca mijloc
de probă în măsura în care aceasta conţine mărturisirea extrajudiciară a unor fapte probatorii
şi numai cu respectarea vieţii private a persoanei şi a secretului corespondenţei. Având
valoarea unei mărturisiri extrajudiciare scrise, conţinutul scrisorii poate fi combătut prin orice
mijloc de probă.

1.5.Rezumat
Prin probă înțelegem mijlocul folosit pentru stabilirea existenţei unui fapt juridic, a
dovedirii drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile. Obiectul probei este reprezentat de
actele ori faptele juridice care au dat naştere la dreptul subiectiv civil şi obligaţiei corelative.
Sarcina probei revine, în primul rând, reclamantului în susținerea pretențiilor sale și în
apărare pârâtului. Pentru a fi admisă ca dovadă, proba trebuie să fie: legală, verosimilă, utilă,
pertinentă, concludentă. Convenţiile asupra probelor sunt valabile dacă prin aceasta nu se
aduce atingere unor norme imperative.
Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin: înscrisuri, martori,
prezumţii,mărturisirea uneia dintre părţi, expertiză, mijloace materiale de probă, cercetare la
faţa locului sau prin orice alte mijloace de probă prevăzute de lege. Înscrisul este orice scriere
sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic. Înscrisurile cel mai
frecvent utilizate ca mijloace de probă sunt înscrisul autentic şi înscrisul sub semnătură
privată. Avantajele încheierii actului în forma înscrisului autentic sunt: : generează prezumţia
de autenticitate şi cea de validitate; face credinţă până la înscrierea în fals cu privire la
împrejurările pe care funcţionarul care le-a consemnat le-a constatat personal; data înscrisă în
el face credinţă până la înscrierea în fals, constituie titluri executorii.

1.6. Test de evaluare

1. Precizați care sunt împrejurările care nu constituie obiect al probei.
2. Arătați în ce ipoteză este inversată sarcina probei.
3. Exemplificați o ipoteză în care o probă este pertinentă dar nu este concludentă.
4. Evidențiați care sunt avantajele întocmirii actului juridic în forma înscrisului autentic.
5. Prezentați condițiile speciale pentru valabilitatea anumitor înscrisuri sub semnătură privată

9
Unitatea de învățare 2: Proba drepturilor subiective civile (II). Mijloacele de probă.
Mărturia. Mărturisirea

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 2 prezintă: noţiunea de mărturie; delimitarea mărturiei de alte
mijloace de probă; admisibilitatea mărturiei; forţa probantă a mărturiei; noţiunea şi caracterele
juridice ale mărturisirii; clasificarea mărturisirii; admisibilitatea mărturisirii; forţa probantă a
mărturisirii

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să realizeze o comparație între mărturie și alte mijloace de probă;
- să indice împrejurările care pot fi dovedite prin proba testimonială;
- să distingă diferite forme ale mărturisirii;
- să determine condițiile de admisibilitate a mărturisirii;
- să stabilească forța probantă a mărturisirii.

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1.Mărturia
1.1. Noţiunea de mărturie
Mărturia este relatarea orală, făcută de o persoană, alta decât părţile, numită martor, în
faţa instanţei de judecată, cu privire la acte sau fapte pertinente, săvârşite în trecut, despre care
are cunoştinţă personal. Mărturia mai este denumită proba cu martori sau proba testimonială.
1.2 Delimitarea mărturiei de alte mijloace de probă
Mărturia nu trebuie confundată cu alte mijloace de probă :
- expertiza – în cadrul căreia un tehnician cu anumite cunoştinţe îşi exprimă părerea în
legătură cu anumite fapte, pe când martorul relatează cele recepţionate;
- cercetarea locală – în cadrul căreia instanţa ia direct cunoştinţă despre anumite
împrejurări, pe când mărturia este relatarea prezentată de către martor;
- mărturisirea – prin intermediul căreia chiar una dintre părţile litigante face o relatare
prin care confirmă un fapt de natură a produce efecte împotriva sa şi care este indivizibilă şi
irevocabilă, pe când mărturia poate fi reţinută şi parţial şi asupra conţinutului ei se poate
reveni;
- înscrisurile – care sunt probe preconstituite realizate de părţi, pe când mărturia
provine de la un terţ, încât chiar dacă aceasta este consemnată într-un proces-verbal, nu este
asimilată unui înscris.
1.3. Admisibilitatea mărturiei
Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel –
art. 309 alin. (1) C. pr. civ.
 Împrejurări ce pot fi dovedite prin martori:
 faptele juridice în sens restrâns: pot fi probate toate faptele juridice, cu excepția celor
care se care se probează cu actele de stare civilă întocmite în registrele de stare civilă şi prin
certificatele eliberate în baza acestora - naşterea, moartea;
 actele juridice: sunt mai dificil de probat prin acest mijloc de probă, având în vedere
restricţiile care sunt stabilite de art. 309 alin. (2), (3) şi (4) C. pr. civ
 Nu poate fi dovedit cu martori:

10
  un act juridic al cărui obiect are o valoare mai mare de 250 lei – art. 309 alin. (2) C.
pr. civ., cu următoarele excepții:
- obligaţiile asumate de un profesionist, indiferent de valoarea actului din care izvorăsc,
dacă acesta a fost realizat în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care
legea specială cere proba scrisă – art. 309 alin. (2) teza a II-a C. pr. civ.;
- remiterea de datorie – art. 1.631 C. civ.;
- plata, ca mod de stingere a obligaţiilor – art. 1.499 C. civ.;
- confirmarea tacită a actului juridic afectat de nulitate relativă atunci când aceasta rezultă
din executarea acestuia.
 actul pentru care legea cere forma scrisă drept o condiţie de validitate chiar şi dacă
valorează sub 250 de lei – art. 309 alin. (3) C. pr. civ., cum ar fi :
- cazuri în care se cere forma autentică :donaţia, vânzarea de imobile,ipoteca imobiliară,
- cazurile când se cere doar înscris sub semnătură privată : contractul de arendare – art.
1.838 C. civ.
 actul pentru care legea cere forma scrisă drept o condiţie de probă (valoarea sa fiind
irelevantă, deci poate fi şi sub 250 de lei) – art. 309 alin. (4) C. pr. civ. cum sunt:
- tranzacţia – art. 2.272 C. civ.; depozitul voluntar – 2.104 C. civ; contractul de
asigurare – art. 2.200 C. civ.; contractul de transport – art. 1.956 C. civ.;
 împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi
zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru
dovedirea actului juridic respectiv – art. 309 alin. (5) C. pr. civ. , cum ar fi aspecte privind:
- preţul, termenul, natura actului, prin care să se anihileze, diminueze sau să se extindă
întinderea obligaţiilor asumate de părţi;
- modificări ale acelui act, indiferent dacă respectivele schimbări ar fi avut loc anterior,
concomitent sau ulterior încheierii lui.
 Derogări de la limitările utilizării probei cu martori:
 când partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a întocmi un înscris
pentru dovedirea actului juridic:
- cazul obligaţiilor născute din fapte juridice ilicite;
- cazul obligaţiilor contractate în caz de accidente neprevăzute;
- situaţia depozitului necesar -art. 2.124 C. civ.;
- în raporturile dintre soţi, rude apropiate, afini, prieteni
 când există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310 C. pr. C. civ.;
 când partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă
majoră, sau când înscrisul a fost sustras, distrus sau reţinut de partea potrivnică sau de un terţ
care refuză să-l prezinte instanţei – art. 395 C. pr. civ.
 când părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la
drepturile de care ele pot să dispună - art. 256 C. pr. civ.;
 când actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori este lovit de
nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală - art. 1.214 alin. (4) şi art. 1.239 C. civ;
 când este necesară lămurirea clauzelor actului conform art. 1.266- 1.269 C. C. civ;
 când dovada bunurilor proprii în raporturile patrimoniale dintre soţi se poate face prin
orice mijloc de probă - art. 343 C. civ;
 când actul este invocat de terţe persoane interesate, conform art. 1.281 C. civ.;
 când înscrisul este unul nepreconstituit - conform art. 279 C. pr. civ.;
 când obiectul probei îl constituie fapte juridice distincte de actul constatat prin înscris
şi ulterioare încheierii acestuia: plata - art. 1.499 C.civ; compensaţia, remiterea de datorie –
art. 1.631 C. civ.
1.4. Forţa probantă a mărturiei

11
 În aprecierea declaraţiilor martorilor, instanţa va ţine seama de sinceritatea acestora
şi de împrejurările în care au luat cunoştinţă de faptele ce fac obiectul declaraţiei – art. 324 C.
pr. civ.
Judecătorul trebuie să analizeze în aprecierea declaraţiei martorului: sinceritatea
acestei relatări și realitatea celor susţinute. Mărturia este lăsată la libera apreciere a instanţei,
care va motiva reţinerea sau înlăturarea depoziţiei martorului în raport cu ansamblul probelor.
2. Mărturisirea
2.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale mărturisirii
 Mărturisirea este recunoaşterea de către una dintre părţi a unui fapt pe care partea
adversă îşi întemeiază o pretenţie sau îşi fundamentează o apărare şi care este de natură să
producă efecte contra autorului ei – art. 348 alin. (1) C. pr. civ.
 Caracterele juridice ale mărturisirii sunt:
- este un act unilateral de voinţă care trebuie să exprime un consimţământ valabil,
liber consimţit, fără a fi necesar să fie acceptată de partea adversă;
- este de regulă irevocabilă, doar prin excepţie mărturisirea judiciară putând fi
revocată pentru eroare de fapt scuzabilă - art. 349 alin. (3) C. pr. civ.;
- constituie un act de dispoziţie, astfel că autorul său trebuie să fie o persoană cu
capacitate deplină de exerciţiu și să privească drepturi de care autorul ei poate dispune – art.
349 alin. (4) C. pr. civ.;
- este un act personal; în caz de reprezentare, procura trebuie să fie specială - 349 alin.
(1) C. pr. civ.;
- este indivizibilă, potrivit art. 349 alin. (2) C. pr. civ.: „mărturisirea judiciară nu poate
fi divizată împotriva autorului ei decât în cazurile în care cuprinde fapte distincte şi care nu au
legătură între ele”- mărturisirea complexă.
2.2.Clasificarea mărturisirii
 După cadrul în care este făcută, mărturisirea poate fi – art. 348 alin. (2) C. pr. civ.:
 judiciară – se face înaintea instanţei învestite cu soluţionarea litigiului;
 extrajudiciară – se face în faţa procurorului, a executorului judecătoresc, a unei alte
autorități, într-un testament sau în cuprinsul unei scrisori
 După modul de exprimare, mărturisirea poate fi:
 expresă - fiind o recunoaștere dată din proprie iniţiativă, sau obţinută la cererea
celeilalte părţi sau din oficiu, la ordinul instanţei;
 tacită – dedusă din tăcerea părţii: instanţa poate socoti refuzul nejustificat de a
răspunde la interogator ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă.
 După modul în care a fost obţinută, mărturisirea poate fi:
 spontană – dată din proprie iniţiativă şi consemnată în încheierea de şedinţă;
 provocată – obţinută prin intermediul interogatoriului – art. 351 C. pr. civ.;
 După structură, mărturisirea poate fi:
 simplă – implică recunoaşterea pretenţiei adversarului, fără rezerve sau adaosuri la
faptul pretins, de exemplu: „recunosc că am împrumutat de la reclamant 100 lei şi nu i-am
restituit”;
 calificată – implică recunoaşterea pretenţiei adeversarului, dar şi a altor împrejurări,
strâns legate de faptul invocat, anterioare ori concomitente cu acesta, de natură a-i schimba
consecinţele juridice, răspunsul devenind unul negativ, de exemplu: „recunosc că am primit
de la reclamant 100 de lei, dar nu ca împrumut, ci ca preţ al bicicletei pe care i-am vândut-o”;
 complexă – implică recunoaşterea pretenţiei adeversarului, dar şi a altei împrejurări
ulterioare, care diminuează sau anihileză efectele faptului mărturisit, de exemplu: „recunosc
că am împrumutat de la reclamant 100 de lei, dar i-am restituit”.
2.3. Admisibilitatea mărturisirii
 Mărturisirea judiciară este admisă, de regulă, în orice materie.
12
  Mărturisirea extrajudiciară are un regim diferit, astfel:
 cea realizată exclusiv oral nu va putea servi ca mijloc de probă pentru dovedirea
actelor juridice pentru care nu este admisă proba testimonială – art. 350 alin. (2) C. pr. civ.
 cea verbală consemnată în scris, dată în faţa altei instanţe sau altui organ de stat, este
admisibilă chiar şi în cazurile în care proba cu martori nu poate fi primită.
Mărturisirea este inadmisibilă, indiferent în ce formă a fost dată atunci când :
- este expres prohibită de lege;
- ar duce la eludarea unor norme imperative;
- ar duce la diminuarea sau pierderea unui drept la care nu se poate renunţa;
- legea limitează probaţiunea la un anumit mijloc de probă indicat expres.
2.4. Forța probantă a mărturisirii
 Mărturisirea judiciară face dovada deplină împotriva celui care a făcut-o – art. 349
C. pr. civ. Dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la pretenţiile
rămase nerecunoscute, instanţa urmând a pronunţa o nouă hotărâre asupra acestora – art. 436
C. pr. civ. Prin excepţie de la indivizibilitatea mărturisirii, mărturisirea judiciară complexă
poate fi scindată. Atunci când faptul adăugat nu este în interdependenţă cu faptul recunoscut,
ci se referă la o faptă distinctă, va trebui dovedită de cel ce a făcut-o. Mărturisirea prezumată
din lipsa părţii la interogatoriu, sau din refuzul de a răspunde la acesta, nu poate fi scindată.
 Mărturisirea extrajudiciară este un fapt supus aprecierii judecătorului, potrivit
regulilor generale de probaţiune – art. 350 alin. (1) C. pr. civ. Mărturisirea extrajudiciară
verbală poate fi combătută prin orice alt mijloc de probă. Mărturisirea extrajudiciară scrisă are
puterea doveditoare a înscrisului în care este cuprinsă. Regula indivizibilităţii mărturisirii nu
se aplică în cazul mărturisirii făcute în afara procesului. Dacă instanţa are îndoieli cu privire la
sinceritatea mărturisirii, considerând că se urmăreşte fraudarea legii sau interesele unor terţe
persoane, poate să o înlăture ca probă.

1.5.Rezumat
Mărturia este relatarea orală, făcută de o persoană străină de proces, numită martor, în
faţa instanţei de judecată, cu privire la acte sau fapte pertinente, săvârşite în trecut, despre care
are cunoştinţă personal. Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu
dispune altfel. Nu pot fi dovedite cu martori actele juridice a căror valoare depășește250 lei și
nici cele de o valoare inferioară, pentru care legea impune forma scrisă drept o condiție de
validitate sau de probă. Se admit însă unele derogări de la limitările
utilizării probei cu martori. Sub aspectul forței probante, mărturia este lăsată la libera
apreciere a instanţei.
Mărturisirea este recunoaşterea de către una dintre părţi a unui fapt pe care partea
adversă îşi întemeiază o pretenţie sau îşi fundamentează o apărare şi care este de natură să
producă efecte contra autorului ei. Mărturisirea este un act: unilateral; irevocabil; de
dispoziție; personal; indivizibil. Mărturisirea judiciară este admisă, de regulă, în orice
materie, dacă nu duce la eludarea normelor imperative. Mărturisirea judiciară face dovada
deplină împotriva celui care a făcut-o, cu excepția celei complexe, care poate fi scindată.
Mărturisirea extrajudiciară verbală poate fi combătută prin orice alt mijloc de probă.

1.6. Test de evaluare

1. Enunțați restricţiile privind admisibilitatea probei testimoniale
2. Precizați care este forța probantă a mărturiei.
3.Evidențiați formele mărturisirii în raport cu structura acesteia
4. Explicați ce se înțelege prin indivizibilitatea mărturisirii

13
 Unitatea de învățare 3: Proba drepturilor subiective civile. (III). Mijloacele de probă.
Prezumția. Expertiza. Mijloacele materiale de probă. Cercetarea la fața locului

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: noţiunea de prezumţie; clasificarea prezumţiei;
admisibilitatea prezumţiei; forţa probantă a prezumţiilor; noţiunea de expertiză;
admisibilitatea expertizei; forţa probantă a expertizei; mijloacele materiale de probă;
cercetarea la faţa locului.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să diferențieze principale categorii de prezumții;
- să determine condițiile de admisibilitate ale prezumției;
- să stabilească forța probantă a expertizei;
- să identifice mijloacele materiale de probă;
- să indice relevanța cercetării la faţa locului.

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1. Prezumţia
1.1. Noţiunea de prezumţie
Prezumţia este consecinţa pe care legea sau judecătorul o trage dintr-un fapt cunoscut
spre a stabili un fapt necunoscut – art. 327 C. pr. civ. unt folosite în acest scop două
raţionamente:
- inducţia: din probele directe (înscrisuri, mărturii), se induce existenţa în trecut a
unui fapt vecin şi conex cu faptul generator de drepturi;
- deducţia: din cunoaşterea faptului vecin şi conex, se deduce existenţa faptului
principal, datorită legăturii de conexitate dintre cele două fapte.
În cazul prezumţiei simple, al doilea raţionament este opera judecătorului, iar în
cazul prezumţiei legale, acesta este prestabilit de legiuitor.
1.2. Clasificarea prezumţiei
 După autorul său, prezumţia poate fi:
 legală – este opera legiuitorului: scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este
stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea,
partea căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe
care se întemeiază aceasta. Prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă
legea nu dispune altfel – art. 328 C. pr. C. civ
 simplă – este stabilită de judecător în procesul de probațiune; poate fi primită însă
numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori – art. 329 C. pr. civ.
 După forţa probantă, prezumţia poate fi:
 absolută – nu poate fi răsturnată prin proba contrarie (cu excepţia mărturisirii, dacă
norma prin care este instituită prezumţia ocroteşte un interes particular): de exemplu, un
creditor care înscrie o ipotecă este prezumat că are cunoştinţă despre existenţa ipotecilor
înscrise anterior asupra acelui bun – art. 2.415 C. civ.;
 relativă –poate fi răsturnată prin proba contrară, fie mai uşor, fie mai greu
(majoritatea prezumţiilor legale şi toate prezumţiile simple sunt formate din prezumţii
relative): de exemplu, proba contrară faptului că orice lucrare este făcută de proprietarul
14
imobilului, pe cheltuiala sa, şi că este a lui, se poate face când s-a constituit un drept de
superficie, când proprietarul imobilului nu şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra lucrării
noi sau în alte cazuri prevăzute de lege – art. 579 C. civ.
1.3. Admisibilitatea prezumţiei
Regimul admisibilităţii prezumţiei diferă în funcţie de felul acesteia:
 Prezumţia legală este admisibilă în următoarele condiţii:
- să se limiteze la cazurile expres prevăzute de lege, textele care consacră prezumţiile
legale fiind de strictă interpretare şi aplicare;
- să se probeze de către beneficiarul prezumţiei faptul pe care se sprijină prezumţia,
după care existenţa faptului principal se socoteşte ca fiind dovedită;
Cazurile de prezumţii legale stabilite de art. 1.200 C. civ. sunt:
 actele ce legea le declară nule pentru că le priveşte făcute în frauda legii - art. 1.033
C. civ.;
 cazurile când legea declară că dobândirea dreptului de proprietate sau liberaţiunea
unui debitor rezultă din oarecare împrejurări determinante - art. 579 alin. (1) C. civ.;
 prezumţia că cel ce stăpâneşte bunul este posesorul acestuia – art. 919 C. civ.;
 recunoaşterea autorităţii de lucru judecat – art. 430-432 C. pr. civ.;
 prezumţia de culpă prin simplul fapt al neexecutării – art. 1.548 C. civ;
 prezumţia cauzei: existența și liceitatea– art. 1.239 alin. (2) C. C. civ.;
 prezumţia bunei-credinţe: – art. 14 alin. (2) C. civ.;
 prezumţia de paternitate - art. 414 C. civ.;
 prezumţia timpului concepţiei: -art. 412 C. civ.
 Prezumţia simplă (a omului) este admisibilă în următoarele condiţii:
- să fie apreciată oportună de judecător în cauza respectivă;
- să aibă la bază un raţionament deductiv: când se desprinde o concluzie particulară
din una generală, sau inductiv: când se desprinde o concluzie generală din mai multe concluzii
particulare;
- să fie temeinică, deci să aibă o anumită greutate şi puterea de a naşte probabilitatea.
Prezumţia simplă se poate baza pe anumite probe directe, pe un început de dovadă scrisă
sau pe concluziile trase din anumite împrejurări care dau posibilitatea judecătorului să tragă
concluzia existenţei sau inexistenţei faptului ce formează obiectul procesului.
- să fie reţinută doar în cazurile în care este admisibilă proba testimonială;
○ Prezumţia, indiferent de felul ei, este inadmisibilă pentru a proba anumite situaţii
prevăzute de lege, între care:
- renunţarea la un drept – art. 13 C. civ.;
- eroarea comună şi invincibilă – art. 17 alin. (3) C. civ.;
- alegerea domiciliului – art. 97 alin. (2) C. civ.;
- solidaritatea între debitori – art. 1.445 C. civ.;
- novaţia – art. 1.610 C. civ.;
- fideiusiunea – art. 2.282 C. civ.
1.4. Forţa probantă a prezumţiilor
Forţa probantă a prezumţiilor diferă, după cum sunt:
 absolute sau relative – regula fiind aceea că sunt relative, dacă legea nu prevede altfel–
art. 328 alin. (2) C. pr. civ. Majoritatea prezumţiilor relative pot fi combătute prin orice
mijloace de probă;
 mixte – prezumţii ce pot fi combătute numai în modalităţile prevăzute de lege:
- fie numai cu anumite probe: prezumţia filiaţiei faţă de mamă rezultând din posesia de
stat conformă cu certificatul de naştere nu poate fi răsturnată decât dacă printr-o hotărâre
judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă
o altă femeie decât cea care l-a născut – art. 411 alin. (3) C. civ.;
15
 - fie numai în anumite condiţii: prezumţia de responsabilitate a paznicului juridic al
lucrului sau a animalului - art. 1.377 C. civ., poate fi înlăturată numai dacă se probează că
acesta se datorează exclusiv faptei victimei înseşi sau a unui terţ ori incidenţei unui caz de
forţă majoră – art. 1.380 C. civ., raportat la art. 1.375, art. 1.376, art. 1.378 şi art. 1.379 C.
civ.;
- fie numai de către anumite persoane: prezumţia de paternitate poate fi combătută,
prin acţiunea în tăgada paternităţii, doar de către soţul mamei, de mamă, de copil, de tatăl
biologic şi de moştenitorii acestora – art. 429-433 C. civ.;
- irefragabile: prezumţii care nu pot fi combătute prin niciun mijloc de probă (nici prin
mărturisire), dacă norma prin care este instituită prezumţia ocroteşte un interes general:
autoritatea de lucru judecat – art. 430-432 C. pr. civ.
2. Expertiza
2.1. Noţiunea de expertiză
Expertiza constă în activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt în legătură cu
obiectul litigiului, ce necesită cunoştinţe de specialitate, pe care o desfăşoară un expert
desemnat de instanţă. Rezultatele cercetării desfăşurate de expert se concretizează într-un
raport de expertiză . Prevederile art. 330-340 C. pr. civ. se completează cu dispoziţiile din
legile speciale privind anumite domenii de investigaţie, cum ar fi cele privind expertiza
medico-legală, criminalistică, topografică,financiar contabilă ş.a.
2.2. Admisibilitatea expertizei
Efectuarea unei expertize poate fi dispusă de instanţă când, pentru lămurirea unor
împrejurări de fapt care contribuie la soluţionarea pricinii, sunt necesare cunoştinţe de
specialitate.
Pentru soluţionarea anumitor cauze, efectuarea expertizei este obligatorie conform
legii, de exemplu:
- în vederea soluţionării cererii de punere sub interdicţie, este necesar avizul unei
comisii de medici specialişti pentru a se pronunţa cu privire la discernământul persoanei în
cauză – art. 938 alin. (2) C. pr. civ.;
- în acţiunile în contestarea filiaţiei, se efectuează expertiza medico-legală pentru
stabilirea filiaţiei reale – art. 421 C. civ.;
- art. 142 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
2.3. Forţa probantă a expertizei
Rezultatele expertizei exprimate prin concluziile raportului întocmit de specialist sunt
lăsate la aprecierea instanţei. Dacă se apreciază ca fiind oportun, judecătorul poate dispune
efectuarea unei contraexpertize, după cum, motivat, poate decide şi înlăturarea concluziilor
unui raport de expertiză. În cazul expertizelor legale, însuşirea unui dintre cele două rapoarte
contradictorii trebuie să aibă la bază avizul Comisiei superioare medico-legale, pe care este
obligată să îl solicite.
Constatările de fapt ale experţilor cuprinse în raportul de expertiză, cum ar fi data
efectuării sale, menţionarea cercetărilor făcute în prezenţa părţilor şi consemnarea susţinerilor
acestora, fac dovadă până la declararea în fals a raportului, care are valoarea unui înscris
autentic. Prin urmare, chiar dacă instanţa nu îşi însuşeşte concluziile exprimate de către expert
în raport, este ţinută de menţiunile efectuat în cuprinsul acestuia.
3. Mijloacele materiale de probă
Mijloacele materiale de probă sunt lucrurile care, prin însuşirile lor, prin aspectul lor
ori semnele sau urmele pe care le păstrează, servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la
soluţionarea procesului – art. 341 alin. (1) C. pr. civ. Se pot încadra în această categorie, spre
exemplu: forma zidului pentru prezumţia de necoproprietate – art. 661 C. civ.; starea unui bun
pentru verificarea existenţei viciilor ascunse.
16
Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă şi fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile,
benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost
obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri – art. 341 alin. (2) C. pr. civ. În cazul
probelor materiale, proba se confundă cu însuşi faptul dovedit, deoarece judecătorul percepe
cu propriile simţuri existenţa faptului probator.
Din prevederile legale menţionate rezultă că sunt incluse în categoria mijloacelor de
probă materiale nu doar probele material propriu-zise, ci şi înregistrările, de orice fel, privind
starea sau situarea unor obiecte sau situaţii de fapt. În aceste cazuri, proba materială în sine
este conţinutul înregistrării, în timp ce suportul tehnic folosit pentru înregistrarea stării sau
situării unui bun sau a unei situaţii de fapt constituie doar modalitatea prin care proba
materială este prezentată judecătorului.
4. Cercetarea la faţa locului
Cercetarea la faţa locului reprezintă mijlocul de probă prin care instanţa, deplasându-
se la locul unde este situat obiectul litigiului, ia cunoştinţă în mod nemijlocit de situaţia
acestuia. Sediul materiei îl reprezintă art. 345-347 C. pr. civ. Această probă poate fi utilă
pentru a verifica personal toţi sau unul dintre membrii completului de judecată în situaţii
precum: amplasarea unui teren faţă de calea de acces, semnele de necomunitate de la limita
dintre două proprietăţi etc.
Se poate observa că mijlocul de probă propriu-zis îl reprezintă împrejurarea de fapt pe
care a perceput-o instanţa, cum ar fi amplasamentul, configuraţia unui imobil, în timp ce
deplasarea instanţei reprezintă mai degrabă modul de administrare a unor probe materiale care
nu pot fi cercetate în cadrul şedinţei de judecată. Se recurge îndeosebi la acest tip de act
procedural când pentru lămurirea pricinii este necesară examinarea unor bunuri imobile sau
mobile netransportabile în instanţă. În practică, această procedură este relevantă în procesele
privind servituţi, grăniţuiri, degradări de bunuri etc.

1.5.Rezumat
Prezumţia este consecinţa pe care legea sau judecătorul o trage dintr-un fapt cunoscut
spre a stabili un fapt necunoscut. Forţa probantă a prezumţiilor diferă, după cum sunt:
absolute – nu fi combătute sau relative pot fi răsturnate prin proba contrară. Efectuarea unei
expertize poate fi dispusă de instanţă când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt care
contribuie la soluţionarea pricinii, sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Mijloacele
materiale de probă sunt lucrurile care, prin însuşirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau
urmele pe care le păstrează, servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la soluţionarea
procesului. Cercetarea la faţa locului reprezintă mijlocul de probă prin care instanţa,
deplasându-se la locul unde este situat obiectul litigiului, ia cunoştinţă în mod nemijlocit de
situaţia acestuia.

1.6. Test de evaluare

1. Explicați modul de funcționare a prezumțiilor legale
2. Arătați care este forța probantă a prezumțiilor mixte.
3. Indicați materiile în care proba expertizei este obligatorie.
4. Enumerați mijloacele materiale de probă folosite pentru dovada drepturilor civile
5.Evidențiați utilitatea cercetării la fața locului în litigiile de drept civil.

Unitatea de învățare 4: Prescripția extinctivă. (I). Noțiune.Efectul prescripției extinctive

Principiile care guvernează efectele prescripției. Delimitarea prescripţiei extinctive de alte
17
instituții. Domeniul prescripției extinctive

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: noţiunea de prescripţie extinctivă; natura juridică a
prescripţiei extinctive; funcţiile prescripţiei extinctive; sediul materiei prescripţiei extinctive;
invocarea prescripţiei extinctive; renunţarea la prescripţia extinctivă; efectul prescripţiei
extinctive; principiile care guvernează efectele prescripţiei extinctive; delimitarea prescripţiei
extinctive de alte instituţii; domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să stabilească natura prescripției extinctive;
- să determine funcțiile prescripției extinctive;
- să indice modalitățile de invocare și condițiile de renunțare la prescripția extinctivă;
- să opereze corespunzător cu principiile care guvernează efectele prescripției extinctive;
- să delimiteze prescripția extinctivă de alte instituții care presupun termene;
- să identifice principale categorii de drepturi supuse prescripției extinctive

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1. Noțiunea de prescripţie extinctivă
Prescripţia extinctivă reprezintă stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul
stabilit de lege – art. 2.500 alin. (1) C. civ. Prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a
constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o
anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz – art. 2.500 alin.
(2) C. civ. Ceea ce se stinge prin prescripție este doar dreptul material la acțiune, adică
posibilitatea titularului unui drept subiectiv civil care a fost tulburat în exerciţiul dreptului său
de a obţine concursul forţei coercitive a statului în vederea restabilirii acestuia.
Prin prescripție nu se stinge însă dreptul la acțiune în sens procesual, adică posibilitatea
titularului dreptului subiectiv de a formula acţiuni în justiție, acest drept fiind imprescriptibil
în condiţiile art. 51 din Constituţie. Prin prescripție nu se stinge nici însuși dreptul subiectiv
civil, care poate fi recunoscut sau restabilit pe cale amiabilă. Chiar în cadrul procesului civil,
dacă prescripția acțiunii nu a fost invocată de către pârât, reclamantul va putea obține o
hotărâre prin care să îl oblige pe acesta la recunoașterea sau restabilirea acelui drept .
2. Natura juridică a prescripţiei extinctive
Prescripţia extinctivă nu mai este calificată ca o instituţie de exclusiv de ordine
publică, întrucât reglementările noului Cod civil nu mai sunt exclusiv de natură imperativă, ci
preponderent dispozitive. Astfel, recunoaşterea beneficiului invocării prescripţiei sau
renunţarea la aceasta sunt în prezent reglementate prin norme dispozitive.
Totodată, se recunoaște admisibilitatea încheierii unor convenții privind prescripția,
prin care părțile să se abată de la prevederile normelor dispozitive. Nu se admite însă
înlăturarea sau modificarea regulilor stabilite prin norme imperative, orice convenție contrară
fiind lovită de nulitate absolută.
 Sunt admisibile convențiile părților privind:
- modificarea cursului prescripţiei prin fixarea începutului acesteia: cu respectarea
unui interval rezonabil, limitele fixate de art. 2.515 alin. (3) C. civ. fiind incidente, pentru a
nu transforma o acţiune prescriptibilă într-una imprescriptibilă;

18
 Dacă părțile încheie o astfel de convenţie după ce prescripţia a început să curgă sau
chiar se împlinise, se prezumă că au renunţat la termenul scurs, respectiv la prescripţia
împlinită. Pe cale de consecinţă, convenţia va avea un efect întreruptiv al termenului de
prescripţie, care va începe să curgă de la data stabilită de părţi.
- modificarea cauzelor legale de suspendare sau de întrerupere :
de exemplu, faţă de prevederile art. 2.532 pct. 1 C. civ., care arată că prescripţia nu
curge între soţi pe timpul cât durează căsătoria şi soţii nu sunt separaţi în fapt, părţile, adică
soţii, ar putea stabili ca prescripţia să fie suspendată chiar şi în situaţia în care ei ar fi separaţi
în fapt.
Se apreciază că părţile pot modifica numai condiţiile în care operează cauzele de
suspendare sau de întrerupere stabilite de lege, neputând nici exclude vreuna din cauzele
legale, nici include la listele limitativ prevăzute de lege alte împrejurări cu rol suspensiv sau
întreruptiv.
- modificarea duratei termenelor de prescripţie, în anumite limite: astfel: pentru
termenele care au fixată prin lege o durată mai mică de 10 ani, noua durată a acestora,
convenită de părţi, nu poate fi redusă sub 1 an şi nici extinsă peste 10 ani, iar în cazul
termenelor prestabilite la cel puţin 10 ani, părţile le pot reduce durata la cel puţin 1 an sau o
pot extinde cel mult 20 de ani- art. 2.515 alin. (4) C. civ.
Trebuie subliniat că părţile pot modifica doar durata termenelor, nu şi modul de calcul
al acestora, regulile la care face trimitere art. 2.544 C. civ. fiind de ordine publică.
 Sunt inadmisibile convențiile privind:
- modificarea a caracterului prescriptibil sau imprescriptibil al acţiunilor civile –
2.515 alin. (2) C. civ.;
- modificarea termenelor de prescripţie şi a curgerii acestora, referitoare la drepturile
la acţiune de care părţile nu pot să dispună - de ex.: dreptul de a cere constatarea nulităţii
absolute – art. 2.502 alin. (2) pct. (3) C. civ.; drepturile privind starea şi capacitatea
persoanelor – art. 29 C. civ.; dreptul privind filiaţia – art. 437 C. civ.) şi la acţiunile care sunt
născute din contracte de adeziune, asigurare sau cele încheiate cu consumatorii – art. 2.515
alin. (5) C. civ.
În ipoteza încheierii unor asemenea convenții, ele vor fi lipsite de efecte juridice,
urmând a se constata nulitatea lor absolută, iar prevederile legale corespunzătoare privind
durata termenelor de prescripție vor devin incidente. Nu se va putea deci proceda la
menținerea convențiilor prin reducerea termenelor stabilite la minimele sau maximele impuse
de lege.
3. Funcţiile prescripţiei extinctive
Prescripţia extinctivă îndeplineşte următoarele funcţii:
- îl scutește pe debitorul de sarcina conservării probei executării obligației după
împlinirea termenului de prescripție, generând o prezumție de îndeplinire a îndatoririi sale,
câtă vreme nu a fost formulată până la acea dată împotriva sa o acțiune prin care să se ceară
obligarea sa la recunoașterea sau restabilirii dreptului corelativ;
- îl mobilizează pe titularul dreptului să ceară recunoașterea sau executarea acestuia într-
un termen rezonabil, fiindu-i limitată în timp posibilitatea de a obține o hotărâre de
condamnare care să constituire titlu executoriu împotriva celui care i l-a încălcat;
- îl sancţionează pe titularul dreptului care a fost neglijent în privința valorificării
drepturilor sale pe calea acțiunii în justiție, transformând obligaţia corelativă perfectă în una
imperfectă, în măsura în care prescripția a fost invocată de către partea interesată;
- contribuie la asigurarea securității circuitului civil, eliminând posibilitatea ca
incertitudinea să planeze asupra raporturilor juridice, după împlinirea termenului de
prescripție a acțiunii, în cadrul căruia acestea puteau fi soluționate definitiv printr-o hotărâre
de condamnare.
19
 4. Sediul materiei prescripţiei extinctive
În noul Cod Civil s-a realizat o unificare a reglementărilor din materia prescripției
extinctive privind dreptul la acțiune în sens material. În cuprinsul Cărţii a VI-a, Titlul I,
intitulat: „Despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor” – art. 2500 – 2556
C.civ. se regăsesc normele care constituie dreptul comun în materia prescripției privind
acţiunea condamnatorie, prin care se urmăreşte obţinerea unei hotărâri judecătoreşti prin care
se reclamă recunoașterea sau restabilirea unui drept subiectiv civil care a fost nesocotit sau
încălcat .
Prescripţia dreptului dreptului la acţiunea executorie, prin care se solicită executarea silită
a unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale ori a unui titlu executoriu este supusă dispoziţiilor
Codului de procedură civilă.
5. Invocarea prescripţiei extinctive
Pentru a produce efectele specifice, prescripţia trebuie invocată de partea interesată,
deoarece aceasta nu operează de drept, ci numai la cerere – art. 2.506 C. C. civ.
Prescripția poate fi invocată de partea interesată, personal sau prin reprezentant,
împotriva căreia curge termenul de prescripţie și care a fost chemat în judecată ca pârât după
împlinirea termenului de prescripție. În afară de debitor, sunt îndreptățiți să invoce prescripția:
codebitorii sau fidejusorii, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă sau a renunţat la
ea, precum şi creditorii celui interesat – art. 2.514 C. C. civ. Invocarea prescripţiei nu este
condiţionată de producerea unui titlu contrar şi nici de verificarea bunei-credinţe a pârâtului –
2.512 alin. (2) C. C. civ. Așadar, invocarea prescripţiei poate fi făcută şi de acela care, cu rea-
credinţă şi fără vreun temei, nu şi-a îndeplinit obligaţia pretinsă de către reclamant.
Spre deosebire de soluția din vechea reglementare, prescripţia nu poate fi să invocată
din oficiu de către instanță, nici chiar când aceasta ar fi în interesul statului sau al unităţilor
administrativ teritoriale – art. 2.512 alin. (3) C. C. civ. În măsura în care a fost invocată de
partea interesată, instanța va aprecia asupra incidenței în respectiva cauză. Invocarea
prescripției se face pe cale de excepție numai în fața primei instanţe – art. 2.513 C. C. civ.,
prin întâmpinare sau cel târziu până la prima zi de înfăţişare. Prescripţia poate fi invocată şi pe
cale principală, prin formularea unei acţiuni în constatare.
6. Renunţarea la prescripţia extinctivă
Cel îndreptățit să invoce prescripția poate renunța la acest drept, însă numai după ce
termenul de prescripție a început să curgă – art. 2.507 C. C. civ.
Având valoarea unui act de dispoziție, renunţarea poate fi făcută doar de către
persoanele cu capacitate deplină de exerciţiu , nu și de cei lipsiți de capacitatea de a înstrăina
sau, după caz, de a se obliga – art. 2.509 C. C. civ. Fiind un act de natură să producă efecte
împotriva celui de la care provine, renunţarea nu produce efecte decât faţă de cel în cauză, nu
şi asupra codebitorilor legaţi solidar sau indivizibil şi nici asupra fidejusorilor – art. 2.511 C.
C. civ. Prin urmare, aceştia vor putea să se prevaleze în continuare de prescripţie, pentru a se
apăra împotriva urmăririi
exercitată de creditor.
Se poate renunţa atât la prescripţia în curs, cât şi la cea împlinită, în ambele cazuri
urmând să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel:
- prin renunţarea la prescripţia în curs, conform art. 2.510 alin. (2) C. C. civ., se
renunţă la beneficiul termenului scurs până la acea dată, astfel că are loc o întrerupere a
cursului prescripţiei prin recunoaşterea dreptului pretins, încât termenul scurs până la data
renunţării se şterge, devenind aplicabile prevederile art. 2.538, art. 2.541 alin. (3) şi art. 2.542
alin. (2) C. C. civ.;
- prin renunţarea la prescripţia împlinită se declanșează curgerea unui nou termen de
prescripţie de acelaşi fel – art. 2.510 C. C. civ. şi 2.537 alin. (1) C. C. civ.
Manifestarea de voinţă în sensul renunţării poate fi:
20
 - expresă (printr-o declaraţie dată înainte sau după introducerea cererii de chemare
în judecată); sau
- tacită (prin neinvocarea prescripţiei în condiţiile art. 2.513 C. C. civ.), dar
neîndoielnică
– art. 2.508 C. C. civ.
Numai simpla tăcere a pârâtului nu înseamnă o renunţare la dreptul de a invoca
prescripţia. Așadar, neinvocarea, în cadrul termenului stabilit de art. 2.513 C. C. civ., a
excepției prescripţiei acţiunii formulate după împlinirea termenului de prescripţie, nu
presupune că pârâtul a renunţat la invocarea prescripţiei. Sancţiunea pentru nerespectarea
termenului de invocare a prescripţiei este doar decăderea din dreptul de a o invoca în cauza
respectivă, nu şi în alte cauze ce vizează valorificarea aceluiaşi drept subiectiv. O altă cauză
privind aceleași părți și având C. civi obiect ar putea fi deschisă atunci când dreptul de a cere
executarea silită a deciziei de admitere a unei cereri anterioare s-ar fi prescris, în măsura în
care dreptul material la acțiune nu s-a prescris încă, raportat la aceeași dată de la care a
început să curgă şi prescripția pentru prima acţiune, întrucât efectul întreruptiv al cererii
iniţiale a fost înlăturat ca urmare a prescripţiei dreptului la executarea silită.
Renunţarea la prescripţia împlinită nu echivalează cu recunoaşterea de către pârât a
dreptului pretins de reclamant sau o consimţire la executarea obligaţiei pretinse prin cerere.
Efectul renunţării constă numai în acceptarea de către pârâtul îndreptăţit să invoce prescripţia
a judecării pe fond a cererii reclamantului.
Recunoaşterea dreptului supus prescripţiei, făcută fie prin act expres, în scris, fie în
mod tacit, prin constituire de garanţii în folosul titularului dreptului, presupune însă şi o
renunţare la prescripţie, chiar dacă cel obligat avea sau nu cunoştinţă despre împlinirea
prescripţiei – art. 2.506 alin. (4) C. C. civ. Prezumţia legală de renunţare la prescripţie
intervine ca o consecinţă a recunoaşterii datoriei, având drept urmare începerea curgerii unui
nou termen de prescripţie. În cazul în care recunoaşterea dreptului se face în mod tacit, prin
executare, respectiv prin plata de către debitor a unei părţi din datorie, se prezumă că s-a
renunţat la prescripţie şi pentru restul datoriei, afară de cazul când cel obligat declară că
recunoaşte numai datoria pe care a plătit-o.
În funcție de momentul la care se face plata parțială, distingem:
- plata parţială făcută în cursul termenului de prescripţie prezumă renunţarea la
prescripţia neîmplinită, semnificând o întrerupere a termenului conform art. 2.537 pct. 1 C. C.
civ., consecinţa fiind începerea curgerii unui nou termen de prescripţie – art. 709 C. C. civ.
- plata parţială făcută după împlinirea termenului de prescripţie nu reprezintă o
renunţare tacită la beneficiul prescripţiei împlinite, pentru diferenţa de datorie, deoarece s-ar
putea datora necunoaşterii de către debitor a împlinirii termenului de prescripţie. Chiar dacă
plata făcută din eroare nu dă dreptul la acţiunea în repetiţiune, totuşi aceasta nu prezumă
renunţarea la prescripţie, fiind necesar a se proba intenţia neechivocă a debitorului de a nu se
prevala de prescripţia împlinită. În schimb, dacă debitorul plăteşte dobânzile sau ratele unei
datorii sau rente stinse prin prescripţie, înseamnă că renunţă la prescripţie pentru capital sau
rentă.
7. Efectul prescripţiei extinctive
7.1. Modul de operare a prescripției extinctive
Efectele prescripției extinctive nu se produc prin simpla împlinire a termenului
prescripţiei, deci stingerea dreptului la acţiune nu intervine automat. De la data când se
împlinește termenul de prescripţie se naşte dreptul de a invoca prescripţia de către cel în
folosul căruia curge. Așadar, prescripţia extinctivă nu operează în temeiul legii, ci doar la
cerere şi trebuie constatată de instanţă prin hotărârea de respingere a acţiunii.
Prescripția extinctivă afectează numai componenta materială a dreptului la acțiune, nu
și pe cea procesuală. Nu va fi afectat deci dreptul de petiționare ci numai posibilitatea
21
obţinerii hotărârii judecătoreşti în baza căreia să poată fi valorificat dreptul subiectiv încălcat
sau contestat. Cererea de chemare în judecată nu va fi respinsă din start ca prescrisă, în
condițiile în care este posibil ca pârâtul nici să nu invoce prescripția, iar instanța nu poate
ridica din oficiu această excepție. În cazul invocării prescripției, în cadrul procesului,
reclamantul va avea posibilitatea de a demonstra că sancţiunea prescripţiei dreptului material
la acţiune nu este incidentă sau justificată, indicând fie intervenția unor cauze de natură a
modifica cursul normal al prescripţiei, fie a unor cauze de natură să justifice repunerea în
termen.
De regulă, valorificarea dreptului subiectiv civil pe cale de excepţie este supusă
prescripţiei extinctive în aceleaşi condiţii ca şi valorificarea dreptului respectiv pe cale de
acţiune, În unele situaţii, invocarea unui drept pe calea excepţiei este imprescriptibilă, chiar în
ipoteza prescrierii dreptului la acţiune: - dreptul de a invoca nulitatea relativă– art. 1.249 alin.
(2) C. C. civ.; excepţia de reducţiune- art. 369 alin. (4) C. C. civ.
7.2. Întinderea efectelor prescripției extinctive
În ceea ce privește efectul împlinirii prescripției extinctive asupra dreptului subiectiv,
distingem în funcție de natura acestuia:
 în cazul drepturilor de creanţă şi al drepturilor reale accesorii, chiar dacă s-a
constatat că a intervenit prescripţia extinctivă, aceasta nu stinge nici dreptul subiectiv civil,
nici obligaţia corelativă. În măsura în care a fost invocată prescripţia, se realizează o
transformare a dreptului subiectiv civil și a obligației corelative, care devin din perfecte
(asigurate prin acţiune), în imperfecte (naturale, asigurate pe cale de excepţie).
Astfel, după constatarea împlinirii termenului de prescripţie, dreptul subiectiv civil nu
mai este apărat pe cala ofensivă a acţiunii în justiţie, ci numai pe calea defensivă a excepţiei.
Titularul dreptului nu mai poate cere obligarea pârâtului la executarea obligației, debitorul
putând să refuze executarea prestaţiei – art. 2.506 alin. (2) C. C. civ. Cu toate acestea, în
eventualitatea executării voluntare a obligației de către debitor chiar după împlinirea
termenului de prescripţie, titularul dreptului nu va putea fi obligat la restituire, chiar dacă, la
data executării, cel în folosul căruia a curs prescripţia nu ştia că termenul de prescripţie era
împlinit – art. 2.506 alin. (3) c. C. civ. În cadrul unei eventuale acțiuni în restituirea plății
formulată de către debitor, titularul dreptului se poate apăra pe cale de excepție, arătând că
plata făcută de reclamantul după împlinirea prescripției era datorată.
De asemenea, împlinirea prescripției nu invalidează recunoaşterea dreptului făcută
prin act scris şi nici constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului, chiar dacă cel care
le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit, în ambele situaţii devenind aplicabile
regulile de la renunţarea la prescripţie – art. 2.506 alin. (4) C. C. civ.
 în cazul drepturilor reale principale, după împlinirea unei perioade de timp egale cu
termenul de prescripție poate interveni stingerea dreptul subiectiv însuşi, ca urmare a
aplicării complementare a regulilor din materia prescripţiei achizitive sau ca urmare a
sancționării titularului pentru neuz
Sunt avute în vedere acţiunile prin care se apără drepturile reale principale care nu au
fost declarate imprescriptibile şi pentru care nu s-au prevăzut termene de prescripţie speciale,
care se prescriu în termen de 10 ani din momentul în care titularul său a pierdut uzul dreptului
respectiv, conform art. 2.518 C. C. civ. Odată cu împlinirea acestei perioade de timp,
drepturile reale principale se sting prin neuzul timp de 10 ani, după cum rezultă din
prevederile: art. 746 alin. (1) lit. e) C. C. civ.; art. 754 C. C. civ.; art. 770 alin. (1) lit. f) C. C.
civ.; art. 576 alin. (1) C. C. civ.
Stingerea unui drept real ca urmare a neuzului său nu poate fi considerată însă un efect
al prescripţiei extinctive.
8. Principiile care guvernează efectele prescripţiei extinctive
Efectele prescripţiei extinctive sunt supuse următoarelor două principii:
22
 8.1. Stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal stinge, de regulă, şi
dreptul la acţiune privind drepturile accesorii – art. 2.503 alin. (2) C. civ.;
Acest principiu derivă din regula „accesoriul urmează soarta principalului”.
De exemplu, prescripţia dreptului la acţiune privind un drept principal stinge şi dreptul
la acţiune privind eventualele dobânzi, garanţii personale ce însoţesc acea creanţă.
Excepții de la acest principiu regăsim:
 în cazul clauzei penale, datorită naturii sale juridice duble: convenţie autonomă şi
accesorie, prescripţia dreptului la acţiune privind plata penalităţilor convenţionale exigibile
este în principiu independentă de prescripţia dreptului la acţiune privind dreptul principal;
 în privința acțiunii ipotecare, datorită caracterului relativ autonom al ipotecii faţă de
creanţa garantată, prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi
stingerea dreptului la acţiunea ipotecară – art. 2.504 alin. (1) teza I C. civ.
Astfel, creditorul ipotecar va putea oricând urmări bunurile ipotecate, însă sub rezerva
prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită. Astfel, chiar dacă dreptul la acţiunea
ipotecară este imprescriptibil, dreptul de a obţine executarea silită a dreptului real accesoriu se
prescrie în termenul de 10 ani prevăzut de art. 706 alin. (1) C. pr. civ.
De menționat că, exercitând urmărirea, creditorul ipotecar va putea să-şi îndestuleze
creanţa doar în limita valorii acestor bunuri – art. 2.504 alin. (1) teza a II-a C. civ. Totodată,
urmărirea astfel realizată se va limita la valoarea capitalului, întrucât dobânzile şi alte
accesorii ale creanţei ipotecare nu mai pot fi acoperite în afara capitalului după împlinirea
prescripţiei din valorificarea pe cale silită a bunului ipotecat – art. 2.504 alin. (2) C. civ.
Stingerea obligaţiei principale va determina însă şi stingerea ipotecii – art. 2.428 alin. (2) C.
civ. S-a apreciat că şi pretenţiile întemeiate pe dreptul de gaj au acelaşi regim.
 stingerea prin prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune privind un drept subiectiv
accesoriu nu atrage şi stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv principal.
8.2. Dacă un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul cu privire la fiecare
dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă
să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate – art. 2.503 alin. (2) C. civ.
De exemplu, se încadrează în categoria prestaţiilor succesive: dobânzile, chiriile,
arenzile, rentele viagere etc.
Prin excepție de la acest principiu :
- în cazul prestaţiilor succesive care alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege
sau convenţie, un tot unitar va opera o singură prescripţie– art. 2.503 alin. (3) C. civ.
Prestaţiile succesive ar alcătui un tot unitar dacă ar reprezenta modalităţi de plată convenite de
părţi, denumite rate. De exemplu: achitarea eșalonată a preţului unui bun vândut; executarea
la anumite termene pentru diferite faze de execuţie a lucrărilor,în baza unui contract de
antrepriză. În toate aceste situaţii, prescripţia se va socoti în raport cu scadenţa ultimei rate
restante, pentru întreaga sumă.
9. Delimitarea prescripţiei extinctive de alte instituţii
Prescripţia extinctivă trebuie delimitată de alte instituţii care, de asemenea, presupun
curgerea unui anumit interval de timp:
9.1. Prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă (uzucapiunea)
Uzucapiunea este un mod originar de dobândire a unui drept real, prin posesia
continuă şi neîntreruptă a unui bun aparţinând altuia, tot timpul prevăzut de lege.
 Asemănări:
- ambele sunt concepute ca instituţii de drept civil, aparţinând dreptului material;
- ambele apar ca sancţiuni de drept civil pentru titularii drepturilor subiective civile
inactivi;
- ambele presupun termene suspuse suspendării sau întreruperi.
 Deosebiri:
23
 - reglementările privind prescripţia extinctivă constituie dreptul comun în materie;
- termenele de prescripţie extinctivă sunt mai scurte şi mai numeroase (3 ani; 2 ani;
1 an; 6 luni), cele de prescripţie achizitivă sunt mai lungi şi mai puţine (10 ani; 5 ani) –
art. 930-931 C. civ.;
- efectul prescripţiei extinctive constă în stingerea dreptului la acţiune în sens material,
iar prescripţia achizitivă conduce la dobândirea unui drept real principal;
- pe lângă reguli comune privind calculul termenelor, fiecare prescripţie are reguli
proprii de suspendare şi întrerupere, iar repunerea în termen este proprie numai prescripţiei
extinctive.
9.2. Prescripţia extinctivă şi decăderea (forcluziunea)
Decăderea este stingerea dreptului subiectiv civil neexercitat într-un anumit termen
sau, după caz, interdicţia săvârşirii unui act unilateral (juridic sau material) care nu a fost
realizat în termenul stabilit prin lege sau convenţia părţilor – art. 2.545-2.550 C. civ.
 Asemănări:
- ambele presupun termene;
- ambele sunt instituţii de drept civil;
- ambele au efect extinctiv.
 Deosebiri:
- prescripţia extinctivă stinge numai dreptul material la acţiune, iar decăderea stinge
însuşi dreptul subiectiv;
- prescripţia extinctivă presupune termene mai lungi şi mai numeroase, decăderea
presupune termene mai scurte şi mai puţine: 3 ani – art. 937 alin. (2) C. civ.; 1 an – art. 1.103
C. civ.; 1 an, respectiv 3 ani sau 5 ani – art. 908-909 C. civ.;6 luni – 1.263 alin. (6) C. civ.; 10
ani, respectiv 2 ani – art. 746 alin. (1) lit. e) C. civ.;
- termenele de prescripţie sunt legale, putând fi modificate prin convenţia părţilor în
limitele impuse de lege; termenele de decădere pot fi legale sau convenţionale, cu condiţia de
a nu face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârşirea actului, sub sancţiunea
nulităţii absolute – art. 2.545 alin. (1) C. civ.;
- termenele de prescripţie reprezintă regula, urmând a se aplica regimul specific
acestora dacă nu rezultă neîndoielnic din lege că un anumit termen este de decădere – art.
2.548 C. civ.;
- decăderea operează de drept şi independent de culpa titularului dreptului, instanţa
fiind ţinută să o invoce şi din oficiu, cu excepţia când priveşte drepturi de care părţile pot
dispune, pe când prescripţia intervine doar la cerea părţii interesate; invocarea decăderii poate
fi făcută şi în faţa instanţelor de control judiciar, pe când a prescripţiei, numai în primă
instanţă;
- cursul prescripţiei extinctive este supus mai multor cauze modificatoare, constând în
diferite cauze de întrerupere, suspendare şi repunerea în termen, pe când cursul termenului de
decădere cunoaşte mai puţine modificări: forţa majoră amână sau suspendă curgerea
termenului de decădere, care nu se va socoti împlinit decât la 5 zile de la încetarea
suspendării; întreruperea termenului de decădere intervine dacă realizarea dreptului presupune
exerciţiul acţiunii în instanţă, începând cu data introducerii cererii sau a punerii în întârziere;
- la termenul de prescripţie scurs sau împlinit se poate renunţa, însă la beneficiul
decăderii nu se poate renunţa decât în cazul termenelor convenţionale sau a celor legale ce
ocrotesc un interes privat.
9.3. Prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv
Termenul extinctiv este o modalitate a actului juridic civil, constând într-un eveniment
viitor şi sigur ca realizare, care amână stingerea dreptului subiectiv civil.
 Asemănări:
- ambele presupun un efect extinctiv;
24
 - ambele se calculează după aceleaşi reguli;
- ambele permit părţilor să le modifice durata pe cale convenţională
 Deosebiri:
- termenele de prescripţie au ca izvor numai legea, termenul extinctiv este, după caz,
convenţional, legal ori jurisdicţional;
- prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune (în sens material); termenul extinctiv
stinge şi dreptul subiectiv şi obligaţia civilă corelativă;
- termenul extinctiv poate fi modificat prin acordul liber al părţilor actului juridic,
termenul de prescripţie poate fi modificat numai în limitele permise de lege;
- suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen sunt proprii numai prescripţiei
extinctive.
10. Domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive
Majoritatea acţiunilor civile în justiţie sunt prescriptibile, după cum rezultă din
interpretarea per a contrario a prevederilor art. 2.502 alin. (1) C. civ., care dispune că dreptul
la acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege şi ori de câte ori, prin natura sau
obiectul dreptului civil ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.
În funcţie de conţinutul drepturilor subiective civile, distingem:
10.1.Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale
Drepturile patrimoniale se subclasifică în drepturi de creanţă şi drepturi reale.
 Prescripţia extinctivă în materia drepturilor de creanţă
Majoritatea drepturilor de creanţă sunt prescriptibile extinctiv, atât cele principale cât
și cele accesorii, indiferent de izvorul lor: acte juridice unilaterale sau bilaterale, fapte juridice
licite sau ilicite. Acţiunile prin care se apără drepturi de creanţă se numesc acţiuni personale,
prin care creditorul poate pretinde obligarea debitorului să dea, să facă sau să se abţină de la o
anumită acţiune.
Spre exemplu, creditorul care intentează:
- acţiunea oblică, subrogatorie sau indirectă, urmărește readucerea în patrimoniul
debitorului a unor creanţe pe care acesta a neglijat să le recupereze de la proprii lor debitori;
- acţiunea pauliană, revocatorie sau directă, urmărește desfiinţarea actelor frauduloase
ale debitorului;
- acţiunea în rezoluţiune sau reziliere, urmărește desfiinţarea contractului ca urmare a
neexecutării imputabile;
- acţiunea în executarea unei lucrări, urmărește predarea unui lucru sau plata preţului
conform convenţiei părţilor;
- acţiunea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de
vânzare urmărește obținerea titlului de proprietate;
- acţiunea pentru plata de daune-interese, urmărește acoperirea prejudiciului produs
prin neexecutarea unei obligaţii contractuale sau a săvârşirii unei fapte ilicite;
- acţiunea pentru plata de despăgubiri urmărește obținerea contravalorii construcţiilor
sau plantaţiilor făcute de o persoană pe terenul altcuiva.
- acţiunea în prestaţie tabulară generală, prin care dobânditorul unui drept real asupra
unui imobil solicită instanţei să dispună înscrierea dreptului său, ca urmare a refuzului
îndeplinirii obligaţiilor necesare înscrierii de către cel care se angajase să-i transmită, să-i
constituie sau să-i modifice dreptul – art. 896 alin. (1) C. civ.;
- acţiunea în prestaţie tabulară specială ,îndreptată împotriva terţului dobânditor
înscris anterior în Cartea funciară, dacă actul juridic invocat de reclamant este anterior celui în
temeiul căruia a fost înscris dreptul terţului, iar acesta a fost de rea-credinţă la data încheierii
actului- art. 897 alin. (2) C. civ.
Excepție de la regulă fac următoarele acțiuni personale imprescriptibile:

25
 - acțiunea asiguraţilor de plată a sumelor rezultând din rezervele tehnice care se
constituie la asigurările de viaţă pentru obligaţii de plată scadente în viitor -art. 2.237 C. civ.;
- acţiunea în suportarea cheltuielilor de reparare şi întreţinere a despărţiturilor
comune – art. 663 alin. (1) C. civ.;
- acţiunea de dobândire a coproprietăţii despărţiturii comune – art. 666 C. civ.
 Prescripţia extinctivă în materia drepturilor reale principale
Sunt prescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:
- acţiunea în revendicare imobiliară a bunului proprietate privată, în caz de: avulsiune,
în termen de 1 an – art. 572 C. civ.; adjudecare imobiliară ca urmare a vânzării la licitaţie în
cadrul executării silite, în termen de 3 ani – art. 520 C. pr. civ.;
- acţiunea în revendicare în caz de avulsiune mobiliară: situaţia animalelor domestice
rătăcite pe terenul altuia, în termen de 30 de zile – art. 576 alin. (1) C. civ.;
- acţiunea în apărarea drepturilor reale corespunzătoare proprietăţii publice: dreptul de
administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit, faţă de uzurpatori
– art. 870 C. civ., art. 873 C. civ. şi art. 875 C. civ., raportat la art. 2.501 alin. (1) C. civ.;
- acţiunea confesorie, prin care se urmăreşte apărarea unui dezmembrământ al
dreptului de proprietate: dreptul de uzufruct – art. 746 (1) lit. e) C. civ.; dreptul de uz,
respectiv de abitaţie – art. 754 C. civ. şi a dreptului de servitute – art. 770 alin. (1) lit. f) C.
civ., împotriva celui care împiedică exercitarea dreptului asupra imobilului, în termen de 10
ani – art. 2.518 pct. 1 C. civ.;
- acţiunea posesorie, pentru apărarea posesiei ca stare de fapt împotriva oricăror
tulburări sau deposedări, în termen de 1 an – art. 951 C. civ.
- acţiunea în rang, prin care cel care a fost îndreptăţit, printr-un act juridic valabil
încheiat, să înscrie un drept real în folosul său, dar a fost împiedicat prin violenţă sau viclenie
de către un terţ dobânditor de la acelaşi autor, prin act ulterior, solicită radierea din Cartea
funciară a dreptului concurent respectiv şi acordarea de rang preferenţial faţă de înscrierea
efectuată de terţul de rea-credinţă – art. 892 alin. (2) şi (3) C. civ. se prescrie în termen de 3
ani de la data înscrierii de către terţ a dreptului în folosul său;
- acţiunea în justificarea înscrierii provizorii pentru consolidarea dobândirii,
modificării sau stingerii unui drept tabular – art. 899 C. civ.;
Excepție de la regula fac următoarele acțiuni reale declarate imprescriptibile:
- acţiunea în revendicare, imobiliară sau mobiliară, pentru apărarea dreptului de
proprietate publică sau privată, împotriva posesorului sau oricărei alte persoană care deţine
fără drept bunul (poate fi însă paralizată prin invocarea uzucapiunii) – art. 563 alin. (2) C.
civ., respectiv art. 865 alin. (3) C. civ.;
- acţiunea negatorie, pentru apărarea dreptului de proprietate, împotriva celui care se
pretinde titularul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate – art. 564 C. civ.;
- acţiunea în partaj pentru împărţirea bunului comun între coproprietari – art. 669 C.
civ.;
- acţiunea confesorie, pentru apărarea dreptului de superficie, împotriva celui care
împiedică exercitarea acestui drept real asupra imobilului – art. 696 C. civ.;
- acţiunea în grăniţuire, pentru stabilirea, prin semne exterioare, a limitelor de hotar,
în raport cu deţinătorii imobilelor învecinate – art. 560-561 C. civ.;
- acţiunea pentru stabilirea dreptului de trecere a titularului unui teren lipsit de acces
la calea publică, împotriva proprietarului fondului învecinat – art. 617 alin. (3) C. civ.;
- acţiunea în rectificarea intabulării sau înscrierii provizorii se cere de orice persoană
interesată, pentru motivele arătate de art. 908 C. civ. este imprescriptibilă faţă de dobânditorul
nemijlocit şi faţă de terţul dobânditor de rea-credinţă, sub rezerva prescrierii acţiunii în fond.
Acţiunea în rectificarea notării este imprescriptibilă – art. 911 alin. (2) C. civ.
- acţiunea pentru îndreptarea erorilor materiale este imprescriptibilă sau, după caz,
26
supusă termenelor de decădere – art. 913 C. civ.;
- acţiunea în petiţie de ereditate, prin care se urmăreşte recunoaşterea calităţii de
moştenitor, împotriva celor care au calitatea de moştenitori aparenţi şi restituirea, pe cale de
consecinţă, a bunurilor succesorale deţinute de aceştia fără drept – art. 1.130 C. civ.
 Prescripţia extinctivă în materia drepturilor reale accesorii
Drepturile reale accesorii sunt supuse prescripţiei extinctive, ca regulă, în aceleaşi
condiţii ca şi dreptul de creanţă principal pe lângă care există – art. 2.503 alin. (1) C. civ.
Excepție de la regula fac următoarele acțiuni declarate imprescriptibile:
- acţiunea ipotecară, a fost declarat imprescriptibil sub rezerva prescripţiei dreptului de
a obţine executarea silită, chiar dacă dreptul la acţiune privind creanţa garantată era prescris,
dar numai până la valoarea bunului ipotecat și numai pentru recuperarea capitalului sumei
datorate, fără dobânzi şi alte accesorii - art. 2.504 alin. (2) C. civ.
- acțiunea întemeiată pe dreptul de gaj va avea același regim ca și acțiunea ipotecară
10.2. Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale
Regula este că drepturile nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctiv, cu excepţia în
care legea prevede contrariul – art. 2.502 alin. (2) pct. 1 C. civ. Această soluţie este consacrată
şi prin prevederea care arată că persoana ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate se
poate adresa oricând instanţei – art. 253 alin. (1) C. civ.
 Sunt imprescriptibile extinctiv acțiunile privind drepturile inseparabile de persoana
titularului:
- acţiunea privind apărarea dreptului la nume sau a dreptului la pseudonim – art. 254
alin. (2) şi alin. (3) C. civ.;
- acţiunea pentru apărarea drepturilor nepatrimoniale rezultate din operele de creaţie
intelectuală (dreptul de autor, de inventator ş.a.) recunoscute de legile speciale;
- acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie sau a existenţei
împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumţia de paternitate – art. 434 C. civ.;
- acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare de maternitate sau de paternitate –
art. 420 C. civ.;
- acţiunea în contestarea filiaţiei, atunci când filiaţia rezultă din certificatul de naştere,
fără însă a exista o folosinţă a stării civile conformă cu acest certificat – art. 421 C. civ.;
- acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă introdusă în timpul vieţii copilului –
art. 423 alin. (4) C. civ.;
- acţiunea în stabilirea paternităţii introdusă în timpul vieţii copilului – art. 427 alin.
(1) C. civ.;
- acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de către copil – art. 433 alin. (2) C. civ.;
- acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de către cel care se pretinde tată biologic –
art. 432 alin. (2) teza I C. civ.;
- acţiunea prin care se solicită anularea, modificarea sau completarea unui act de
stare civilă sau a unei menţiuni de pe acesta – art. 100 C. civ.
! Excepție de la regula fac doar acțiunile anume prevăzute de lege ca prescriptibile – art.
2.501 alin. (2) C. civ.:
 acţiunea în anulabilitatea unui act juridic civil, în termenul general de 3 ani – art. 1.249
alin. (2) C. civ.;
 acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei, în termen de 6 luni – art. 301 alin. (1) C. civ.;
 acţiunea în nulitatea relativă a recunoaşterii de filiaţie, în termenul general de 3 ani –
art. 419 alin. (2) C. civ.;
 acţiunea în tăgada paternităţii, când este introdusă de către: soţul mamei sau
moştenitorii acestuia, în termenul special de 3 ani – art. 430 C. civ.; mamă sau moştenitorii
acesteia, în termenul special de 3 ani – art. 431 C. civ.; moştenitorii tatălui biologic în
termenul special de 1 an – art. 432 alin. (2) teza a II-a C. civ.;
27
  acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, atunci când este pornită după decesul
copilului de către moştenitorii acestuia în termenul special de 1 an – art. 423 alin. (5) C. civ.;
- acţiunea în stabilirea paternităţii, când este pornită după decesul copilului de către
moştenitorii acestuia în termenul special de 1 an – art. 427 alin. (2) C. civ.
 Sunt de asemenea imprescriptibile acțiunile în constatarea existenței unui drept,
chiar de natură patrimonială, însă prin care nu se urmărește obligarea debitorului la efectuarea
unei prestații ci doar recunoașterea existenței unei stări de drept sau de fapt, cum sunt:
- acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic civil – art. 216 alin. (6) C.
civ.;
- acţiunea în declararea simulaţiei pentru stabilirea actului real şi inexistenţa actului
public, sub rezerva prescrierii acţiunii de fond care determină interesul în promovarea
acţiunii;
- acţiunea în constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a
produs-o subzistă – 253 alin. (1) lit. c) C. civ.;
- acţiunea pentru constarea calităţii de contractor de bună-credinţă;
- acţiunea prin care un soţ cere să se constate că bunul întabulat pe numele celuilalt soţ
este bun comun.

1.5.Rezumat
Prescripţia extinctivă reprezintă stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul
stabilit de lege. Prescripţia extinctivă a devenit o instituție cu o natură mixtă, îmbinând atât
elemente de ordine publică, cât ci și de ordine privată. Astfel, se recunoaște admisibilitatea
încheierii unor convenții privind prescripția, prin care părțile să se abată de la prevederile
normelor dispozitive. Prescripţia trebuie invocată de partea interesată, deoarece aceasta nu
operează de drept. Se poate renunţa atât la prescripţia în curs, cât şi la cea împlinită, în ambele
cazuri urmând să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel. Prescripţia extinctivă nu operează în
temeiul legii, ci numai în baza deciziei instanței prin care s-a admis cererea de constatare a
împlinirii termenului. Stingerea prin prescripţie extinctivă a dreptului la acțiune asupra unui
drept principal determină stingerea dreptul la acțiune drepturilor accesorii. Stingerea dreptului
la acțiune prin prescripţie extinctivă a prestaţiilor succesive se stinge printr-o prescripţie
deosebită. Majoritatea acţiunilor civile în justiţie sunt prescriptibile, deoarece dreptul la
acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege şi ori de câte ori, prin natura sau
obiectul dreptului civil ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.

1.6. Test de evaluare

1. Indicați condițiile de admisibilitate a convențiilor cu privire la prescripția extinctivă.
2. Precizați care sunt modalitățile de invocare a prescripției extincitve.
3. Enunțați condițiile în care renunțarea la prescripția extinctivă este valabilă
4. Explicați care este principiul care guvernează prescriptibilitatea drepturilor accesorii.
5. Realizați o comparație între prescripția extinctivă și termenul extinctiv
6. Prezentați domeniul de aplicare a prescripției în materia drepturilor reale.

28
Unitatea de învățare 5: Prescripția extinctivă (II). Termenele de prescripție extinctivă.
Cursul prescripției extinctive. Începutul prescripției extinctive

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: noţiunea şi clasificarea termenelor de prescripţie
extinctivă; termenele generale de prescripţie; termenele speciale de prescripţie; începutul
prescripţiei extinctive.
1.2. Competenţele unităţii de învăţare
După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
 să identifice principale categorii de termene de prescripție extinctivă;
 să stabilească domeniul de aplicare al termenelor generale de prescripție;
 să determine domeniul de aplicare al termenelor speciale de prescripție;
 să aplice corespunzător regula generală privind începutul prescripţiei extinctive.
 să identifice ipotezele în care se aplică regulile speciale privind începutul prescripţiei

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1. Termenele de prescripție extinctivă
1.1. Noţiunea şi clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă
Termenul de prescripţie extinctivă reprezintă intervalul de timp în cadrul căruia poate
exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea pierderii dreptului titularului de a
obţine concursul forţei de constrângere a statului pentru obligarea pârâtului la îndeplinirea
obligaţiei.
 În funcţie de izvorul lor, termenele de prescripţie pot fi:
- termenele legale, care sunt prevăzute în Codul civil sau în alte acte normative. Se
admite posibilitatea prorogării legale a termenului de prescripţie extinctivă instituit pentru
acțiunea în despăgubire întemeiată pe o faptă ilicită care constituie infracţiune, până la nivelul
duratei termenului de prescripţie a răspunderii penale, dacă acesta este mai lung decât cel
prevăzut pentru răspunderea civilă - art. 1.394 C. civ.;
- termenele convenţionale, care sunt stabilite de părţi, prin modificarea limitelor fixate în
actele normative, cu respectarea minimelor şi maximelor instituite de art. 2.515 alin. (3) C. C.
civ.
 După criteriul sferei de aplicare, termenele de prescripţie extinctivă pot fi:
 termenele generale, care au aplicabilitate nedeterminată, fiind incidente ori de câte
ori legea nu stabileşte un termen special;
- termenele speciale, care sunt de strictă aplicare, doar la acţiunile pentru care au fost
consacrate, neputând fi invocate prin analogie în cazuri asemănătoare.
 În funcţie de sediul de reglementare, distingem între:
- termene stabilite de Codul civil şi
- termene instituite de alte acte normative.
1.2. Termenele generale de prescripţie
Termenul general de prescripţie este acel termen care se aplică ori de câte ori legea
sau părţile nu au stabilit un termen special de prescripţie.
 termenul de 3 ani – art. 2.517 C. civ. are drept domeniu acţiuni personale:
 acţiunile personale patrimoniale, prin care se apără drepturile de
creanţă,indiferent de izvorul concret al raportului obligaţional: act juridic (unilateral sau
bilateral) ori fapt juridic (licit sau ilicit).

29
 Aplicabilitate: acţiunea oblică; acţiunea revocatorie; acţiunea pentru restituirea
contravalorii fructelor în cadrul partajului; acţiunea în rezoluţiunea unui antecontract de
vânzare; acţiunea în despăgubiri bazată pe nesocotirea limitelor dreptului de proprietate ș.a.;
 acţiunile în pretenţii patrimoniale personale ce însoţesc o acţiune principală –
indiferent dacă aceasta din urmă este sau nu prescriptibilă, cu condiţia ca acţiunea în
restituirea prestațiilor în baza unui act desființat să vizeze valorificarea unor drepturi de
creanţă.
Aplicabilitate: acţiunea în pretenţii patrimoniale poate însoţi: acţiunea în nulitate
relativă sau absolută; acţiunea în reducţiune; acţiunea în rezoluţiune sau reziliere ş.a.
 acţiunile nepatrimoniale prescriptibile extinctiv, dacă legea nu stabileşte un
termen
special.
Aplicabilitate: acţiunea prin care se invocă nulitatea relativă a recunoaşterii de
filiaţie – art. 419 alin. (2) C. civ.
Nu constituie termen general de prescripție termenul de 3 ani instituit expres de lege
pentru exercitarea anumitor acţiuni, acesta urmând a se aplica în calitate de termen special,
încât nu va fi afectat de o eventuală modificare a termenului general.
 termenul de 10 ani – art. 2.518 pct. (1) C. civ. are drept domeniu acţiuni reale prin
care se apără drepturi care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui
termen de prescripţie.
Aplicabilitate:
 acţiunile confesorii pentru apărarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate
privată, altul decât superficia: dreptul de uz, dreptul de uzufruct; dreptul de abitaţie; dreptului
de servitute;
 acţiunile confesorii pentru apărarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate
publică: dreptul de administrare; dreptul concesiune şi dreptul de folosinţă gratuită pentru
bunurile din domeniul privat al statului.
Nu constituie termen de prescripție, ci de decădere, termenele de 10 ani instituite de
prevederile art. 746, art. 754 şi art. 770 C. civ., sancţiunea aplicabilă în cazurile respective
fiind stingerea a însuşi dreptului civil subiectiv, ca urmare a neuzului bunului care le formează
obiectul.
1. 3. Termenele speciale de prescripţie
Termenele de prescripţie speciale pot fi instituite atât în Codul civil, cât şi în alte
acte normative. Termenele de prescripţie speciale prevăzute în Codul civil sunt:
 termenul de 10 ani, în care se prescrie dreptul la acţiune având ca obiect:
 dreptul de creanţă privind repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei
persoane prin tortură ori acte de barbarie, sau prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra
unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima
voinţa – art. 2.518 pct. 2 C. civ;
 dreptul de creanţă privind repararea prejudiciului adus mediului înconjurător –
art. 2.518 pct. 3 C. civ.
 termenul de 3 ani, în care se prescrie dreptul la acţiune având ca obiect:
 pretenţiile îndreptate împotriva transportatorului, izvorâte din contractul de transport
de bunuri terestru, aerian sau pe apă, încheiat spre a fi executat succesiv sau, după caz,
combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite – art. 2.521 alin.
(3) C. civ.;
 creanţele izvorâte din raporturi de prestări servicii aparţinând avocaţilor, împotriva
clienţilor, în cazul afacerilor neterminate, socotit de la data ultimei prestaţii efectuate – art.
2.520 alin. (1) pct. 6 C. civ.;

30
  solicitarea proprietarului la obligarea superficiarului la încetarea dreptului de
superficie sau la repunerea în situaţia anterioară, în cazul modificării de către acesta din urmă
a structurii construcţiei – art. 695 alin. (3) C. civ.;
 tăgada paternităţii exercitate de soţul mamei – art. 430 alin. (1) C. civ.;
 tăgada paternităţii de către mamă – art. 431 alin. (1) C. civ.
 termenul de 2 ani, în care se prescrie dreptul la acţiune având ca obiect:
 dreptul întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare – art. 2.519 alin. (1) C.
civ.;
 plata remuneraţiei cuvenite intermediarilor pentru serviciile prestate în baza
contractului
de intermediere – art. 2.519 alin. (2) C. civ.
 termenul de 1 an, în care se prescrie dreptul la acţiune având ca obiect:
 revendicarea în caz de avulsiune – art. 572 C. civ.;
 apărarea posesiei – art. 951 alin. (1) C. civ.;
 anularea unui contract pentru leziune – art. 1.223 C. civ.;
 creanţele izvorâte din raporturi de prestări servicii aparţinând, conform art. 2.520
alin. (1) C. civ.: profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe
care le prestează; profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora,
cu ziua sau cu luna; medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii
sau medicamente; vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor
livrate; meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor; avocaţilor, împotriva clienţilor,
pentru plata onorariilor şi cheltuielilor, care se va calcula din ziua rămânerii definitive a
hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor ori a revocării mandatului; notarilor publici şi
executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele
funcţiei lor, care se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile; inginerilor,
arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se
cuvin, care se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea;
 restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a
mai avut loc – art. 2.521 alin. (1) C. civ;
 pretenţiile izvorâte din contractul de transport de bunuri terestru, aerian sau pe
apă, îndreptată împotriva transportatorului – art. 2.521 alin. (2) C. civ;
 stabilirea maternităţii, introdusă de moştenitorii copilului decedat înainte de a
introduce acţiunea – art. 423 alin. (5) C. civ.;
 stabilirea paternităţii, introdusă de moştenitorii copilului decedat – art. 427 alin.
(2) C. civ.;
 tăgada paternităţii, exercitată de moştenitorii soţului mamei, sau de moştenitorii
mamei, dacă autorii lor au decedat înainte de împlinirea termenului de prescripţie – art. 430
alin. (3) C. civ.;
 tăgada paternităţii, formulată de moştenitorii tatălui biologic – art. 432 alin. (2) C.
civ.;
 tăgada paternităţii, exercitată de moştenitorii copilului, dacă acesta a decedat
înainte de a introduce acţiunea – art. 433 alin. (3) C. civ.
 termenul de 30 de zile, în care se prescrie
 dreptul la acţiune având ca obiect revendicarea animalelor domestice rătăcite pe
terenul altuia – art. 576 alin. (1) C. civ.
2. Curgerea termenului de prescripție
2.1.Începutul prescripţiei extinctive
 Regula generală este că prescripţia extinctivă începe să curgă de la data când
titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui
31
– art. 2.523 C. civ. În cazul unor încălcări succesive ale aceluiaşi drept subiectiv se nasc mai
multe drepturi la acţiune, distincte, pentru fiecare încălcare, fiecare dintre acestea fiind supus
unei prescripţii deosebite. Momentul declanşator al prescripţiei este:
 un moment subiectiv, principal, al datei cunoaşterii efective de către titular a naşterii
dreptului său la acţiune;
 unul moment obiectiv, secundar, subsidiar, al datei de la care titularul ar fi trebuit
să cunoască naşterea dreptului său la acţiune.
 Reguli speciale privind începutul prescripției sunt instituite pentru anumite acțiuni
prin prevederi exprese ale legii. În afară de regulile stabilite prin lege, părţile cu capacitate de
exerciţiu deplină pot stabili prin convenţii alte momente de la care să se calculeze cursul
prescripţiei - art. 2.515 alin. (3) C. civ.
 Reguli incidente în materia acţiunilor personale patrimoniale:
o acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face
În cazul obligaţiilor pure şi simple, a celor afectate de un termen extinctiv sau de o
condiţie rezolutorie, prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi
debitorul trebuia astfel să o execute, conform art. 2.524 alin. (1) C. civ. Disitngem astfel:
- în cazul obligațiilor pure şi simple, executarea poate fi solicitată imediat după
încheierea contractului, prin urmare şi prescripţia extinctivă va curge de la acea dată. Spre
exemplu, în cazul împrumutului de consumaţie, dacă nu s-a stabilit un termen pentru
restituire, prescripţia începe să curgă de la data încheierii contractului – art. 2.163 C. civ.;
- în cazul obligaţiilor afectate de un termen extinctiv sau de o condiţie rezolutorie,
obligaţiile sunt exigibile:
- chiar de la data încheierii actului, întrucât după împlinirea termenului extinctiv
sau a condiţiei rezolutorii, dreptul subiectiv se stinge, prin urmare, dreptul la acţiune trebuie
exercitat între aceste două momente. În aprecierea exigibilităţii obligaţiilor se va ţine cont de
natura datoriei, sau, după caz, de voinţa părţilor;
- de la o altă dată ulterioară încheierii contractului: - obligaţia de restituire a
bunurilor ce au făcut obiectul unui contract de locaţiune se naşte de la data încetării
contractului de locaţiune, astfel că tot de la acea dată va începe să curgă prescripţia; - în cazul
contractului de comodat, prescripţia dreptului la acţiune privind restituirea bunului va începe
să curgă de la data expirării termenului convenit, sau de la data îndestulării trebuinţei
comodatarului stabilită în contract, sau de la data încheierii contractului, dacă părţile nu au
stabilit un termen şi lucrul este de folosinţă permanentă.
- în cazul obligaţiilor afectate de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă:
- de la împlinirea termenului sau
- de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea
creditorului – art. 2.524 alin. (2) C. civ. Aceeaşi soluţie se aplică şi în ipoteza în care părţile
convin să renunţe la beneficiul stipulat în favoarea ambelor părţi, sau când debitorul renunţă
la termenul stipulat în favoarea sa, deoarece prin renunţare la beneficiul termenului, acesta se
socoteşte împlinit faţă de renunţător cel puţin. Începutul prescripţiei nu este condiţionat de
punerea în întârziere, deoarece acest moment depinde exclusiv de voinţa celui împotriva
căruia curge prescripţia;
- de la data la care contractul trebuia încheiat contractul, în cazul acţiunii prin
care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract – art. 1.669 alin. (2) C.
civ.
- în cazul unei obligaţii afectate de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă:
- de la data când s-a îndeplinit condiţia – 2.524 alin. (3) C. civ., deoarece din
acest moment ia naştere dreptul subiectiv protejat prin acţiunea prescriptibilă;
- de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel să o execute,
în cazul unei condiții pur potestative din partea creditorului, conform regulii prevăzute de art.
32
2.524 alin. (1) C. civ., deoarece există posibilitatea ca creditorul, prin inacţiunea sa, să întârzie
momentul de la care prescripţia începe să curgă în favoarea debitorului.
o acţiunea în executarea prestaţiilor succesive
- în cazul prestaţiilor succesive cu caracter individual, fixate prin lege sau convenţia
părţilor, cum sunt dobânzile, chiriile, rentele, prescripţia începe să curgă de la data la care
fiecare prestaţie devine exigibilă, astfel că prescriptibilitatea uneia din acţiuni nu determină
prescriptibilitatea alteia;
- în cazul prestaţiilor succesive care prin lege sau convenţia părţilor alcătuiesc un tot
unitar, cum este cazul plăţii preţului în rate, prescripţia curge pentru întreaga sumă de la
data la care ultima prestaţie devine exigibilă – art. 2.526 C. civ. şi art. 2.503 C. civ. S-a
apreciat că pot fi privite ca tot unitar şi obligaţiile asumate în materie de construcţii, când
termenul de prescripţie pentru contravaloarea lucrărilor efectuate prin prestări succesive curge
de la data procesului-verbal de recepţie definitivă. Tot astfel, în cazul unui contract de vânzare
încheiat în forma simplificată a comenzii urmate de livrare, prescripţia dreptului la acţiune
pentru plata preţului începe să curgă de la data ultimei livrări.
o acţiunea în materia asigurărilor convenţionale, prescripţia începe să curgă:
- de la data expirării termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părţi, conform art.
2.527 C. civ., pentru plata:
- primei de asigurare datorate de asigurat; în cazul în care nu s-a stabilit un
astfel de termen, prescripţia se va socoti de la data încheierii contractului ;
- indemnizaţiei de asigurare datorată de asigurător;
- despăgubirilor datorate de asigurător; dacă legea sau părţile nu stabilesc un
astfel de termen, prescripţia se va socoti de la data producerii evenimentului asigurat.
Regula specială enunţată nu se aplică:
- în materia asigurărilor prin efectul legii;
- în raporturile dintre asigurat sau asigurător şi terţe persoane ce ar răspunde de
prejudiciul asigurat.
o acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-un fapt juridic
- în cazul comiterii unei fapte ilicite, de natură delictuală sau contractuală, prescripţia
începe să curgă, conform art. 2.528 alin. (1) C. civ.:
- de la data când păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde
de ea –moment subiectiv, ce se va dovedi de partea interesată;
- de la data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care
răspunde de ea – moment obiectiv ce se va determina de către instanţă; astfel, dreptul la
reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat
imediat – art. 1.381 alin. (2) C. civ.;
- de la data când victima a cunoscut sau trebuia să cunoască producerea
prejudiciilor succesive viitoare, generate de aceeaşi faptă, care nu au putut fi prevăzute de la
data producerii lor, pentru care se naşte un drept la acţiune distinct – art. 1.386 alin. (4) C.
civ.;
- în ipoteza săvârşirii unui fapt juridic licit se vor aplica prin analogie regulile din
materia faptelor ilicite– art. 2.528 alin. (2) C. civ., astfel că prescripţia pentru acţiunea în
restituire va începe să curgă:
- de la momentul în care cel care şi-a micşorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia
să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de acea mărire
– în materia îmbogăţirii fără justă cauză - art. 1.345 C. civ.;
- de la data la care solvensul a realizat sau trebuia să realizeze că plata pe care a
făcut-o accipiensului este nedatorată - în cazul acţiunii în repetițiunea plăţii nedatorate
îndreptate de plătitor împotriva creditorului aparent;

33
 - de la data la care plătitorul a cunoscut ori trebuia să cunoască atât faptul
împlinirii termenului de prescripţie pentru creditorul de bună-credinţă, sau faptul lipsirii
acestuia, în orice mod, de titlul său de creanţă, sau al renunţării la garanţiile creanţei, cât şi
persoana adevăratului debitor – art. 1.342 C. civ. în privința dreptului de regres al plătitorului
împotriva adevăratului debitor se naşte, în cazul în care creditorul apparent a primit cubună-
credinţă plata nedatorată;
- de la data la care geratul a cunoscut atât persoana gerantului, precum şi
întinderea cheltuielilor necesare şi a celor utile făcute de gerant în limita sporului de valoare,
respectiv a întinderii prejudiciului pe care acesta l-a suferit, fără culpa sa, chiar dacă
rezultatul gestiunii de afaceri nu a fost atins – art. 1.337 C. civ.;
- de la naşterea copilului, în cazul acţiunii în despăgubire exercitată de mama
copilului împotriva pretinsului tată pentru plata a jumătate din cheltuielile naşterii, ale
lehuziei şi cele efectuate cu întreţinerea ei în timpul sarcinii şi în perioada de lehuzie- art. 428
alin. (3) C. civ.;
o acţiunea în răspundere pentru vicii aparente
- în cazurile în care legea sau contractul obligă la garanţie pentru transmiterea
unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente - art. 2.530 alin. (1) C. civ.,
prescripţia începe să curgă:
- de la data predării sau recepţiei finale a bunului ori a lucrării – moment obiectiv
principal, întrucât se prezumă că de la această dată dobânditorul sau beneficiarul lucrării
trebuie să aibă cunoştinţă de viciile aparente;
- de la data împlinirii termenului legal sau voluntar pentru înlăturarea de către
debitor a viciilor constatate, prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare a
viciilor – moment obiectiv subsidiar;
- în alte cazuri asimilate acestora se aplică regulile de mai sus, cum ar fi:
- în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor cantitative, dacă oricare dintre
aceste lipsuri puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală,
conform 2.530 alin. (2) C. civ.;
- în cazul contractului de antrepriză pentru lucrări de construcţii - art. 1.880
alin. (1) C. civ.
Regulile enunţate nu se aplică în cazul în care, potrivit unei dispoziţii speciale sau
voinţei părţilor, viciile aparente trebuiau denunţate, sub sancţiunea decăderii, într-un anumit
termen de garanţie, care va fi şi data cea mai îndepărtată de la care se socoteşte prescripţia,
deoarece nerespectarea acestuia atrage pierderea dreptului de garanţie, astfel că prescripţia
rămâne fără obiect.
 acţiunea în răspundere pentru vicii ascunse
Acţiunea în răspundere pentru vicii ascunse are la bază descoperirea anumitor lipsuri
ori defecte de calitate, de natură să împiedice întrebuinţarea lucrului, lucrării sau construcţiei
conform destinaţiei lor, ori să micşoreze într-o măsură apreciabilă folosinţa acestora –
art. 1.707 C. civ. Răspunderea pentru viciile lucrului poate sta la baza mai multor categorii de
acţiuni, în funcţie de obiectul pretenţiei, respectiv: acţiunea redhibitorie, prin care se solicită
rezoluţiunea vânzării; acţiunea estimatorie, prin care cumpărătorul solicită reducerea
corespunzătoare a preţului; acţiunea prin care se solicită înlăturarea viciilor de către sau pe
cheltuiala vânzătorului; acţiunea prin care se solicită înlocuirea bunului cu unul de acelaşi fel.
Pentru oricare din aceste varietăți, dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia
începe să curgă, potrivit art. 2.531 alin. (1) C. civ.:
- în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcţie,
termenul se socoteşte:
- de la data descoperirii viciului, dacă a avut loc înainte de expirarea
termenului de
34
garanţie – moment subiectiv;
- de la împlinirea termenului de garanţie de un an de la data predării ori
recepţiei finale a bunului sau a lucrării – moment obiectiv şi dată limită.
- în cazul unei construcţii edificate, prescripţia se socoteşte:
- de la data descoperirii viciului, dacă a avut loc înainte de expirarea termenului
de garanţie – moment subiectiv;
- de la împlinirea termenului de garanţie de 3 ani de la data predării ori
recepţiei finale a bunului sau a construcţiei – moment obiectiv şi dată limită.
- în alte cazuri asimilate acestora se aplică regulile de mai sus, cum ar fi:
- în cazul executării unor lucrări curente, termenele legale de garanţie sunt de o
lună,respectiv de 3 luni – art. 2.531 alin. (2) C. civ.;
- în cazul lipsei calităţilor convenite, ori a lipsurilor cantitative, însă numai
dacă oricare dintre aceste lipsuri nu puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o
verificare normală – art. 2.531 alin. (3) C. civ.;
- în cazul produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate,
precum şi în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de garanţie pentru
buna funcţionare – art. 2.531 alin. (6) C. civ.
Aceste termene de garanţie sunt de decădere, deoarece apariţia viciilor după expirarea
termenului de garanţie nu mai dă dreptul la promovarea unei acţiuni în răspundere – art. 2.531
alin. (4) C. civ., decât dacă acţiunea este promovată în termenul de prescripţie calculat de la
data expirării termenului de garanţie. Având caracter general, aplicarea acestor termene este
înlăturată în cazurile în care legea sau convenţia părţilor prevede incidenţa unui termen
special – art. 2.531 alin. (5) C. civ.
 acţiunea în revocarea unor acte juridice
 în materia revocării donaţiei, se aplică soluţii diferite, în funcţie de motivul
invocat:
- în caz de ingratitudine, termenul de prescripţie de un an începe să curgă:
- din ziua în care donatorul a ştiut că donatarul a săvârşit fapta de
ingratitudine – art. 1.024 alin. (1) C. civ. – moment subiectiv;
- de la data decesului donatorului, pentru acţiunea introdusă de
moştenitori, când donatorul a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare – art. 1.024 alin.
(3) C. civ. – moment obiectiv;
 în caz de neexecutare a sarcinii, termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de
la data la care sarcina trebuia executată – art. 1.027 alin. (3) C. civ. – moment obiectiv;
- în cazul revocării fără justă cauză a promisiunii publice de recompensă,
termenul de prescripţie de un an curge de la data publicării revocării – art. 1.329 alin. (4) C.
civ. – moment obiectiv;
- în situaţia acţiunii revocatorii (pauliană), termenul de prescripţie de un an
începe să curgă:
- de la data la care creditorul a cunoscut – moment subiectiv principal - sau
trebuia să cunoască prejudiciul din actul atacat – dacă prin lege nu se prevede altfel – art.
1.564 C. civ. - moment obiectiv subsidiar;
- de la data la care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate, în cazul
acţiunii revocatorii exercitate de creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea
regimului matrimonial – moment obiectiv – sau de când au luat la cunoştinţă mai înainte de
aceste împrejurări pe altă cale – moment subiectiv – art. 369 C. civ.
 acţiunea în restituirea prestaţiilor datorate, ca urmare a desfiinţării unui act
juridic civil

35
  în cazul cererii în restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul unui act anulat ori
desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate, prescripţia începe să curgă - art.
2.525 C. civ:
- de la data la care hotărârea prin care s-a desfiinţat actul a rămas definitivă,
în ipoteza anulării sau rezoluţiunii judiciare – moment obiectiv;
- de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă,
în ipoteza rezoluţiunii declarate unilateral – moment obiectiv;
- de la data la care s-a realizat acordul părţilor prin care acestea au constatat
sau declarat nulitatea în ipoteza nulităţilor amiabile – moment obiectiv;
Regula specială enunţată nu se aplică:
- în cazul în care acţiunea în restituirea prestaţiei are caracterul unei acţiuni reale,
fiind imprescriptibilă extinctiv;
- în cazul nulităţii absolute, când devine incidentă regula referitoare la repararea
pagupagubei pentru îmbogăţire fără justă cauză, sau plată nedatorată, care stabileşte că
prescripţia se va socoti de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba
şi pe cel care răspunde de ea – art. 2.528 alin. (2) C. civ. Există însă şi opinia că şi această
ipoteză s-ar încadra în sfera de incidenţă a regulii speciale enunţate de art. 2.525 C. civ., la
categoria „alte cauze de ineficacitate”;
- în cazul acţiunii prin care se solicită restituirea darurilor primite în considerarea
logodnei sau pe durata acesteia, în considerarea căsătoriei, când termenul de prescripţie
special de 1 an curge de la data ruperii logodnei – art. 270 civ., raportat la art. 268 şi art. 269
C. civ. – moment obiectiv.
 Reguli incidente în materia acţiunilor reale
 acţiunea în revendicare:
 în cazul avulsiunii, termenul de prescripţie de un an începe să curgă de la data la
care porţiunea de teren este smulsă de mal şi alipită la terenul altui proprietar riveran - art.
572 C. civ. – moment obiectiv;
 în cazul accesiunii animalelor domestice rătăcite pe terenul altuia, termenul de
prescripţie de 30 de zile începe să curgă de la data declaraţiei făcute la primărie de către
proprietarul terenului – art. 576 alin. (1) C. civ. – moment obiectiv;
 în cazul imobilului ce a format obiectul urmăririi silite imobiliare, termenul de
prescripţie de 3 ani al acțiunii în rectificare începe să curgă de la data înscrierii actului de
adjudecare în cartea funciară – art. 860 alin. (2) C. pr. civ. – moment obiectiv.
 acţiunile de carte funciară:
 în cazul acţiunii în radierea dreptului terţului, respectiv a acţiunii în prestaţie
tabulară promovate împotriva terţului, termenele de prescripţie se socotesc de la data
înscrierii de către terţ a dreptului în folosul său – art. 892 alin. (3) C. civ. şi art. 897 alin. C.
civ. – moment obiectiv;
 în cazul acţiunii în prestaţie tabulară împotriva transmiţătorului care refuză să-şi
dea consimţământul în vederea radierii dreptului său de proprietate, pentru a da posibilitatea
înscrierii dreptului dobânditorului, termenul de prescripţie va curge începând cu data
încheierii contractului translativ de proprietate – art. 896 C. civ. – moment obiectiv;
 acţiunile posesorii:
- acţiunea în complângere poate fi promovate în termenul de prescripţie de un an,
care începe să curgă de la data tulburării sau deposedării – 951 alin. (1) C. civ. – moment
obiectiv;
- acţiunea în reintegrare are acelaşi regim ca şi acţiunea în complângere.
 Reguli incidente în materia acţiunilor personale nepatrimoniale
 acţiunea în anularea unor acte juridice

36
 o în cazul când acţiunea este introdusă de partea interesată, prescripţia începe să
curgă, în funcţie de cauza nulităţii – art. 2.529 alin. (1) C. civ.:
- de la data încetării violenţei – moment obiectiv, întrucât atât timp cât
ameninţarea sub imperiul căreia a fost încheiat actul persistă, titularul dreptului este
împiedicat de aceeaşi temere să-şi exercite dreptul material la acţiune;
- de la data descoperirii dolului – moment subiectiv, care trebuie dovedit de partea
interesată;
- de la data cunoaşterii de către cel îndreptăţit, de către reprezentantul său legal,
ori de către cel chemat de lege să îi încuviinţeze sau să îi autorizeze actele, a cauzei anulării
de care înţelege să se prevaleze: eroarea, lipsa discernământului, existenţa unor incapacităţi,
lipsa unei autorizaţii ş.a. – moment subiectiv –, respectiv
- de la împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic – dacă eroarea, lipsa
de discernământ sau incapacitatea nu au fost cunoscute înainte de această dată – moment
obiectiv;
o în cazul când acţiunea în nulitate relativă este promovată de o terţă persoană
interesată, prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când
terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate – moment subiectiv – art. 2.529 alin. (2) C. civ.
Terţii pot solicita anularea unui act juridic numai atunci când legea le încuviinţează expres
aceasta, cum ar fi, de exemplu, situaţia în care părţile unui contract de vânzare l-au încheiat
nesocotind dreptul de preemţiune al unui terţ.
o în cazurile în care prin lege se prevede un alt moment de la care începe să curgă
prescripţia acţiunii în anulare, cum ar fi:
- în cazul leziunii, termenul de prescripţie de 1 an începe să curgă de la data
încheierii contractului – art. 1.223 alin. (1) C. civ. – moment obiectiv;
- în cazul anulării căsătoriei, termenul de 6 luni prevăzut de art. 301 C. civ. se
calculează:
- de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa
vremelnică a discernământului, sau de la data încetării violenţei – moment subiectiv;
- de la data încheierii căsătoriei, în cazul căsătoriei încheiate între tutore şi
persoana minoră aflată sub tutela sa – moment obiectiv;
- în cazul anulării recunoaşterii unui copil, termenul general de prescripţie începe
să curgă:
- de la data încetării violenţei – moment obiectiv – ori, după caz,
- de la data descoperirii erorii sau dolului – art. 419 alin. (2) C. civ. –
moment subiectiv;
- în cazul anulării adopţiei - de la descoperirea erorii sau a dolului ori de la data
încetării violenţei – moment subiectiv, dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopţiei –
art. 479 alin. (2) C. civ. – moment obiectiv;
- în cazul anulării acceptării sau renunţării la moştenire, termenul de prescripţie
de 6 luni este calculat:
- în caz de violenţă, de la încetarea acesteia – moment obiectiv;
- în celelalte cazuri, din momentul în care titularul dreptului la acţiune a
cunoscut cauza de nulitate relativă, potrivit art. 1.124 C. civ. – moment subiectiv;
- în cazul contractului de societate, nulitatea se prescrie în termen de 3 ani de la
data încheierii actului, indiferent de cauza de nulitate invocată sau de momentul descoperirii
acesteia – art. 1.933 C. civ.
 acţiunea în stabilirea filiaţiei introdusă după decesul copilului de către
moştenitori:
- în cazul stabilirii maternităţii,acțiunea este prescriptibilă în termen de un an care
începe să curgă de la data decesului acestuia – art. 423 alin. (5) C. civ.- moment obiectiv.
37
  în cazul acţiunii în tăgada paternităţii – prescripţia curge de la momente diferite,
în funcţie de titularul acţiunii:
- în cazul acţiunii exercitate de către soţul mamei, termenul de prescripţie de 3 ani
începe să curgă: de la data la care soţul a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de
la o dată ulterioară, când a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii – art. 430 alin. (1) C.
civ. – moment subiectiv;
- în cazul acţiunii pornite de către mamă, termenul de prescripţie de 3 ani începe să
curgă de la data naşterii copilului – art. 431 alin. (1) C. civ. – moment obiectiv;
- în cazul acţiunii exercitate fie de moştenitorii soţului mamei, fie de către moştenitorii
mamei, în cazul în care autorii lor au decedat înainte de împlinirea termenului de
prescripţie de 3 ani, acţiunea se prescrie în termen de un an de la data decesului – art. 430
alin. (3) C. civ. şi art. 431 alin. (2) C. civ. – moment obiectiv;
- în cazul acţiunii formulate de moştenitorii tatălui biologic, aceasta este supusă unui
termen de prescripţie de un an care începe să curgă de la data decesului – art. 432 alin. (2)
teza a II-a C. civ. – moment obiectiv;
- în cazul acţiunii exercitate de moştenitorii copilului, în cazul în care acesta a decedat
înainte de a introduce acţiunea, termenul de prescripţie de un an începe să curgă de la data
decesului – art. 433 alin. (3) C. civ. şi art. 423 alin. (5) C. civ. – moment obiectiv.

1.5.Rezumat
Termenul de prescripţie extinctivă reprezintă intervalul de timp în cadrul căruia poate
exercitat dreptul la acţiune în sens material. Termenul general de prescripţie este acel termen
care se aplică ori de câte ori legea sau părţile nu au stabilit un termen special de prescripţie :
termenul de 3 ani -are drept domeniu acţiunile personale și termenul de 10 ani -. are drept
domeniu acţiunile reale. Termenele de prescripţie speciale prevăzute în Codul civil sunt:
termenul de 10 ani, termenul de 3 ani, termenul de 2 ani, termenul de 1 an.
Regula generală este că prescripţia extinctivă începe să curgă de la data când titularul
dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui. Reguli
speciale privind începutul prescripției sunt instituite pentru anumite acțiuni prin prevederi
exprese ale legii.

1.6. Test de evaluare

1. Precizați care sunt limitele legale ale termenelor convenționale de prescripție extinctivă
2. Enunțați acțiunile suspuse termenului general de prescripție aplicabil în materia drepturilor
de creanță
3. Enumerați căte două acțiuni corespunzătoare pentru cinci termene speciale d eprescriăție
extinctivă
4. Explicați care este deosebirea între momentul subiectiv și momentul obiectiv de la care se
socotește începutul cursului prescripției extinctive în accepțiunea regulii generale
5. Expuneți regulilile speciale incidente în materia acţiunilor personale patrimoniale privind
începutul prescripţiei extinctive

38
Unitatea de învățare 6: Prescripția extinctivă (III). Suspendarea prescripției extinctive

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: noţiunea de suspendare a cursului prescripţiei; cauzele
de suspendare a cursului prescripţiei; efectele suspendării cursului prescripţiei; invocarea
suspendării prescripţiei;

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
 să delimiteze cauzele generale de suspendare a cursului prescripției extinctive;
 să determine acțiunile cu privire la care sunt incidente cauze speciale de
suspendare a cursului prescripției extinctive
 să calculeze corect data la care se va împlini termenul de prescripție în cazul în
care cursul acesteia a fost suspendat
 să precizeze în ce condiții se produce efectul special al suspendării prescripției
extinctive;
 să indice sfera persoanelor care pot invoca suspendarea prescripției extinctive.

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1. Noţiunea de suspendare a cursului prescripţiei
Prin suspendarea cursului prescripţiei extinctive se înţelege oprirea de drept a curgerii
termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile care îl pun pe titularul dreptului la
acţiune în imposibilitate de a acţiona. În situaţia în care cauzele de împiedicare a titularului
dreptului la acţiune intervin mai înainte ca termenul de prescripţie să înceapă să curgă, va
opera amânarea începutului cursului prescripţiei.
2. Cauzele de suspendare a cursului prescripţiei
Împrejurările care împiedică exercitarea acţiunii în justiţie sunt enumerate de lege, iar
incidenţa lor face ca prescripţia să nu înceapă să curgă, iar, dacă a început să curgă, să se
oprească –art. 2.532 C. civ. Oricare din cazurile prevăzute de lege poate fi modificat prin
acordul expres al părţilor cu capacitate deplină de exerciţiu, în limitele şi în condiţiile
prevăzute de lege – art. 2.515 alin. (3) C. civ. , fiind însă inadmisibilă suprimarea cauzelor de
suspendare existente şi adăugarea unor noi stabilite pe cale convenţională.
2.1. Cauzele generale de suspendare a cursului prescripţiei
Cauzele generale de suspendare sunt aplicabile oricăror acţiuni în justiţie. Dacă a
început să curgă, prescripţia se suspendă în următoarele situaţii – art. 2.532 pct. 1-9 C. civ.:
 între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt –datorită
imposibilităţii morale de a acţiona. Cursul prescripţiei se opreşte pentru creanţele născute
înainte de încheierea căsătoriei, căci cu privire la creanţele generate de acte încheiate în
timpul căsătoriei curgerea prescripţiei se amână.
 între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp
durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate – datorită imposibilităţii morale de a
acţiona. Cursul prescripţiei va fi deci oprit până la momentul efectuării dării de seamă
generale – art. 160 C. civ. – şi descărcării de gestiune a tutorelui sau curatorului – art. 162 C.
civ.;
 între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al
unui
39
act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate,
cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate – datorită
imposibilităţii morale de a acţiona. Aşadar, prescripţia nu curge împotriva celui ale cărui
bunuri sunt administrate pe toată durata administrării şi până la momentul dării de seamă
finale – art. 850 C. civ. De exemplu, în raporturile derivate din: mandat; gestiune de afaceri;
administrarea bunurilor altuia – art. 792- 857 C. civ.; depozit, fiducie – art. 773-791 C. civ.;
 în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o
dispoziţie legală contrară – datorită imposibilităţii juridice de a acţiona. Oprirea curgerii
prescripţiei intervine ca urmare a decesului reprezentatului sau ocrotitorului legal pe parcursul
termenului de prescripţie, căci dacă prescripţia nu începuse să curgă la data când incapabilul a
rămas lipsit de reprezentant sau ocrotitor, cursul prescripţiei va fi amânat;
 cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau
exigibilitatea acesteia – datorită imposibilităţii juridice de a acţiona. Pentru a opera acest
caz de suspendare se cere atât ca necunoaşterea creanţei de către creditor să nu-i fie
imputabilă, cât şi ca ascunderea existenţei creanţei de către debitor să se fi făcut cu rea-
credinţă – de exemplu, debitorul a ascuns sau a sustras titlul constatator al creanţei, a ascuns
modificarea termenului legal de plată sau renunţarea la beneficiul termenului de către autorul
creditorului actual;
 pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă
a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte
de expirarea termenului de prescripţie – datorită imposibilităţii juridice de a acţiona.
De menţionat că nu trebuie inclusă în această ipoteză şi situaţia în care părţile recurg la
procedura medierii, deoarece prescripţia se suspendă pe toată durata medierii, de la data
semnării contractului şi până la închiderea procedurii, indiferent dacă aceasta se desfăşoară cu
6 luni înainte de expirarea prescripţiei sau nu – art. 49 din Legea nr. 192/20064.
 în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori
contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia
administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu
trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea
procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen – datorită imposibilităţii
juridice de a acţiona. Spre exemplu, persoana care se consideră vătămată într-un drept sau un
interes legitim printr-un act administrativ individual, înainte de a se putea adresa instanţei de
contencios competente, trebuie să solicite autorităţii emitente sau autorităţii ierarhic
superioare, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în
parte, a acestuia – art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ;
 în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din
forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război.
Sunt vizate atât persoanele care fac parte din personalul militar cât şi din cel civil, care
participă la acţiunile desfăşurate de forţele armate în stare de război, de mobilizare sau la
misiuni militare sub egida O.N.U. sau N.A.T.O., datorită imposibilităţii materiale de a
acţiona;
 în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia
este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat
această împiedicare. și numai dacă survine sau continuă în ultimele 6 luni înainte de expirarea
termenului de prescripţie – datorită imposibilităţii materiale de a acţiona. Titularul dreptului
la acţiune este cel care trebuie să probeze că a intervenit un astfel de eveniment, cum ar fi:
inundaţii, incendii majore, cutremure puternice etc. care l-au împiedicat să formuleze o cerere
de chemare în judecată sau alte acte prin care cursul prescripţiei ar fi fost întrerupt – art. 2.537
C. civ..
40
 2.2. Cauzele speciale de suspendare a cursului prescripţiei
Cauzele speciale de suspendare sunt aplicabile numai anumitor acţiuni, fiind
menționate la pct. 10 art. 2.532 C. civ.:
 în cazul acţiunii creditorilor succesiunii, sau al moştenitorilor defunctului, în
privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii, până la acceptarea succesiunii sau
a numirii unui curator care să îi reprezinte – art. 2.533 C. civ. – naşterea acţiunilor este
amânată datorită imposibilităţii materiale de a acţiona;
 în cazul acţiunii în tăgada paternităţii, acţiunea soţului mamei este suspendată cât
timp acesta este pus sub interdicţie, indiferent dacă are sau nu tutore – art. 430 alin. (2) C.
civ., datorită imposibilităţii juridice de a acţiona;
 în ipoteza acţiunii în despăgubire a constructorului, rezultată în urma accesiunii
imobiliare artificiale, cât timp este lăsat de proprietar în posesia imobilului – art. 591 C. civ.
– datorită imposibilităţii juridice de a acţiona;
 în ceea ce priveşte acţiunea proprietarului, de repunere în situaţia anterioară a
construcţiei împotriva superficiarului, până la expirarea duratei superficiei – art. 695 alin. (3)
C. civ. – datorită imposibilităţii juridice de a acţiona;
 în privinţa acţiunii în răspundere delictuală, ca urmare a cauzării de vătămări
corporale sau alte atingeri aduse sănătăţii persoanei, sau cauzării decesului acesteia, până la
stabilirea pensiei sau ajutoarelor sociale cuvenite, conform art. 1.395 C. civ, datorită
imposibilităţii juridice de a acţiona.
3. Efectele suspendării cursului prescripţiei
3.1. Efectul general al suspendării cursului prescripţiei
După încetarea cauzei de suspendare, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul
scurs înainte de suspendare – art. 2.534 alin. (1) C. civ. Se disting, aşadar, următoarele etape:
 pe perioada anterioară apariţiei cauzei de suspendare, nu se produce nici o
modificare asupra cursului prescripţiei, deoarece se va calcula şi timpul scurs înainte de
suspendare;
 pe perioada cât durează cauza de suspendare, efectul constă în oprirea curgerii
prescripţiei, încât durata cauzei de suspendare nu intră în calculul termenului de prescripţie;
 pe perioada ulterioară cauzei de suspendare, efectul constă în reluarea cursului
prescripţiei, din momentul în care fusese oprit, urmând a se va adăuga deci diferenţa de timp
necesară până la împlinirea termenului de prescripţie.
De exemplu: dacă a intervenit o cauză de suspendare, la 2 ani de când a început să
curgă o prescripţie de 3 ani, prescripţia se va împlini după 1 an de când a încetat cauza
de împiedicare, indiferent cât timp a fost suspendată prescripţia (2 ani; 1 an,etc.).
Odată cu suspendarea prescripţiei dreptului la acţiune privind pretenţia principală se
va suspenda şi prescripţia privind drepturile accesorii.
3.2. Efectul special al suspendării cursului prescripţiei
Prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de
la data încetării cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor de 6 luni sau mai scurte, care
nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de 1 lună de la încetarea suspendării – art.
2.534 alin. (2) C. civ. Prin aceasta se garantează că după încetarea cauzei de suspendare,
titularul dreptului va avea la dispoziție un termen de minim 6 luni, respectiv 1 lună, până la
data împlinirii termenului de prescripţie,pentru a exercita acte de întrerupere.
Prorogarea datei împlinirii prescripției extinctive se face numai cu perioada de timp
necesară pentru completarea perioadei minime, de 6 respectiv 1 lună, în funcţie de perioada
rămasă din termenul de prescripţie. Efectul special al suspendării nu îşi va găsi aplicare şi în
cazul amânării prescripţiei. De exemplu, dacă a intervenit o cauză de suspendare, la 1 ani şi 8
luni de când a început să curgă o prescripţie de 3 ani, prescripţia se va împlini după 1 an 6
luni de când a încetat cauza de împiedicare, indiferent cât timp a durat suspendarea (2 ani, 1
41
an,etc.), ca urmare a adăugării termenului de 2 luni la cele 4 luni rămase din termenul de
prescripţie.
4. Invocarea suspendării prescripţiei
Efectele suspendării operează de drept, în măsura în care acest beneficiu a fost invocat
de partea interesată, instanţa urmând doar să constate că a operat suspendarea, să respingă
excepţia prescripţiei şi să soluţioneze cauza pe fond. Suspendarea prescripţiei poate fi
invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de
cazul în care legea - art. 2.535 C. civ., admite extinderea acestui drept și în privința altor
persoane:
- în cazul obligaţiilor solidare, suspendarea prescripţiei în folosul unuia dintre
creditorii
solidari poate fi invocată şi de către ceilalţi creditori solidari – art. 1.441 alin. (1) C. civ., iar
suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari produce efecte şi faţă de ceilalţi
codebitori – art. 1.449 alin. (1) C. civ.;
- în cazul obligaţiilor indivizibile, suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre creditori
sau, după caz, faţă de unul dintre debitori produce efecte şi faţă de ceilalţi creditori sau
debitori – art. 1.433 alin. (1) C. civ.;
- în cazul garanţiilor personale, suspendarea prescripţiei faţă de debitorul principal ori
faţă de fideiusor produce efecte în privinţa amândurora – art. 2.536 C. civ.
Și avânzii-cauză – succesorii universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi
creditorii chirografari pot invoca beneficiul suspendării prescripţiei .

1.5.Rezumat
Prin suspendarea cursului prescripţiei extinctive se înţelege oprirea de drept a curgerii
termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile care îl pun pe titularul
dreptului la acţiune în imposibilitate de a acţiona. Împrejurările care împiedică exercitarea
acţiunii în justiţie sunt enumerate de lege, iar incidenţa lor face ca prescripţia să nu înceapă să
curgă, iar, dacă a început să curgă, să se oprească. Cauzele generale de suspendare sunt
aplicabile oricăror acţiuni în justiţie. Cauzele speciale de suspendare sunt aplicabile numai
anumitor acţiuni, fiind menționate expres în lege. După încetarea cauzei de suspendare,
prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare. Efectele
suspendării operează de drept, în măsura în care acest beneficiu a fost invocat
de partea interesată, instanţa urmând doar să constate că a operat suspendarea

1.6. Test de evaluare

1. Prezenați cauzele generale de suspendare a cursului prescripției extinctive.

2. Explicați în ce constă efectul special al suspendării cursului prescripţiei.
3. Indicați condițiile în care poate fi invocată suspendarea prescripției.

42
Unitatea de învățare 7: Prescripția extinctivă (IV). Întreruperea prescripției extinctive

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: noţiunea de întrerupere a cursului prescripţiei; cauzele
de întrerupere a cursului prescripţiei; efectele întreruperii cursului prescripţiei; invocarea
întreruperii cursului prescripţiei.
1.2. Competenţele unităţii de învăţare
După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să delimiteze cauzele de întrerupere a cursului prescripției extinctive;
- să determine care sunt efectele întreruperii prescripției extinctive;
- să indice sfera persoanelor care pot invoca întreruperea prescripției extinctive.

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

 Noţiunea de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive
Prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege înlăturarea termenului scurs înainte
de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea curgerii unui nou termen de prescripţie, de la
încetarea respectivei cauze. Întreruperea prescripţiei intervine deci fie în situaţia încetării
stării de pasivitate a titularului dreptului, fie în cazul abandonării împotrivirii faţă de titularul
dreptului, din partea celui în folosul căruia curge prescripţia. Apariţia cauzelor întreruptive
trebuie să se regăsească în intervalul de timp dintre momentul începerii curgerii termenului de
prescripţie şi data la care aceasta se împlineşte. Dacă anumite cauze de întrerupere, cum sunt
recunoaşterea dreptului prin act scris, respectiv constituirea de garanţii , intervin după
împlinirea termenului de prescripţie - art. 2.506 alin. (4) şi art. 2.510 alin. (1) C. civ. , se vor
aplica regulile renunţării la prescripţie, cu consecința declanşării unei noi prescripţii.
2. Cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei
Cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive sunt enumerate în cuprinsul art.
2.537 C. civ, putând fi modificate dar nu și extinse sau suprimate prin manifestarea de voinţă
a părţilor – art. 2.515 C. civ. Prescripţia dreptului la acţiune este întreruptă:
 prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul
căruia curge prescripţia, printr-un act voluntar de executare sau în orice alt mod din care
rezultă această intenţie. De exemplu, posesorul poate să recunoască calitatea de proprietar a
celui care se pretinde proprietar şi să îi restituie voluntar bunul.
Recunoaşterea poate fi realizată unilateral sau convenţional – art. 2.538 alin. (1) C.
civ. Recunoaşterea dreptului trebuie să fie neechivocă, fiind admisă atât:
- o recunoaştere expresă, cuprinsă într-o scrisoare, o cerere, o declaraţie, cât și
- o recunoaştere tacită, dar neîndoielnică, cum ar fi cea care reiese din: achitarea
parţială a datoriei; plata dobânzilor rezultate din datoria scadentă; solicitarea de către
debitor a unui nou termen de plată; realizarea unei oferte reale de plată, chiar neurmată de
consemnarea datoriei – art. 2.538 alin. (2) C. civ. O altă manifestare tacită a recunoaşterii
dreptului o constituie cazul în care cel care a transmis un bun individual determinat, în baza
unui act juridic desfiinţat ulterior prin orice cauză – cum ar fi anularea sau rezoluţiunea –, nu
formulează nici o acţiune reală sau personală pentru a pretinde restituirea bunului, ceea ce îl
îndreptăţeşte pe deţinător să opună întreruperea prescripţiei în ceea ce priveşte acţiunea în
restituirea contraprestaţiei sale executate în baza actului desfiinţat – art. 2.538 alin. (3) C. civ.
Fiind un act abdicativ, pentru a fi valabilă, recunoaşterea dreptului trebuie să provină
de la o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină, să fie voluntară, dată în cunoştinţă de
cauză şi neafectată de modalităţi.
43
  prin introducerea unei cereri: de chemare în judecată ori de arbitrare; de înscriere
a creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei; de intervenţie în cadrul urmăririi
silite pornite de alţi creditori. Pentru a produce efectul întreruperii, cererea trebuie să
îndeplinească condiţiile instituite de– art. 2.539 C. civ.:
- să se refere expres la acea datorie a debitorului și să fie introdusă în faţa unui organ
cu atribuţii jurisdicţionale, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească
necompetentă, dar s-a declinat ulterior competenţa -alin. (1);
- să îndeplinească condiţiile minime stabilite de lege pentru cererile de chemare în
judecată, chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă, cu condiţia să tindă la finalizarea
cererii;
- să fie efectivă, intentată cu scopul de a fi admisă, deoarece renunţarea şi perimarea
invalidează această condiţie;
- să fie admisă printr-o hotărâre definitivă - respingerea ori anularea acţiunii dovedeşte
neîndeplinirea condiţiei alin. (2). Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de
la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă
cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de
arbitrare precedentă, cu condiţia ca noua cerere să fie admisă;
- dreptul de a cere executarea silită să nu se fi prescris – alin. (3). Dacă hotărârea
obţinută nu a fost pusă în executare în termenul de prescripţie, aceasta îşi pierde puterea
executorie, ceea ce face ca şi efectul întreruptiv al cererii de chemare în judecată să fie
anihilat. Cu toate acestea, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil, sau
nu s-a prescris încă, reclamantul va putea să formuleze o nouă cerere de chemare în judecată
ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat, deoarece aceasta se
pierde odată cu puterea executorie. Termenul prescripţiei privind noua acţiune condamnatorie
se va socoti de la data la care a început să curgă iniţial, deoarece efectul întreruptiv al primei
cereri de chemare în judecată s-a pierdut, ca urmare a prescrierii dreptului la acţiunea
executorie. Mai mult, în noul proces, hotărârea judecătorească sau arbitrală prin care s-a
rezolvat prima cerere va putea servi ca mijloc de probă.
 prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie. În
această ipoteză, valorificarea dreptului se face pe cale defensivă, în cadrul apărării formulate
prin întâmpinare de către pârât pentru a respinge pretenţiile reclamantului;
 prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa
instanţei de judecată, până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în care despăgubirile
se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei,
chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;
 prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia, numai dacă
este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere –
art. 2.540 C. civ. Punerea în întârziere a debitorului se face prin notificare cu confirmare de
primire – art. 1.521-1.523 C. civ., sau prin somaţie de plată – art. 1.015 alin. (2) C. civ. ;
3. Efectele întreruperii cursului prescripţiei
În raport cu stadiul cursului prescripţiei – art. 2.541 alin. (1) şi (2) C. civ. distingem:
 anterior apariţiei cauzei de întrerupere, prescripţia începută este ştearsă, adică
înlăturată total – efect extinctiv. Efectul extinctiv operează diferit, în funcţie de cauza prin care
prescripţia anterioară a fost întreruptă:
 în cazul recunoaşterii dreptului, prescripţia cursă până la acel moment este ştearsă
definitiv, datorită caracterului irevocabil al recunoaşterii – art. 2.541 alin. (3) C. civ.;
 în cazul introducerii unei cereri de chemare în judecată sau arbitrare, efectul
extinctiv se produce de la data introducerii cererii, sub condiţia admiterii ei prin hotărâre
definitivă şi irevocabilă, urmată de punerea în executare în termenul de prescripţie. Dacă
cererea este introdusă la o instanţă necompetentă, prescripţia se întrerupe de la data
44
introducerii acţiunii, şi nu de la data declinării competenţei. În caz de respingere a cererii,
efectul întreruptiv se conservă numai dacă în termen de 6 luni de la respingerea cererii se
formulează o nouă cerere de chemare în judecată ce va fi admisă prin hotărâre definitivă.
Totodată, recunoaşterea efectului întreruptiv este condiţionată de formularea în termenul de
prescripţie corespunzător a cererii de executare silită, în baza hotărârii judecătoreşti definitive
– art. 2.541 alin. (4) C. civ.;
 în cazul intervenţiei făcute în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite,
întreruperea prescripţiei vechi se realizează la data intervenţiei – art. 2.541 alin. (5) C. C. civ.;
 în cazul constituirii de parte civilă, sau al începerii urmăririi penale, după caz,
întreruperea operează până la comunicarea ordonanţei de clasare, a ordonanţei de suspendare
a urmăririi penale, ori a hotărârii de suspendare a judecăţii, sau până la pronunţarea hotărârii
definitive a instanţei penale; dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu,
întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a început să curgă prescripţia a
cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanţei penale prin care ar fi trebuit
să se stabilească despăgubirea – art. 2.541 alin. (6) C. civ.;
 în cazul punerii în întârziere, efectul extinctiv se produce de la data expedierii
notificării prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada
comunicării. Întrucât prevederile art. 2.540 C. civ. presupun realizarea unui act voliţional din
partea creditorului, înseamnă că prescripţia nu va fi întreruptă dacă debitorul a fost pus de
drept în întârziere. Efectul întreruptiv este condiţionat de introducerea cererii de chemare în
judecată în termen de 6 luni de la această dată, indiferent dacă acțiunea a fost sau nu admisă;
 posterior întreruperii, începe să curgă o nouă prescripţie – efect constitutiv. Natura
noii prescripţii care începe să curgă diferă în funcţie de cauza prin care prescripţia anterioară a
fost întreruptă:
 în cazul recunoaşterii dreptului, se declanşează o nouă prescripţie de acelaşi fel cu
cea înlăturată, deci tot o prescripţie a dreptului material la acţiunea condamnatorie. În acest
caz, momentul producerii efectului constitutiv coincide cu acela al producerii efectului
întreruptiv al prescripției, ambele producându-se la data recunoaşterii dreptului– art. 2.541
alin. (3) C. civ. Recunoaşterea dreptului principal de creanţă întrerupe şi prescripţia acţiunilor
referitoare la drepturile accesorii (dobânzi, penalităţi), ceea ce va face ca şi pentru acestea să
curgă un nou termen de prescripţie. În cazul renunţării la beneficiul termenului, se produc
efecte similare ca în cazul recunoaşterii dreptului – art. 2.510 C. civ.;
 în cazul introducerii unei cereri de chemare în judecată sau arbitrare, se
declanşează o prescripţie de altă natură – a dreptului de a obţine executarea silită.
Noua prescripţie începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de
admitere a cererii. Tot atunci, se va consolida şi efectul întreruptiv al cererii de chemare în
judecată. Perioada de timp cât durează judecata nu se ia în calculul termenului de prescripţie,
deoarece prescripţia iniţială, a acţiunii condamnatorii, s-a şters la data chemării în judecată
sau a notificării urmate de chemarea în judecată, iar noua prescripţie, a acţiunii executorii,
încă nu a început să curgă. Practic, se amână curgerea prescripţiei dreptului la acţiunea
executorie până la rămânerea definitivă a hotărârii de admitere a cererii de chemare în
judecată în acţiunea condamnatorie.
În ipoteza neadmiterii din orice motiv a cererii, sau a prescrierii dreptului de a obţine
executarea silită a cererii admise, efectul extinctiv al întreruperii va dispărea cu efect
retroactiv – art. 2.541 alin. (4) C. civ., prescripţia urmându-şi cursul, ca şi cum cererea nu ar
fi fost introdusă. În acest caz, se poate introduce o nouă cerere de chemare în judecată în
vederea obţinerii unui nou titlu executoriu, dacă acţiunea condamnatorie este imprescriptibilă,
ori nu s-a prescris, în raport cu momentul de la care a început să curgă.
Spre deosebire de întreruperea prin recunoaştere, întreruperea prin introducerea unei
cereri de chemare în judecată pentru recuperarea creanţei principale nu întrerupe cursul
45
prescripţiei pentru plata accesoriilor, de exemplu, a dobânzilor, penalităţilor. În schimb,
întreruperea prescripţiei având ca obiect plata dobânzilor va întrerupe cursul prescripţiei
dreptului la acţiune având ca obiect plata capitalului, dat fiind faptul că cererea de plată a
dobânzii este condiţionată de existenţa obligaţiei de a restitui capitalul.
 în cazul intervenţiei făcute în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite, se
declanşează o prescripţie de aceeaşi natură cu cea întreruptă – a dreptului de a obţine
executarea silită, începând cu momentul de la care există din nou posibilitatea legală de
valorificare a creanţei rămase neacoperite – art. 2.541 alin. (5) C. civ. Acest efect se
datorează faptului că în urma procedurilor de executare individuale sau colective există riscul
ca creanţa să nu fie acoperită de la început în totalitate, însă se dă creditorului posibilitatea de
a relua urmărirea în vederea recuperării restului datoriei, de îndată ce debitorul va dobândi
alte bunuri ce pot fi valorificate;
 în cazul constituirii de parte civilă sau a începerii urmăririi penale, începe să curgă o
prescripţie de acelaşi fel, a dreptului material la acţiune, afară de ipoteza în care instanţa
penală a soluţionat latura civilă, când noua prescripţie care va începe va avea ca obiect dreptul
de a obţine executarea silită;
 în cazul punerii în întârziere, efectul constitutiv, de curgere a unei noi prescripţii
de acelaşi fel - a dreptului la acţiune în sens material, începe de la data expirării termenului
acordat debitorului în vederea executării prin acea notificare.
Acest caz de întrerupere prezintă utilitate practică doar în ipoteza în care cererea de
chemare în judecată ar fi formulată în ultimele 6 luni ale termenului de prescripţie, ori dacă
termenul de prescripţie este de 6 luni sau mai scurt. Dacă de la data punerii în întârziere până
la expirarea termenului de prescripţie rămâne un interval mai mare de 6 luni, titularul
dreptului poate acţiona şi după împlinirea termenului de 6 luni de la notificare, efectul
întreruptiv de prescripţie al punerii în întârziere fiind înlăturat. Un alt caz când notificarea
produce efect întreruptiv este acela când a fost formulată o cerere de chemare în judecată în
cursul termenului de prescripţie, dar aceasta a fost respinsă, anulată, s-a renunţat la ea sau s-a
constatat că s-a perimat.
4. Invocarea întreruperii cursului prescripţiei
Partea împotriva căreia se invocă prescripţia are interes să opună beneficiul
întreruperii.
Efectele întreruperii se produc de drept, instanţa având doar rolul de a le constata.
Întreruperea prescripţiei profită celui de la care emană actul întreruptiv şi nu pot fi opuse
decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege
se dispune altfel. Dacă prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului de către cel în
folosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot fi
opuse decât autorului recunoaşterii – art. 2.542 alin. (2) C. civ.
În cazul obligaţiilor divizibile, în cazul pluralităţii de debitori, recunoaşterea făcută de
unul dintre aceştia nu afectează curgerea prescripţiei faţă de ceilalţi debitori – art. 1.422 alin.
(1) C. civ. Dacă doar unul dintre creditori face acte de întrerupere, prescripţia continuă să
curgă pentru părţile din creanţă ce revin celorlalţi creditori – art. 1.422 alin. (2) C. civ.
De la regula caracterului relativ al efectelor întreruperii prescripţiei sunt unele
excepţii, care constau în extinderea efectului întreruptiv al prescripției:
 în cazul obligaţiilor indivizibile, întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre
creditori sau debitori produce efecte şi faţă de ceilalţi –art. 1.425 alin. (2) C. civ. și art. 1.433
alin. (2) C. civ.;
 în cazul obligaţiilor solidare, întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre
creditorii solidari profită tuturor creditorilor solidari – art. 1.441 alin. (2) C. civ., iar
întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari produce efecte şi faţă de ceilalţi
codebitori – art. 1.449 alin. (1) C. civ. Însă întreruperea prescripţiei faţă de un moştenitor al
46
debitorului solidar nu produce efecte faţă de ceilalţi codebitori decât pentru partea acelui
moştenitor, chiar dacă este vorba despre o creanţă ipotecară – art. 1.449 alin. (2) C. civ.
 în cazul în care obligaţia corelativă dreptului supus prescripţiei extinctive a fost
garantată de un fideiusor, întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra
fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora – art. 2.543 C. civ.

1.5.Rezumat
Întreruperea prescripţiei extinctive constă în modificarea cursului prescripției extinctive, prin
înlăturarea termenului prescripţiei scurs înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi
nceperea curgerii unui nou termen de prescripţie. Cauzele de întrerupere a cursului
prescripţiei sunt enunțate de lege, părțile nu pot institui alte cauze de întrerupere, dar le pot
modifica pe cele legale. Întreruperea intervine fie în situaţia încetării stării de pasivitate a
titularului dreptului, fie în cazul abandonării împotrivirii faţă de titularul dreptului, din partea
celui în folosul căruia curge prescripţia.
Efectele întreruperii cursului prescripţiei pentru perioada anterioară apariţiei cauzei de
întrerupere constau în ștergerea completă a timpului scurs până la acea dată. Posterior
întreruperii, începe să curgă o nouă prescripţie cu o durată integrală – efect constitutiv, a cărei
natură diferă în funcție de cauze de întrerupere. Beneficiul întreruperii cursului prescripţiei
se poate invoca de către partea împotriva căreia se invocă prescripţia. Efectele întreruperii
sunt de regulă relative: nu pot fi opuse decât autorului recunoaşterii și profită celui împotriva
căruia a curs.

1.6. Test de evaluare

1. Indicați împrejurările în care recunoașterea tacită a dreptului a cărui acţiune se prescrie,
făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia,produce efect întreruptiv.
2. Enunțați condițiile în care introducerea unei cereri de chemare în judecată are drept efect
întreruperea cursului prescripției extinctive.
3. Determinați efectele întreruperii cursului prescripției extinctive realizată prin punerea în
întârziere.
4. Explicați ce se înțelege prin caracterul relativ al efectelor întreruperii prescripţiei.

47
Unitatea de învățare 8: Prescripția extinctivă (IV). Repunerea în termenul de prescripție
extinctivă.Împlinirea prescripției extinctive. Decăderea din termen
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: noţiunea de repunere în termenul de prescripţie;
domeniul repunerii în termenul de prescripţie; termenul de repunere în termenul de
prescripţie; efectul repunerii în termen; delimitarea repunerii în termen de suspendare şi de
întrerupere; noţiunea de împlinire a termenului prescripţiei; reguli de calcul al termenelor de
prescripţie; noţiunea de decădere; termenele de decădere; domeniul de aplicare a decăderii;
cursul termenului de decădere; invocarea decăderii şi renunţarea la acest beneficiu; efectele
decăderii.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să stabilească domeniul repunerii în termenul de prescripţie;
- să realizeze o comparație între repunerea în termen, suspendarea și întreruperea
cursului prescripției extinctive;
- să efectueze corect calculul termenelor de prescripție extinctivă;
- să delimiteze domeniul de aplicare a decăderii;
- să aplice corespunzător regulile de calcul a termenelor de decădere.

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă
1.1 Noţiunea de repunere în termenul de prescripţie
Repunerea în termen reprezintă beneficiul acordat titularului dreptului la acţiune de
către organul de jurisdicţie competent, de a judeca cererea formulată după împlinirea
termenului de prescripţie, în măsura în care reclamantul care solicită aceasta dovedește că a
fost împiedicat, din motive temeinice, să intenteze acţiunea în justiţie înăuntrul termenului de
prescripţie – art. 2.522 C. civ.
Cererea de repunere în termen poate fi formulată doar de partea interesată, iar
oportunitatea acesteia este evaluată de instanţă, spre deosebire de cazurile de suspendare sau
întrerupere a prescripţiei care sunt prestabilite de lege.
1.2. Domeniul repunerii în termenul de prescripţie
Circumstanțele care justifică repunerea în termen nu sunt enunțate în lege, fiind
lăsate la aprecierea instanţei în fața căreia au fost invocate de titularul dreptului în susținerea
cererii sale. Măsura are așadar un caracter jurisdicțional și excepțional.
În doctrină se arată că în categoria „cauzelor temeinic justificate”trebuie incluse numai
acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forţei majore (care determină suspendarea), sunt
exclusive de culpă (pentru a nu atrage prescripţia). Pot fi reținute așadar doar acele
împrejurări care constituie piedici relative, care intră sub incidenţa cazului fortuit, nu și
piedicile absolute, care ţin de forţa majoră. Aprecierea impactului acestor circumstanțe se va
face prin raportare la persoana reclamantului comparativ cu conduita omului obişnuit, care
trebuia să acţioneze cu diligenţă în condiţii asemănătoare. Vor fi luate în considerare acele
evenimente care nu au avut un caracter absolut invincibil, dar au condus la o imposibilitate
concretă de a acţiona.
În jurisprudență au fost reținute ca fiind motive justificate următoarele ipoteze:
spitalizarea îndelungată sau repetată a mamei împreună cu copilul, care au împiedicat-o să
48
introducă o acţiune în stabilirea paternităţii copilului; stabilirea domiciliului unei persoane în
străinătate şi imposibilitatea revenirii în ţară pentru promovarea unei acţiuni; părăsirea
minorului de către reprezentantul său legal; executarea unei pedepse privative de libertate, etc.
Dimpotrivă, s-a considerat că nu justifică repunerea în termenul de prescripţie: eroarea de
drept invocată de titularul dreptului de acţiune; schimbarea repetată a domiciliului
reclamantului, fără a comunica acest lucru instanţei; ruperea legăturilor dintre defunct şi
moştenitorul care domicilia în altă localitate; absenţa sau aglomerarea cu probleme a
conducătorului persoanei juridice sau a consilierului juridic ş.a.
1.3. Termenul de repunere în termenul de prescripţie
Repunerea în termenul de prescripţie poate fi dispusă numai dacă partea şi-a exercitat
dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a
cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului
de prescripţie – art. 2.522 alin. (2) C. civ. Reclamantul trebuie să dovedească faptul că
motivul temeinic care l-a împiedicat să formuleze acte de întrerupere s-a manifestat în ultima
parte a termenului de prescripţie, fiind irelevant dacă acesta a existat sau nu de la data la care
prescripția a început să curgă. Natura acestui termen a fost calificată drept termen de
prescripţie extinctivă, astfel că ar urma să fie susceptibil de suspendare, întrerupere şi chiar
repunere în termen.
Momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile de repunere în termen
este data la care persoana îndreptăţită a luat efectiv la cunoştinţă de încetarea motivelor care
justificau repunerea în termen - reper subiectiv, sau data la care persoana îndreptăţită trebuia
să cunoască încetarea motivelor care justificau repunerea în termen -reper obiectiv. În
doctrină se considera că termenul de 30 de zile priveşte atât cererea de repunere în termen, cât
şi introducerea cererii de chemare în judecată pentru valorificarea dreptului subiectiv.
Spre deosebire de vechea reglementare, noul C.civ. nu mai face referire expresă la
necesitatea formulării cererii de repunere în termen, termenul de 30 de zile de la data încetării
cauzei de împiedicare fiind instituit doar în privinţa exercitării dreptului la acţiune. Având în
vedere faptul că prescripţia nu mai poate fi invocată din oficiu de către instanţă, formularea
cererii de repunere în termen ar fi justificată doar în măsura în care excepția prescripţiei este
invocată de către pârât prin întâmpinare. Pe cale de consecinţă, formularea cererii de repunere
în termen înainte sau odată sau cu cererea de chemare în judecată ar putea fi considerată
prematur introdusă, respectiv lipsită de obiect. În aceste condiţii, se poate aprecia că
repunerea în termen poate fi solicitată în cursul judecăţii, ca răspuns la întâmpinare.
1.4. Efectul repunerii în termen
Efectul repunerii în termen constă în anihilarea efectului extinctiv al prescripţiei, chiar
dacă termenul de prescripţie era împlinit. Astfel, excepţia prescripţiei ridicată de pârât va fi
respinsă, iar acţiunea introdusă de către titularul dreptului va fi soluţionată pe fond.
Repunerea în termen nu afectează cursul prescripției inițiale, care nu va fi prelungit,
însă va începe să curgă un termen diferit, cel al prescripției speciale de 30 de zile pentru
introducerea acţiunii.
1.5. Delimitarea repunerii în termen de suspendare şi de întrerupere
Repunerea în termen se deosebeşte de instituţiile suspendării şi întreruperii prin
următoarele:
- nu operează de drept, ci are caracter judiciar, fiind stabilită de către instanţa
judecătorească competentă să soluţioneze acţiunea pe fond, însă tot numai la cererea părţii
interesate, nu şi din oficiu;
- nu intervine în situaţii enumerate expres de lege, ci poate interveni în orice
împrejurare pe care instanţa o consideră un obstacol în exerciţiul dreptului material la
acţiune;
- poate interveni numai după ce termenul de prescripţie s-a împlinit, spre deosebire
49
cauzele de suspendare sau întrerupere, care pot interveni, de regulă, până la împlinirea
termenului de prescripţie.
2. Împlinirea termenului prescripţiei extinctive
2.1. Noţiunea de împlinire a termenului prescripţiei
Prin împlinirea prescripţiei extinctive înţelegem determinarea momentului la care
expiră termenul de prescripţie. Determinarea acestui moment presupune coroborarea
următoarelor date: durata termenului; momentul de la care a început să curgă; incidenţa
eventualelor cauze de suspendare sau de întrerupere; tehnica de calcul a cursului prescripţiei.
Regulile privind calculul termenului de prescripţie sunt instituite de art. 2.551-2.556
C. civ., care trimit la prevederile art. 2.544 C. civ., ceea ce înseamnă că vor fi aplicabile
regulile de drept comun privind termenele, indiferent de natura şi izvorul lor, nu doar cele de
prescripţie.
2.2. Reguli de calcul al termenelor de prescripţie
 Termenul de prescripţie stabilit pe săptămâni, luni sau ani se calculează conform
prevederilor art. 2.552 C. civ.: termenul se va împlini în ziua corespunzătoare din ultima
săptămână, lună sau an; dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care a început
să curgă termenul (cum este februarie), termenul se socoteşte împlinit în ultima zi a acelei
luni. Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi. Dacă termenul este stabilit pe o lună şi
jumătate sau pe mai multe luni şi jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfârşitul termenului.
Spre exemplu: termenul general de 3 ani care a început să curgă la 17 aprilie 2012 se va
împlini la 17 aprilie 2015; termenul special de 6 luni care a început să curgă la 31 martie 2016
se va împlini la 30 septembrie 2016.
 Termenul de prescripţie stabilit pe zile se calculează conform normelor prevăzute
de art. 2.553 alin. (1)-(3) C. civ.: ziua în cursul căreia prescripţia începe şi cea în care se
împlineşte nu intră în calculul termenului. Dacă ultima zi a termenului de prescripţie este o zi
nelucrătoare, atunci termenul se împlineşte la sfârşitul primei zile lucrătoare ce îi urmează –
art. 2.554 C. civ. Termenul se va împlini la ora 24,00 a ultimei zile. Dacă se are în vedere un
act ce trebuie îndeplinit în cadrul serviciului, termenul se va împlini la ora la care încetează
programul normal de lucru. În cazul comunicărilor făcute prin fax sau email, dacă recepţia a
avut loc în timpul programului de lucru, ele vor fi înregistrate în acea zi, în caz contrar fiind
înregistrate în ziua următoare.
Acest sistem de calcul se numeşte „sistemul termenului exclusiv” sau pe zile libere, în
care nu se iau în calcul nici prima şi nici ultima zi ale termenului, spre deosebire de „sistemul
termenului inclusiv”, numit şi pe zile pline, în care intră în calcul atât prima, cât şi ultima zi a
termenului.
 Termenul de prescripţie stabilit pe ore se calculează conform normelor prevăzute
de art. 2.555 C. civ.: nu se iau în calcul prima şi ultima oră a termenului. În completare, art.
2.556 C. civ. dispune că actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care
le constată au fost predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a
termenului, până la ora când încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu, iar această
dispoziţie se aplică şi în cazul prevăzut de art. 2.553 alin. (3) C. civ.
3. Decăderea din termen
3.1.Noţiunea de decădere
Decăderea poate fi definită drept o măsură de constrângere juridică ce constă în
stingerea dreptului subiectiv sau a facultăţii de a da naştere unui act unilateral, ca urmare
a neexercitării acelui drept într-un anumit termen – art. 2.545 alin. (1) C. civ. Decăderea nu
constituie o sancţiune propriu-zisă, întrucât efectele sale operează şi în lipsa oricărei culpe.
3.2.Termenele de decădere
 După izvorul lor, termenele de decădere pot fi:
 termene legale – stabilite prin lege;
50
  termene convenţionale – stabilite prin convenţia părţilor.
 După natura interesului ocrotit, distingem între:
 termene de ordine publică – ocrotesc interese generale, de exemplu: cele stabilite în
materia acţiunilor în rectificarea înscrierilor în cartea funciară;
 termene de ordine privată – ocrotesc interese particulare, de exemplu: cele stabilite
în materia obligaţiilor alternative privind alegerea prestaţiei.
Importanţa acestei clasificări constă în aceea că părţile pot să modifice doar termenele
de decădere care ocrotesc interese particulare (instituite prin convenţia părţilor sau prin
norme de ordine privată), după cum reiese din interpretarea per a contrario a regulii care
interzice părţilor să modifice termenele de decădere de ordine publică – art. 2.549 alin. (2) C.
civ. Modificarea trebuie să se limiteze la mărirea sau micşorea duratei lor, nefiind posibilă
eliminarea aplicării acelor termene.
 După modul de reglementare, termenele de decădere sunt:
 termene exprese sunt calificate de lege sau de părţile convenţiei ca fiind de decădere;
 termene tacite – a căror natură rezultă neîndoielnic din lege sau din contract.
3.3. Domeniul de aplicare al decăderii
Legea instituie o prezumţie relativă privind caracterul derogatoriu, special, al termenelor
de decădere, în raport cu cele de prescripţie extinctivă. Termenelor care nu comportă
caracteristicile specifice decăderii, urmează să li se aplice regulile din materia prescripţiei
extinctive – art. 2.547 C. civ. Pentru ca un termen să poată fi considerat de decădere, din
prevederea legală sau convenţională trebuie să reiasă fără echivoc faptul că împlinirea
termenului atrage sancţiunea proprie decăderii: pierderea dreptului subiectiv neexercitat în
termenul respectiv sau împiedicarea efectuării unui act unilateral.
În schimb, termenul care nu priveşte exercitarea dreptului la acţiune în justiţie nu poate
fi calificat drept termen de prescripţie extinctivă, ci doar ca termen de decădere sau, după caz,
de modalitate a actului juridic.
 Din categoria termenelor de decădere legale exprese fac parte:
 termene din materia drepturilor reale:
- termenul de 3 ani, aplicabil acţiunii în revendicarea bunului mobil pierdut sau furat
de la posesorul de bună-credinţă, care se socoteşte din ziua când proprietarul a pierdut
stăpânirea materială a bunului – art. 937 alin. (1) C. civ.;
- termenul de 6 luni, aplicabil dreptului proprietarului de a pretinde restituirea bunului
găsit sau preţul obţinut din valorificarea acestuia, care începe să curgă de la data predării
bunului de către organele de poliţie din localitatea în care a fost găsit – art. 945 alin. (1) C.
civ. şi art. 942 alin. (2) C. civ.;
- termenul de 3 ani, aplicabil acţiunii în rectificare, îndreptate împotriva terţului
subdobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros, care începe să curgă de la data înregistrării
cererii de înscriere în cartea funciară – art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. civ. şi art. 909
alin. (3) şi (4) C. civ.;
- termenul de 1 an, aplicabil acţiunii în rectificare îndreptate împotriva terţului
subdobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros, în ipoteza comunicării celui îndreptăţit a
încheierii prin care s-a ordonat înscrierea, care curge de la data comunicării acesteia – art. 908
alin. (1) pct. 1 şi 2 C. civ. şi art. 909 alin. (3) şi (4) C. civ.;
- termenul de 5 ani, aplicabil acţiunii în rectificare îndreptate împotriva terţului
subdobânditor cu titlu gratuit, care curge de la data înregistrării cererii de înscriere în cartea
funciară a dreptului real dobândit – art. 909 alin. (2) şi (4) C. civ.;
 termene din materia drepturilor de creanţă:
- termenul de 6 luni, aplicabil dreptului de a cere anularea contractului, care curge
de la data notificării, prin care partea interesată îi solicită celui îndreptăţit să invoce nulitatea
relativă, fie să confirme actul anulabil, fie să exercite acţiunea în anulare – art. 1.263
51
alin. (6) C. civ.;
- termenul „rezonabil” înăuntrul căruia cumpărătorul trebuie să denunţe – să aducă
la cunoştinţa vânzătorului viciile ascunse, care se calculează de la data descoperirii acestora,
sub sancţiunea decăderii din dreptul de a solicita rezoluţiunea contractului de vânzare;
termenul este de 2 zile în cazul în care cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut este
mobil corporal – art. 1.709 alin. (1)-(2) C. civ.;
- termenul de garanţie înăuntrul căruia cumpărătorul trebuie să comunice defecţiunea,
sub sancţiunea decăderii din dreptul de garanţie pentru buna funcţionare a bunului vândut;
dacă această comunicare nu a putut fi făcută în termenul de garanţie, din motive obiective,
cumpărătorul are obligaţia să comunice defecţiunea într-un termen rezonabil de la data
expirării termenului de garanţie – art. 1.718 alin. (1) C. civ.;
- termenul de 1 an, aplicabil acţiunii vânzătorului pentru suplimentul de preţ şi acţiunii
cumpărătorului pentru reducerea preţului sau pentru rezoluţiunea contractului, care curge de
la data încheierii contractului de vânzare; dacă părţile au fixat o dată pentru măsurarea
imobilului, termenul curge de la acea dată – art. 1.744 C. civ.;
- termenul de 1 lună, înăuntrul căruia vânzătorul trebuie să consemneze, la dispoziţia
cumpărătorului sau, după caz, a terţului subdobânditor, preţul primit şi cheltuielile efectuate
de cumpărător pentru încheierea contractului de vânzare şi realizarea formalităţilor de
publicitate, termen care curge de la data notificării, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a
exercita opţiunea de răscumpărare – art. 1.760 alin. (3) C. civ.;
- termenul de 5 zile sau, după caz, de 6 ore - în ipoteza bunurilor perisabile ori a
animalelor vii, înăuntrul căruia cel îndreptăţit poate aduce la cunoştinţa transportatorului
pieirea, alterarea sau deteriorarea bunului, care curge din momentul primirii acestora, sub
sancţiunea decăderii din dreptul de a solicita daune-interese – art. 1.994 alin. (2) C. civ.;
- termenul de 24 de ore, în cadrul căruia clientul trebuie să înştiinţeze administraţia
hotelului despre paguba suferită, care curge de la data când clientul a cunoscut prejudicial
suferit prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor pe care le-a adus el însuşi ori care
au fost aduse pentru el în hotel, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a solicita repararea
prejudiciului – art. 2.134 alin. (1) lit. a) C. civ.;
- termenul de 6 luni, aplicabil dreptului la acţiunea în repararea prejudiciului suferit
prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor pe care le-a adus el însuşi, ori care au fost
aduse pentru el în hotel, care curge la data producerii acestuia – art. 2.134 alin. (1) lit. b) C.
civ.
 termene din materia drepturilor succesorale:
- termenul de 1 an, aplicabil acţiunii prin care succesibilul solicită declararea
nedemnităţii, care curge de la data deschiderii succesiunii sau, în ipoteza pronunţării hotărârii
judecătoreşti de condamnare pentru faptele prevăzute la art. 959 alin. (1) lit. a) C. civ., ulterior
deschiderii succesiunii, de la data rămânerii definitive a hotărârii – art. 959 alin. (2) şi (3) C.
civ.; în cazul în care condamnarea ar fi împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie
sau prin prescripţia răspunderii penale, termenul începe să curgă de la data apariţiei cauzei de
împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea moştenirii – art. 959
alin. (4) C. civ.; pentru ipoteza cazurilor de nedemnitate prevăzute de art. 959 alin. (1) lit. b) şi
c) C. civ., termenul de 1 an curge de la data când succesibilul a cunoscut motivul de
nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii – art. 959 alin. (5) C. civ.;
 termene din materia drepturilor societăţilor:
- termenul de 15 zile, aplicabil acţiunii asociatului prin care se contestă o hotărâre
luată cu majoritatea asociaţilor, care curge de la data la care aceasta a fost luată, dacă
asociatul a fost prezent, sau de la momentul comunicării hotărârii, dacă acesta a fost lipsă; în
ipoteza în care hotărârea luată nu i-a fost comunicată, termenul curge de la data la care

52
asociatul a luat cunoştinţă de aceasta, însă cel mai târziu de la trecerea perioadei de 1 an de la
luarea hotărârii – art. 1.912 C. civ.;
- termenul de 6 luni, aplicabil dreptului de a cere anularea societăţii, care curge de
la data punerii în întârziere a persoanei îndreptăţite să invoce nulitatea pentru vicierea
consimţământului sau incapacitatea unui asociat, fie pentru a se face regularizarea, fie pentru
a exercita acţiunea în anulare – art. 1.934 alin. (1) C. civ.
 Din categoria termenelor de decădere legale tacite, menţionăm următoarele
subcategorii:
- termenul de 1 an, aplicabil dreptului de opţiune succesorală, care curge de la data
deschiderii succesiunii – art. 1.103 alin. (1) C. civ.; sau de la o altă dată prevăzută în raport cu
circumstanţele enunţate la art. 1.103 alin. (2) C. civ.;
- termenul de 10 zile, aplicabil dreptului de preempţiune în cazul vânzării de bunuri
mobile, sau de 30 de zile, în cazul vânzării de bunuri imobile, care curge de la data
comunicării către preemptor a notificării cuprinsului contractului încheiat cu terţul – art. 1.732
alin. (4) C. civ.;
- termenul de 2 zile, de la data la care roiul de albine a trecut pe terenul altuia, în
care proprietarul roiului trebuie să îl urmărească, respectiv termenul de 2 zile de la data
la care proprietarul roiului a încetat urmărirea – art. 576 alin. (3) C. civ.
 Din categoria termenelor de decădere convenţionale, pot face parte numai acelea
care respectă următoarele limitări:
- nu aduc atingere prevederilor legale care ocrotesc un interes general;
- nu fac ca exercitarea dreptului subiectiv civil sau săvârşirea actului de către partea
interesată să devină excesiv de dificile; clauza prin care s-ar institui un astfel de termen este
lovită de nulitate absolută – art. 2.546 C. civ.;
- nu urmăresc să transforme un termen de prescripţie într-un termen de decădere.
Ca exemplificări ale unor termene de decădere convenţională pot fi menţionate
termenele stabilite de părţi pentru:
- renunţarea la un contract încheiat, în măsura în care acesta nu a fost încă executat;
- exercitarea facultăţii de alegere a unei prestaţii dintre cele alternative stabilite în
cazul obligaţiei cu pluralitate de obiecte – art. 1.462 C. civ.
3.4. Cursul termenului de decădere
Termenelor de decădere, spre deosebire de termenele de prescripţie, nu sunt de regulă
supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel – art. 2.548 C. civ. Prin
excepţie, anumite incidente pot afecta curgerea termenelor de decădere. Dintre acestea, unele
incidente sunt de natură să afecteze orice termene de decădere, având vocaţie generală, altele
afectează numai anumite termene de decădere, având vocaţie specială.
 Incidente de aplicaţie generală în cursul termenelor de decădere:
 cauza de amânare, pentru apariţia unui caz de forţă majoră la data la care ar fi
trebuit să înceapă curgerea termenului de decădere; începutul termenului de decădere va fi
amânat până la data încetării forţei majore;
 cauza de suspendare, pentru apariţia unui caz de forţă majoră care intervine în
decursul curgerii termenului de decădere, are ca efect oprirea curgerii acestuia, termenul
reluându-şi cursul de la data încetării forţei majore. Şi în acest caz, suspendarea poate
determina un efectul special, constând în prorogarea termenului. Astfel, dacă după reluarea
cursului decăderii, ar rămâne mai puţin de 5 zile din termenul de decădere, atunci acesta se
împlineşte după 5 zile de la data când suspendarea a încetat;
 cauza de întrerupere, care intervine atunci când realizarea dreptului subiectiv
presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie, termenul de decădere este întrerupt pe data
introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după
caz, dispoziţiile privitoare la întreruperea prescripţiei fiind aplicabile în mod corespunzător.
53
 În schimb, posibilitatea repunerii în termenul de decădere nu este recunoscută de
prevederile legale. Prin urmare, dacă titularul dreptului a fost împiedicat să şi-l exercite
dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa, acesta nu poate să şi-l mai valorifice ulterior,
decât dacă acea împiedicare avea caracteristicile forţei majore şi ar fi putut atrage
suspendarea decăderi
 Incidente de aplicaţie specială în cursul termenelor de decădere:
 cazurile de suspendare – art. 2.532 şi urm. C. civ. – şi de repunere în termen –
art. 2.522 C. civ. –, prevăzute pentru termenele de prescripţie extinctivă, sunt aplicabile şi
în cazul termenului de exercitare a dreptului de opţiune succesorală – art. 1.103 alin. (3)
C. civ.;
 cazurile de suspendare – art. 2.532 şi urm. C. civ. – şi de repunere în termen –
art. 2.522 C. civ. – prevăzute pentru termenele de prescripţie extinctivă, sunt aplicabile şi
în cazul termenului de comunicare a defecţiunilor lucrului către vânzător, dacă depăşirea
termenului de garanţie de către cumpărător se datorează unor motive obiective – art. 1.718
alin. (1) C. civ.
Momentul împlinirii termenului de decădere se determină prin aplicarea regulilor
prevăzute de art. 2.551-art. 2.556 C. civ.
3.5. Invocarea decăderii şi renunţarea la acest beneficiu
Decăderea poate fi invocată de către partea interesată numai la judecata în primă
instanţă, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate –
art. 2.550 alin. (1) C. civ. Ca şi prescripţia, decăderea poate fi invocată nu doar pe cale de
acţiune, ci şi pe cale de excepţie, însă cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare în faţa
primei instanţe.
Spre deosebire de prescripţia extinctivă, care a dobândit valenţele unei instituţii
juridice de ordine privată, decăderea este considerată în principiu o instituţie de ordine
publică.
Pe cale de consecinţă, spre deosebire de prescripţie, în cazul decăderii, instanţa este
obligată să invoce şi să aplice din oficiu regulile din materia decăderii, indiferent dacă cel
interesat pune sau nu în discuţie incidenţa termenului de decădere, cu excepţia cazului când
acesta priveşte un drept de care părţile pot dispune în mod liber – art. 2.550 alin. (2) C. civ. S-
a apreciat că regula invocării din oficiu a decăderii vizează numai termenele instituite prin
dispoziţii legale care ocrotesc un interes general, deci termenele de decădere de ordine
publică.
Renunţarea la beneficul decăderii se poate realiza de către cel în favoarea căruia a
fost stipulat ori instituit, după împlinirea termenului, însă numai în privinţa termenelor de
decădere convenţionale sau legale de ordine privată.
În situaţia în care renunţarea la termenul de decădere intervine înainte de împlinirea
acestuia, de la data renunţării începe să curgă un nou termen de decădere, fiind aplicabile
regulile din materia întreruperii prin recunoaşterea dreptului. Aceasta echivalează în fapt
cu o convertire legală a termenului de decădere într-unul de prescripţie, cu toate consecinţele
juridice ce decurg din această transformare.
Nu se admite însă posibilitatea renunţării, nici anticipat şi nici după începerea cursului
lor, la termenele de decădere de ordine publică – art. 2.549 C. civ. S-a apreciat că unul din
efectele renunţării la beneficul decăderii este acela că dreptul subiectiv nu mai este stins.
3.6. Efectele decăderii
Efectele decăderii diferă în funcţie de natura dreptului afectat de decădere, astfel că
pot consta în:
- pierderea dreptului subiectiv neexercitat în termen; sau, după caz
- împiedicarea efectuării actului unilateral după împlinirea termenului.

54
1.5.Rezumat
Repunerea în termen reprezintă beneficiul acordat de către organul de jurisdicţie
competent, la solicitarea titularului dreptului la acţiune, de a judeca cererea formulată
după împlinirea termenului de prescripţie, în măsura în care, din motive temeinice,
reclamantul nu a fost în măsură să intenteze acţiunea în justiţie înăuntrul termenului de
prescripţie. Efectul repunerii în termen constă în socotirea prescripţiei ca neîndeplinită, deşi
termenul de prescripţie a expirat.
Prin împlinirea prescripţiei extinctive înţelegem determinarea momentului la care
expiră termenul de prescripţie. Decăderea constă în stingerea dreptului subiectiv sau a
facultăţii de a da naştere unui act unilateral, ca urmare a neexercitării acelui drept într-un
anumit termen.

1.6. Test de evaluare

1. Exemplificați niște cazuri considerate de jurisprudenţă ca fiind motive justificate pentru
repunerea în termenul de prescripție.
2. Indicați momentului de la care începe să curgă termenul de repunere în termenul de
prescripţie.
3. Enumerați termenele de decădere legale din materia drepturilor reale.
4. Precizați în ce ipoteze cursul termenului d edecădere este susceptibil de suspendare.

55
Unitatea de învățare 9: Persoana fizică (I). Capacitatea persoanei fizice. Ocrotirea
persoanei fizice prin mijloace de drept civil. Ocrotirea minorului

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: noţiunea de persoană fizică; clasificarea persoanelor
fizice; capacitatea de folosinţă a persoanei fizice; capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice;
ocrotirea minorului prin părinţi; ocrotirea minorului prin tutelă; ocrotirea minorului prin
curatelă.
1.2. Competenţele unităţii de învăţare
După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să determine conținutul capacității de folosință a persoanei fizice;
- să stabilească limitele capacității de folosință a persoanei fizice;
- să distingă modalitățile prin care se constată încetarea capacității de folosință a
persoanei fizice;
- să delimiteze stadiile capacității de exercițiu a persoanei fizice;
- să indice modalitățile de exercitare a ocrotiriii părintești;
- să delimiteze atribuțiile tutorelui în raport cu persoana minorului de cele în raport cu
bunurile acestuia;
- să diferențieze formele răspunderii tutorelui minorului.

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1. Consideraţii generale privind persoana fizică
1.1. Noţiunea de persoană fizică
Persoana fizică reprezintă omul privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii
art. 25 alin. (2) C. civ.
1.2. Clasificarea persoanelor fizice
 Sub aspectul capacităţii de exerciţiu, distingem:
persoane lipsite de capacitate de exerciţiu: minorii sub vârsta de 14 ani şi persoanele
puse sub interdicţie judecătorească;
persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă: minorii cu vârsta între 14 şi 18 ani;
persoane cu capacitate deplină de exerciţiu: persoanele care au împlinit vârsta de 18
ani, nepuse sub interdicţie, şi minorii de peste 16 ani care au dobândit anticipat, prin căsătorie,
sau cu dispensă, capacitate deplină.
Distincţia prezintă interes sub aspectul posibilităţii de a încheia acte juridice civile.
 În funcţie de apartenenţa la un anumit stat, distingem:
cetăţeni români: persoanele care au cetăţenia română;
cetăţeni străini: persoanele care au cetăţenia altui stat;
apatrizi: persoane care nu sunt cetăţeni ai niciunui stat.
Clasificarea prezintă interes din punct de vedere al regimului juridic aplicabil.
 În funcţie de locul domicilierii, distingem:
persoane cu domiciliu în România;
persoane cu domiciliu în străinătate.
După acest criteriu, se aplică reguli diferite în privinţa: regimului adopţiei;schimbării
numelui pe cale administrativă; regimul investiţiilor în România.
2. Capacitatea civilă a persoanei fizice
2.1. Noţiunea de capacitate civilă a persoanei fizice
56
 Capacitatea civilă a persoanei fizice este o parte a capacităţii juridice şi constă în
aptitudinea persoanei, privită ca subiect individual, de a participa la raporturile de drept civil,
în calitate de titulară de drepturi şi obligaţii civile. Componentele capacităţii civile sunt:
capacitatea de folosinţă, capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă constă în posibilitatea abstractă recunoscută de lege unei
persoane de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Capacitatea de exerciţiu constă în posibilitatea concretă recunoscută de lege unei
persoane de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii, prin încheierea de acte juridice
civile – art. 37 C. civ.
2.2. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
2.2.1. Definiţia capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Capacitatea de folosinţă se defineşte ca fiind aptitudinea, generală şi abstractă, a persoanei
fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile – art. 34 C. civ.
2.2.2. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă
Capacitatea de folosinţă prezintă următoarele caractere juridice:
- legalitatea - reglementată exclusiv prin lege, nu poate fi modificată pe cale
convențională:
- generalitatea - aptitudinea generală şi abstractă a omului de a avea toate drepturile
şi obligaţiile civile;
- inalienabilitatea – nu i se pot aduce limitări sau îngrădiri decât prin lege;
- egalitatea – este conferită oricărei persoane, fără discriminări sau privilegii;
- universalitatea – este recunoscută tuturor persoanelor, fiind unică pentru fiecare.
2.2.3. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este determinat, ca regulă, la data
naşterii persoanei – art. 35 C. civ.
În mod excepţional, dacă este cazul, capacitatea de folosinţă se recunoaşte şi anticipat,
pentru perioada premergătoare naşterii. Drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu – art. 36 C. civ.
2.2.4. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
 Componenţa capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Conţinutul capacităţii de folosinţă cuprinde deci două laturi:
- latura activă – aptitudinea persoanei fizice de a dobândi drepturi subiective civile;
- latura pasivă – aptitudinea persoanei fizice de a-şi asuma obligaţii civile.
 Limitele capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice pot fi calificate ca incapacităţi
de drept civil. Legea statuează, în mod generic, incapacităţile în materia contractelor: „poate
contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie
anumite contracte” – art. 1.180 C. civ. Incapacitatea de folosinţă nu înlătură personalitatea
juridică, ci doar privează anumite persoane de folosinţa unor drepturi subiective.
Reglementarea incapacităţilor este realizată cu titlu de excepţie, faţă de regula
recunoaşterii deplinei capacităţi de folosinţă, oricăror persoane:
- în materia actelor cu titlu gratuit: „orice persoană poate face şi primi liberalităţi, cu
respectarea regulilor privind capacitatea” – art. 987 alin. (1) C. civ.;
- în materia actelor cu titlu oneros: „pot cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este
interzis prin lege” – art. 1.652 C. civ.
 Clasificarea incapacităţilor de folosinţă a persoanei fizice
 În funcţie de scopul instituirii lor, distingem între:
 îngrădiri cu scop de sancţiune, care în raport cu domeniul normelor care au fost
încălcate, pot fi :
o îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală:
57
 - pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi civile - interzicerea exercitării
drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator art. 66 alin. (1) lit. e) şi f) C. pen;
- pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi a căror exercitare a fost
interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară: art. 53, 65 şi art. 66 alin. (1)lit.e) şi f) C. pen
o îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă:
- decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti art. 508-512 C. civ.;
- pedepsele civile stabilite în materie succesorală – art. 958-961C. civ.: - nedemnitatea
succesorală, acceptarea forţată a succesiunii - art. 1.119 C. civ.
 îngrădiri cu scop de protecţie
- cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
nu pot dispune de bunurile lor prin intermediul liberalităţilor donaţii sau legate – art. 988 alin.
(1) C. civ.;
- cel care a beneficiat de reprezentare sau de ocrotire pe perioada minorităţii nu poate
să-l gratifice pe reprezentantul sau ocrotitorul său legal până ce acesta nu primeşte descărcare
pentru gestiune din partea instanţei de tutelă – art. 988 alin. (2) C. civ.;
- nu pot să îi gratifice prin donaţii sau legate: bolnavii, pe medicii sau farmaciştii
care i-au tratat din boala terminală, enoriaşii, pe preoţii care le-au luat ultima confesiune -art.
990 alin. (1), (2) şi (3) C. civ.;
- nu pot primi legate: notarul care a autentificat testamentul, interpretul care a
participat la procedura de autentificare a acestuia – art. 991 C. civ.; martorii care îl asistă pe
testator la încheierea testamentului autentic – art. 1.043 alin. (2) C. civ.; cei care semnează în
cazul testamentelor privilegiate, agenţii instrumentatori – art. 1.047 alin. (3) C. civ., nici
persoanele care au acordat, în baza legii, asistenţă juridică la întocmirea testamentului;
- este interzisă cumpărarea de drepturi litigioase, direct sau prin persoane interpuse, de
către autorităţile judiciare şi personalul asimilat acestora, precum şi de către toţi cei implicaţi
în realizarea actului de justiţie: – art. 1.653 şi art. 1.654 C. civ.;
- minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate face donaţii şi nici nu poate
să garanteze obligaţiile altuia – art. 146 C. civ.
 În funcţie de criteriul opozabilităţii, distingem între:
 incapacităţi de folosinţă absolute
-îl împiedică pe cel afectat de o astfel de îngrădire să încheie un anumit act, cu orice
altă persoană nedeterminată -de exemplu, minorii sau pe interzişii judecătoreşti nu pot să
încheie donaţii sau legate:
 incapacităţi de folosinţă relative
- îl împiedică pe cel afectat de o astfel de îngrădire să încheie un anumit act, cu o
anumită persoană determinată: de exemplu, medicii şi farmaciştii nu pot să primească donaţii
sau legate de la cei pe care i-au tratat de boala din care au decedat.
 În funcţie de interesul ocrotit, distingem între:
 incapacităţi de folosinţă care apără interese generale
- sancţiunea nerespectării o reprezintă nulitatea absolută a actului astfel încheiat:
de exemplu, incapacităţile instituite în considerarea apărării prestigiului unei anumite
profesii cum este aceea de magistrat, de medic;
 incapacităţi de folosinţă care apără interese particulare
- sancţiunea nerespectării lor o reprezintă nulitatea relativă a actului astfel încheiat: de
exemplu, incapacităţile instituite pentru apărarea minorilor sau interzişilor judecătoreşti.
2.2.5. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează odată cu moartea acesteia – art. 5
C. civ. Dacă moartea este fizic constatată, adică dacă a fost identificat corpul neînsufleţit al
persoanei, capacitatea de folosinţă ia sfârşit la data trecută în actul de deces.
Dacă nu se poate realiza constatarea directă a decesului, ca urmare a lipsei corpului
58
neînsufleţit al persoanei, legea reglementează o procedură specială care trebuie parcursă
pentru a se constata încetarea din viaţă a persoanei a cărei moarte este prezumată: procedura
declarării judecătoreşti a morţii.
 Condiţiile de fond ale declarării judecătoreşti a morţii persoanei fizice
Problema declarării morţii unei persoane pe cale judecătorească se ridică în legătură
cu o persoană dispărută, care lipsește nejustificat de la domiciliu sau de la locul unde ar trebui
să se găsească în mod normal.
 Cazul general de declarare judecătorească a morţii persoanei intervine:
 când o persoană a dispărut şi există indicii că aceasta a încetat din viaţă. După o
perioadă de 2 ani de la data ultimelor informaţii sau indicii din care rezulta că persoana
dispărută era în viaţă, poate fi declarată moartea acesteia prin hotărâre judecătorească, la
cererea oricărei persoane interesate – art. 49 C. civ.
 Cazurile speciale de declare judecătorească a morţii persoanei sunt următoarele:
 când dispariţia persoanei a avut loc în împrejurări deosebite, cum sunt: inundaţiile,
cutremurul, catastrofa de cale ferată, naufragiul, în cursul unor fapte de război ori într-o altă
împrejurare asemănătoare, ce ţin de cazuri de forţă majoră, ce îndreptăţesc a se presupune
decesul. În aceste cazuri, persoana respectivă poate fi declarată moartă, după ce au trecut cel
puţin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia1 – art. 50 alin. (1) C. civ.;
 când persoana a dispărut în împrejurări care fac imposibilă supravieţuirea, încât
decesul este sigur că s-a produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, cum ar fi:
producerea unui accident de circulaţie, când autoturismul în care s-au aflat victimele a luat
foc. În astfel de cazuri, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se
aştepta împlinirea vreunui termen de la dispariţie – art. 50 alin. (3) C. civ
 Procedura declarării judecătoreşti a morţii
Soluţionarea cererii de declarare judecătorească a morţii se face potrivit
dispoziţiilor art. 944-951 C. pr. civ., presupunând parcurgerea mai multor faze: cea prealabilă
administrativă; cea a judecăţii propriu-zise şi cea ulterioară judecăţii – art. 51 C. civ.
 Faza prealabilă administrativă
Cererea de declarare judecătorească a morţii unei persoane dispărute poate fi
formulată de orice persoană interesată, precum şi de către procuror. Competenţa pentru
soluţionarea unei astfel de cereri îi revine judecătoriei de la ultimul domiciliu cunoscut al
celui ce urmează a fi declarat mort – art. 94 alin. (1) lit. i) C. pr. civ. –, sau instanţei în a cărei
circumscripţie a decedat acea persoană, când moartea acesteia este sigură.
După primirea cererii, preşedintele instanţei dispune ca prin organele primăriei şi
ale poliţiei să se culeagă cât mai multe informaţii despre persoana a cărei dispariţie se solicită
a fi declarată şi, totodată, să se afişeze cererea la ultimul domiciliu al acesteia, la primărie şi la
uşa instanţei, astfel încât orice persoană ce ar putea da informaţii să le comunice instanţei –
art. 945 alin. (1) C. pr. civ.
Se va dispune şi publicarea unui anunţ, într-un ziar de largă circulaţie, despre
deschiderea procedurii, cu invitaţia tuturor celor ce deţin informaţii să le comunice instanţei –
art. 945 alin. (2) C. pr. civ. Poate fi sesizată şi instanţa de tutelă de la ultimul domiciliu al
dispărutului în vederea numirii unui curator, pentru administrarea bunurilor acestuia – art. 945
alin. (3) C. pr. civ. În plus, judecătorul va solicita, din oficiu, notarea cererii în Cartea
funciară, dacă în patrimoniul persoanei dispărute existau bunuri imobile – art. 945 alin. (3) C.
pr. civ. Totodată, dacă cel în cauză este un întreprinzător, se va solicita şi înregistrarea cererii
în registrul comerţului – art. 945 alin. (4) C. pr. civ.
 Faza judecăţii propriu-zise
Termenul judecată se fixează după trecerea a două luni de la data efectuării
publicaţiilor şi după primirea rezultatelor cercetărilor. Se va cita şi cel a cărui moarte se cere a

59
fi declarată, la ultimul domiciliu, iar dacă este cazul, şi mandatarul sau curatorul acestuia,
pentru a da lămuriri. Participarea şi concluziile procurorului sunt obligatorii – art. 947 alin. (4)
C. pr. civ.
 Faza ulterioară judecăţii
Dispozitivul hotărârii definitive de declarare a morţii se va afişa timp de două luni
la sediul instanţei şi al primăriei în a cărei rază teritorială a avut ultimul domiciliu cunoscut
cel declarat mort. Hotărârea va fi comunicată:
- serviciului de stare civilă (serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor)
pentru a fi înregistrată moartea în registrul de stare civilă;
- instanţei de tutelă de la ultimul domiciliu cunoscut pentru a se numi un curator,dacă va
fi cazul, precum şi a unui tutore pentru copii minori rămaşi fără ocrotire.
După caz, se va dispune şi notarea dispozitivului hotărârii în Cartea funciară, se va
înregistra în Registrul comerţului, în Registrul succesoral, şi în alte registre publice – art. 947
C. pr. civ.
 Stabilirea datei morţii prin hotărâre judecătorească
Analizând probele dosarului, instanţa va stabili:
- încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei în discuţie;
- momentul cel mai probabil al încetării capacităţii de folosinţă.
Hotărârea declarativă de moarte produce efecte retroactive, în sensul că persoana va fi
considerată moartă începând cu data şi ora morţii stabilite prin hotărârea judecătorească. În
caz de imposibilitate de determinare a zilei decesului, va fi considerată data morţii ultima zi a
termenului:
- de doi ani de la data ultimelor ştiri – în cazul general al art. 49 alin. (1) C. civ.; sau
- de 6 luni de la producerea evenimentului deosebit – art. 52 alin. (1) C. civ. –, în cazul
special instituit de art. 50 alin. (1) C. civ.
Dacă data primirii ultimelor ştiri: informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se poate
stabili cu exactitate, or ziua în care a avut loc împrejurarea deosebită nu poate fi stabilită,
atunci termenele aferente, de 2 ani, respectiv de 6 luni, se vor socoti de la sfârşitul lunii în
care s-au primit ultimele informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna,
de la sfârşitul anului calendaristic – art. 52 alin. (2) C. civ.
În ceea ce priveşte data morţii intervenite în cazul special prevăzut de art. 50 alin. (2) C.
civ., când moartea este sigură, deşi nu s-a găsit sau identificat cadavrul, nu este stabilită nicio
regulă de calcul. Cel mai probabil, în astfel de situaţii se va considera că decesul s-a produs
chiar la data producerii incidentului care a fost stabilit ca fiind cauza morţii.
 Rectificarea datei morţii
Dacă ulterior pronunţării hotărârii declarative de moarte se dovedeşte că data morţii
nu este cea stabilită de instanţă, întrucât nu era posibil ca persoana să fi decedat la acea
dată, hotărârea poate fi rectificată, la cererea oricărei persoane interesate, în condiţiile art.
52 alin. (3) C. civ
 Efectele hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii
Până la data pe care hotărârea judecătorească definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a
morţii, persoana dispărută este considerată în continuare a fi în viaţă – art. 52 alin. (1) C. civ.
Principalul efect al hotărârii declarative de moarte este, încetarea capacităţii de
folosinţă, deci încetarea ca subiect de drept a persoanei declarate moartă. Dcă persoana
declarată moartă era căsătorită, căsătoria încetează. Dacă după dispariţia soţului mamei aceasta a
născut un copil, prezumţia de paternitate va fi înlăturată retroactiv pe data stabilită ca fiind a
morţii, copilul fiind considerat din afara căsătoriei, dacă nu se poate stabili, pe baza
prezumţiei privind timpul legal al concepţiei, că acel copil a fost conceput înainte de data
stabilită a morţii.
Tot de la data stabilită ca fiind a morţii, drepturile viagere se sting (renta viageră,
60
 uzufructul). În planul moştenirii, se deschide succesiunea defunctului, iar termenul de
acceptare a succesiunii curge de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, cu
excepţia cazului când succesibilul a cunoscut faptul morţii sau hotărârea de declarare a morţii
de la o dată anterioară, caz în care termenul se va socoti de la acea dată – art. 1.103 alin. (2)
lit. b) C. civ
 Anularea hotărârii declarative de moarte
Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte persoana dispărută
reapare, deci se dovedeşte a fi în viaţă, hotărârea respectivă poate fi anulată oricând – art. 54
alin. (1) C. civ. Aceeaşi soluţie se admite şi pentru cazul în care se descoperă ulterior
certificatul de deces al persoanei respective, ce fusese eliberat pe baza morţii constatate fizic –
art. 55 C. civ.
Cererea de anulare poate fi introdusă de orice persoană interesată, la instanţa care a
pronunţat acea hotărâre. Acţiunea este imprescriptibilă în ambele ipoteze menţionate. Cererea
se va soluţiona de urgenţă, cu citarea părţilor din procedura declarativă de moarte şi cu
participarea procurorului. Dispozitivul hotărârii definitive se comunică serviciului de stare
civilă pentru anularea înregistrării – art. 948 C. pr. civ.
Admiterea cererii de anulare a hotărârii declarative de moarte produce următoarele
efecte:
 Sub aspect nepatrimonial, se înlătură, cu efect retroactiv, încetarea capacităţii de
folosinţă a persoanei în cauză. În consecinţă, persoana va fi repusă în drepturile sale
anterioare, ca şi cum hotărârea declarativă de moarte nu ar fi existat.
 Căsătoria celui ce fusese declarat mort se reactualizează. Prin excepţie, dacă soţul
sau soţia dispărutului s-a recăsătorit şi a fost de bună-credinţă, această a doua căsătorie nu este
anulată, ci este considerată valabilă, iar prima căsătorie (cu cel dispărut) va fi considerată a fi
încetat la data încheierii celei de-a doua căsătorii – art. 293 alin. (2) C. civ. Dacă soţul
supravieţuitor a fost de rea-credinţă, adică a ştiut că cel declarat mort este în viaţă, atunci i se
vor aplica sancţiunile prevăzute pentru bigamie – art. 273 C. civ.
 Sub aspect patrimonial, cel care a fost declarat mort poate cere înapoierea
bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze
decât dacă se face dovada că la data dobândirii acesta ştia sau trebuia să ştie că persoana
declarată moartă este în viaţă, adică este de rea-credinţă – art. 54 alin. (2) C. civ.
 Moştenitorii aparenţi vor trebui să restituie lucrurile din succesiunea celui ce fusese
declarat mort, la cererea acestuia. Fie că sunt de bună sau de rea-credinţă, moştenitorii le vor
restitui în natură, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, datorită pierii sau înstrăinării
bunurilor, vor plăti o sumă de bani reprezentând contravaloarea lor, la momentul primirii, ori la
acela al pierderii sau înstrăinării.
Moştenitorii de bună-credinţă vor fi ţinuţi să restituie valoarea cea mai mică dintre
acestea două, însă cei de rea-credinţă vor fi obligaţi la plata celei mai mari dintre aceste
valori. În toate cazurile, moştenitorul de bună-credinţă poate păstra fructele culese – art. 57
C. civ. Se vor aplica, după caz, prevederile art. 1.639-1.647 C. civ., referitoare la modalităţile
de restituire.
 Subdobânditorii care au primit bunuri de la moştenitorii aparenţi vor fi obligaţi la
restituire, aplicându-se principiul desfiinţării actului subsecvent ca urmare a anulării
actului iniţial, în baza art. 1.524 alin. (2) şi (3) C. civ., dacă se dovedesc a fi de rea credinţă
sau dacă au dobândit cu titlu gratuit.
Subdobânditorii de bună-credinţă cu titlu oneros sunt exceptaţi de la obligaţia
restituirii, actul încheiat de ei cu moştenitorii aparenţi fiind menţinut, în condiţiile art. 54 alin.
(2) C. civ., sub rezerva dispoziţiilor de carte funciară. În acest caz, cel reapărut va putea cere
echivalentul bunurilor dobândite de terţul de bună-credinţă de la moştenitorul prezumtiv,
întinderea despăgubirii fiind stabilită după distincţiile arătate, în raport de buna sau reaua lor
61
 credinţă. În ipoteza în care subdobânditorii de rea-credinţă au restituit bunurile celui reapărut,
se vor putea întoarce împotriva moştenitorului prezumtiv pentru restituirea preţului achitat.
 Toate celelalte acte făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă în afara actelor de
dispoziţie prevăzute de art. 1.648 C. civ., sunt opozabile adevăratului proprietar. Contractele
cu executare succesivă, sub condiţia respectării formelor de publicitate, vor continua să
producă efecte pe perioada stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării
titlului constituitorului – art. 1.649 C. civ.
 Plata făcută moştenitorilor legali aparenţi sau legatarilor unei persoane care reapare
ulterior hotărârii declarative de moarte este valabilă şi liberatorie, dacă a fost făcută înainte de
radierea din registrul de stare civilă a menţiunii privitoare la deces, cu excepţia cazului în care
cel care a făcut plata a cunoscut faptul că persoana declarată moartă este în viaţă – art. 56 C.
civ. Se are în vedere situaţia în care debitorii celui declarat mort achită cu bună-credinţă
datoria către moştenitorii aparenţi. Dacă debitorii au fost de rea-credinţă, adică au cunoscut la
data plăţii că persoana declarată moartă este în viaţă, atunci aceasta din urmă, după anularea
hotărârii, le va putea cere direct debitorilor să facă din nou plata. Drept remediu, debitorul se
va putea întoarce împotriva creditorului aparent pentru a-i restitui plata făcută, fiind aplicabile
regulile din materia restituiri prestaţiilor – art. 1.635-1.649 C. civ.
 Comorienţii şi codecedaţii
În cazul în care moartea mai multor persoane a survenit în aşa fel încât nu se poate
stabili dacă una a supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta –
art. 957 alin. (2) C. civ. Dacă prezumţia legală nu a fost răsturnată, în eventualitatea în care
acele persoane au vocaţie succesorală reciprocă, niciunul dintre ei nu va putea fi considerat
moştenitor al celuilalt, nefiind întrunită condiţia ca succesibilul să fie în viaţă la data
deschiderii succesiunii autorului său – art. 957 alin. (1) C. civ.
2.3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
2.3.1. Noţiunea de capacitate de exerciţiu a persoanei fizice
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este definită de lege ca fiind aptitudinea
persoanei de a încheia singură acte juridice civile – art. 37 C. civ
2.3.2. Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu
 Legalitatea: începutul, conţinutul şi încetarea capacităţii de exerciţiu sunt stabilite
prin norme imperative, părţile neputând încheia convenţii contrare derogatorii;
 Generalitatea: aptitudinea persoanei de a-şi exercita oricare din drepturile civile şi de
a-şi asuma oricare din obligaţiile recunoscute de lege, prin încheierea de acte juridice civile,
 Intangibilitatea : nimeni nu poate fi lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea sa de
exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege;
 Inalienabilitatea –nimeni nu poate renunţa în tot sau în parte la capacitatea
sa de exerciţiu;
 Egalitatea –recunoaşterea capacităţii de exerciţiu oricărei persoanei fără privilegii
sau discriminări.
2.3.3. Condiţiile capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice
Pentru ca o persoană fizică să aibă capacitate de exerciţiu, se cer întrunite următoarele
condiţii:
- persoana să aibă capacitate de folosinţă;
- persoana să aibă discernământ.
Existenţa capacităţii de folosinţă este premisa capacităţii de exerciţiu. Numai o persoană
căreia îi este recunoscută calitatea de titular de drepturi şi obligaţii şi le poate exercita.
Prin discernământ se înţelege aptitudinea persoanei de a înţelege corect semnificaţia şi
consecinţele faptelor pe care le săvârşeşte şi ale actelor pe care le încheie. Această aptitudine
se dobândeşte la o anumită vârstă, la care persoana atinge un anumit grad de dezvoltate a
intelectului şi capătă şi o anumită experienţă. Discernământul poate fi abolit şi temporar, în
62
situaţia în care persoana se găseşte în anumite stări care îi tulbură această aptitudine psihică
(hipnoză, ebrietate, sevraj, somnambulism, mânie puternică). Prin urmare, prezenţa
discernământului se va aprecia în concret, în raport cu starea în care se găseşte persoana la
data încheierii actului.
2.3.4. Stadiile capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice
 Lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice
Persoanele care nu au capacitate de exerciţiu, în afara altor cazuri prevăzute de lege,
sunt următoarele – art. 43 alin. (1) C. civ.:
- minorul sub 14 ani – este persoana care nu a depăşit vârsta minimă impusă de lege;
- interzisul judecătoresc – este persoana care suferă de alienaţie sau debilitate mintală
şi a fost pusă sub interdicţie.
 Incapabilul va putea încheia personal şi singur:
- acte de dispoziţie de mică valoare, curente, pentru nevoile obişnuite şi care se
execută la momentul încheierii lor: darurile obişnuite făcute potrivit stării sale materiale
– art. 146 alin. (3) C. civ.;
- acte nepatrimoniale: ascultarea minorului care a împlinit 10 ani în vederea:
încuviinţării adopţiei sale – art. 463 alin. (1) lit. b) C. C. civ;
 Celelalte acte se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile
prevăzute de lege – art. 43 alin. (2) C. civ. Aceeaşi soluţie, a reprezentării, se aplică şi în
privinţa încheierii unor acte din categoria celor lucrative, enumerate la art. 42 C. civ.
 Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice
La împlinirea vârstei de 14 ani, minorul dobândeşte capacitate de exerciţiu restrânsă –
art. 41 alin. (1) C. civ. Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către
acesta personal,fie singur, fie cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui, iar în
cazurile cerute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau autorizarea poate
fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului – art. 41 alin. (2) C. civ.
Minorul de 14-18 ani poate încheia valabil acte juridice astfel:
 personal şi singur, fără vreo aprobare, încuviinţare sau autorizare:
- acte patrimoniale pe care le putea încheia personal şi până la împlinirea vârstei de
14 ani: acte de conservare şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent (cu
excepţia celor afectate de termen sau condiţie şi a celor cu executare succesivă);
- acte de administrare, în măsura în care nu îl prejudiciază pe minor, adică nu sunt
lezionare pentru acesta (nu creează o disproporţie vădită între prestaţiile părţilor, în
defavoarea minorului);
- contract de depozit bancar special, cu respectarea legislaţiei speciale;
- acte nepatrimoniale pe care le putea încheia şi minorul sub 14 ani: ascultarea celui
care a împlinit 10 ani în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc – art. 264 alin.
(1) C. civ.;
- acţiunea în stabilirea paternităţii copilului dinafara căsătoriei, introdusă de mama
minoră în numele copilului, în condiţiile art. 425 alin. (1) C. civ.;
- recunoaştere a paternităţii sau maternităţii unui copil dinafara căsătoriei, făcută de
minorul necăsătorit, care are discernământ la data recunoaşterii – art. 417 C. civ.;
 personal, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal:
- acte de administrare, atât cele privitoare la un bun – ut singuli –, cum ar fi:
închirierea unui bun al său pentru o perioadă mai mică de 5 ani – art. 1.784 alin. (3) C. civ.;,
cât şi cele care privesc patrimoniul : înstrăinarea bunurilor supuse pieirii sau stricăciunii sau
perisabile ori a căror devenite nefolositoare pentru minor – art. 144 alin. (4) C. civ.;
- acte privind activităţile lucrative ale minorului: acte juridice privind munca,
îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa – art. 42 alin. (1) C. civ.;
- alte acte prevăzute expres de lege, cum ar fi acceptarea unei oferte de donaţie –
63
 art. 1.013 alin. (4) C. civ.
 personal, dar cu dublă încuviinţare: a ocrotitorului legal şi a instanţei de tutelă și
eventual cu avizul consiliului de familie – art. 144, art. 146 şi art. 502 alin. (1) C. civ.:
- acte de dispoziţie: înstrăinarea, grevarea cu o sarcină reală (gaj, ipotecă) a bunurilor
din patrimoniul său pentru garantarea unei datorii proprii, renunţarea la un drept
patrimonial, actele de împărţeală;
- orice acte care depăşesc dreptul de administrare;
- acte nepatrimoniale: căsătoria minorului de 16 ani – în temeiul unui aviz medical –
art. 272 alin. (2) C. civ.;
Minorul nu poate să încheie nici personal nici cu autorizare următoarele acte :
- donaţii, altele decât darurile obişnuite potrivit stării lui materiale;
- garantarea obligaţiilor altuia – art. 146 alin. (3) C. civ.;
- testament pentru a dispune de bunurile sale – art. 988 alin. (1) C. civ.;
- acte juridice cu tutorele său, soţul acestuia, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau
surorile tutorelui – art. 147 alin. (1) C. civ.; cu toate acestea, persoanele mai înainte
enumerate pot cumpăra la licitaţie un bun al minorului, dacă au o garanţie reală asupra
bunului respectiv ori îl deţin în coproprietate cu minorul – alin. (2).
 Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice
Există două moduri de dobândire a capacităţii depline de exerciţiu:
 la termen, prin împlinirea vârstei de 18 ani, de plin drept – art. 38 C. civ;
 anticipat, înainte de ajungerea la majorat, fie prin:
- emancipare legală, odată cu încheierea căsătoriei, după împlinirea vârstei de 16 ani –
în condiţiile art. 39 C. civ.; capacitatea deplină se menține chiar în cazul desfacerii căsătoriei
prin divorţ şi în cazul încetării căsătoriei ca urmare a decesului soţului înainte ca minorul să fi
împlinit 18 ani, precum și în cazul anulării căsătoriei minorului de bună-credinţă – art. 39 alin.
(2) C. civ
- emancipare judiciară a minorului de peste 16 ani, care obţine, pentru motive
temeinice, recunoaşterea instanţei de tutelă în condiţiile art. 40 C. civ.
Majorul poate încheia, personal şi singur, fără vreo încuviinţare sau aprobare
prealabilă, orice act juridic civil, cu excepția celor interzise prin instituirea incapacităților de
folosinţă, în cazurile expres prevăzute de lege.
3. Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil
Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil se impune în privința
categoriilor de persoane menţionate în art. 105-106 C. civ.:
- persoanele care nu au discernământ datorită vârstei: minorii, a căror ocrotire se
realizează, după caz, prin: ocrotirea părintească; prin tutelă ori curatelă (când minorul este
lipsit, definitiv sau temporar, de ocrotirea părinţilor săi) – art. 106 C. civ., fie prin măsuri de
protecţie specială: plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea
pecializată, în condiţiile Legii nr. 272/20041;
- persoanele care nu au discernământ datorită unei boli psihice: alienaţii şi debilii
mintali, a căror ocrotire se realizează prin punerea sub interdicţie şi instituirea tutelei sau
curatelei şi internarea în unităţi de psihiatrie dacă necesită spitalizare – art. 164 C. civ.;
- persoanele care au discernământ şi capacitate deplină de exerciţiu, care necesită
protecţie datorită aflării lor în anumite situaţii deosebite (bătrâneţe, boală, dispariţie), a
căror ocrotire se realizează prin curatelă – art. 109 C. civ.
Principiile care guvernează ocrotirea persoanelor fizice sunt definite de art. 104 C. civ:
- orice măsură de ocrotire a persoanei fizice se stabileşte numai în interesul acesteia –
alin. (1);
- la luarea unei măsuri de ocrotire trebuie să se ţină seama de posibilitatea persoanei

64
fizice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile cu privire la persoana şi
bunurile sale – alin. (2).
3.1. Ocrotirea minorului
3.1.1. Ocrotirea minorului prin părinţi
 Conceptul de ocrotire părintească
Ocrotirea părintească reprezintă mijlocul natural şi firesc de ocrotire al minorului,
care constă în ansamblul drepturilor şi îndatoririlor ce revin părinţilor faţă de copii lor
minori. Autoritate părintească constituie mijlocul prin care se asigură creşterea şi educarea
copiilor minori, precum şi protecţia persoanei şi a bunurilor acestora. Dispoziţiile legale care
reglementează autoritatea părintească au un caracter imperativ - art. 483-512 C.civ. şi Legea
nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
 Principiile ocrotirii părinteşti
- exercitarea drepturilor şi a îndatoririlor părinteşti se realizează numai în interesul
minorului – art. 104 C. civ., coroborat cu art. 263 alin. (1). şi art. 483 alin. (2)-(3) C. civ.;
- în exercitarea ocrotirii, părinţii se bucură de drepturi egale – art. 483 alin. (1) şi (3)
C. civ. şi art. 503 alin. (1) C. civ., chiar dacă au divorţat – art. 397 C. civ.;
- copiii se bucură de protecţie egală – copilul din afara căsătoriei este pe deplin
asimilat celui din căsătorie – art. 260 C. civ.; art. 448 şi art. 471 C. civ.;
- între părinţi şi copii se respectă independenţa patrimonială – art. 500 C. civ.,
întrucât părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra
bunurilor părintelui, cu excepţia dreptului la moştenire şi la întreţinere;
- exercitarea ocrotirii părinteşti se realizează sub îndrumarea şi controlul efectiv şi
permanent al autorităţilor statului: al instanţei de tutelă – art. 107 C. civ. şi art. 265 C. civ.;
al procurorului – art. 90 C. pr. civ.; şi al Direcţiei generale pentru protecţia drepturilor
copilului – Legea nr. 272/2004;
- ocrotirea părintească durează până la majoratul copilului – art. 484 C. civ.;
- copilul datorează respect părinţilor săi, indiferent de vârsta sa – art. 485 C. civ.
 Modalităţile de exercitare a ocrotirii părinteşti
Sunt supuşi ocrotirii ambilor părinţi următoarele categorii de copii: copilul din căsătorie
şi cel din afara căsătoriei cu filiaţia stabilită faţă de ambii părinţi, care convieţuiesc – art. 505
alin. (1) C. civ.; copilul adoptat; copilul ai cărui părinţi sunt divorţaţi – art. 397 C. civ. şi art.
504 alin. (1)-(3) C. civ.
 Ocrotirea părintească se exercită de către ambii părinţi, împreună şi în mod egal.
Faţă de terţii de bună-credinţă, oricare dintre părinţi, care îndeplineşte singur un act
curent pentru exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, este prezumat că are şi
consimţământul celuilalt părinte – art. 503 C. civ. Neînţelegerile ivite între părinţi cu privire la
exerciţiul drepturilor sau îndatoririlor părinteşti sunt soluţionate de instanţa de tutelă, după
ascultarea acestora şi a copilului, după consultarea raportului asupra anchetei psihosociale,
decizia fiind stabilită în funcţie de interesul superior al copilului – art. 486 C. civ.
 Ocrotirea părintească se realizează numai de către unul dintre părinţi, atunci când:
- unul dintre părinţi este: decedat; declarat judecătoreşte mort; decăzut din drepturile
părinteşti; pus sub interdicţie; se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa-art. 507 C. civ.;
- după divorţ, pentru motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului,
instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul din părinţi,
caz în care celălalt părinte îşi păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi
educare al copilului şi de a consimţi la adopţia acestuia – art. 398 C. civ. De asemenea,
părintele separat de copilul său are dreptul de a avea legături personale cu acesta: drept de
vizită, de cazare, de corespondenţă etc. – art. 262 alin. (2) C. civ.
- părinţii copilului din afara căsătoriei cu filiaţia stabilită faţă de ambii nu convieţuiesc,

65
instanţa de tutelă poate decide, pentru motive întemeiate, după interesul superior al copilului,
ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi, la fel ca la divorţ
– art. 505 alin. (2) C. civ.
Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o
rudă sau la o familie ori o persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de
ocrotire. Acestea vor exercita ocrotirea copilului sub aspectul laturii personale. Latura
patrimonială a ocrotirii copilului poate fi exercitată de către părinţi în comun sau de către unul
dintre ei – art. 399 C. civ.
 Conţinutul ocrotirii părinteşti
Ocrotirea părintească priveşte deopotrivă persoana, cât şi bunurile copilului minor,
 În raport cu persoana copilului, atribuţiile autorităţii părinteşti implică:
- îndatoriri şi drepturi generale: de a-l creşte; de a se îngriji de dezvoltarea sa; de a-i
acorda educaţie; de a-l orienta în exerciţiul drepturilor sale – art. 487 C. civ.;
- îndatoriri specifice: de a-i asigura condiţii de creştere care să favorizeze dezvoltarea sa
armonioasă – art. 488 C. civ;
- luarea măsurilor disciplinare trebuie să se facă cu respectarea demnităţii copilului -art.
489 C. civ .;
- îndrumarea în alegerea unei religii cu respectarea opţiunii acestuia după împlinirea
vârstei de 14 ani – art. 491 C. civ;
- alegerea prenumelui şi, când este cazul, a numelui copilului – art. 492 C. civ.;
- supravegherea copilului sau periculoase – art. 493 C. civ.;
- restricţionarea relaţiilor personale se poate face doar în baza unor motive temeinice,
până ce acesta împlineşte 14 ani art. 494 C. civ.;
- dreptul de a cere înapoierea copilului de la oricine îl deţine fără drept art. 495 C. civ.;
- dreptul de a stabili, de comun acord, locuinţa copilului, când părinţii nu locuiesc
împreună, precum şi de a decide schimbarea acesteia – art. 496-497 C. civ.;
- dreptul de a încuviinţa încheierea unei căsătorii de către minorul de 16 ani, pentru
motive temeinice – art. 39 C. civ.;
- dreptul părintelui minor care a împlinit 14 ani de a exercita atribuţiile părinteşti cu
privire la persoana copilului său - art. 490 alin. (1) C. civ.;
- obligaţia solidară a părinţilor de întreţinere a copilului minor care nu are venituri
corespunzătoare şi a celui major aflat în continuarea studiilor până la împlinirea vârstei de 26
de ani – art. 499 şi art. 525 C. civ.
 În raport cu bunurile copilului, atribuţiile autorităţii părinteşti implică:
- administrarea bunurilor minorului, cu respectarea independenţei patrimoniale - art.
500 C. civ.; părinţii sunt ţinuţi să acţioneze în administrarea bunurilor minorului cu diligenţa
unui bun proprietar – art. 803 C. civ. – şi să evite conflictele de interese între obligaţiile şi
interesele lor proprii – art. 804 C. civ.;
- reprezentarea minorului sub 14 ani în încheierea actelor juridice – art. 501 alin. (1) C.
civ.;
- încuviinţarea dată minorului de peste 14 ani, în actele pe care le poate încheia personal
minorul, cu autorizarea instanţei de tutelă – art. 501 alin. (2) C. civ.
 Răspunderea părinţilor
Părinţii pot fi traşi la răspundere pentru neexercitarea sau exercitarea
necorespunzătoare a drepturilor părinteşti şi pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti.
 Faţă de minor, părinţii răspund pentru fapta proprie, dacă au nesocotit
îndatoririle referitoare la administrarea bunurilor minorului, reprezentarea sau încuviinţarea
actelor acestuia, urmând să acopere prejudiciul cauzat minorului– art. 1.357 C. civ. O
sancţiune specifică o constituie decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti.
66
  Faţă de terţi, părinţii răspund pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii
săvârşite de copiii lor minori – art. 1.372 C. civ.
 Încetarea ocrotirii părinteşti
Ocrotirea părintească încetează în următoarele situaţii:
- ca urmare a dobândirii capacităţii civile de exerciţiu depline de către minor;
- ca urmare a morţii minorului;
- ca urmare a lipsirii copilului de ocrotirea ambilor părinţi.
3.1.2. Ocrotirea minorului prin tutelă
 Conceptul de tutelă a minorului
Tutela minorului este acea măsură de protecție a unui minor lipsit de ocrotirea părinţilor
săi, de către o persoană numită tutore, desemnat sau numit şi de către consiliul de familie, ca
organ consultativ.
 Caracterele tutelei minorului sunt:
 legalitatea: instituirea tutelei, cazurile de deschidere, desemnare sau numire a
tutorelui, conţinutul ocrotirii prin tutelă, precum şi încetarea tutelei sunt reglementate expres
de lege prin norme imperative – art. 114 C. civ.;
 obligativitatea: când desemnarea tutorelui s-a făcut prin mandat, persoana desemnată
ca tutore nu poate refuza sarcina, afară de cazurile expres prevăzute de lege - art. 119 C. civ;
 gratuitatea: tutorele poate primi pe parcursul exercitării tutelei o remuneraţie de până
la 10% din veniturile bunurilor minorului art. 123 C. civ.;
 personalitatea: tutela se exercită numai personal de către tutore, cu excepţia cazurilor
expres prevăzute de lege: art. 122 alin. (2) C. civ.
 Principiile care guvernează tutela minorului sunt:
 generalitatea- tutela se instituie ori de câte ori minorul este lipsit de ocrotire
părintească;
 exercitarea tutelei se realizează în interesul exclusiv al minorului – art. 133 C.
civ.,atât în ceea ce priveşte persoana, cât şi bunurile minorului;
 autonomia patrimonială dintre minor şi tutore trebuie respectată art. 143 C. civ.;
 controlul permanent este exercitat de către instanţa de tutelă – art. 151-155 C. civ.
 Instituirea tutelei minorului
 Cazurile în care se impune instituirea tutelei minorului vizează situaţiile în care
acesta este lipsit de ocrotire părintească datorită unuia din următoarele motive - de art. 110 C.
civ.:
- când ambii săi părinţi sunt: decedaţi; necunoscuţi; decăzuţi din drepturile părinteşti;
puşi sub interdicţie judecătorească; sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor
părinteşti;
- în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte instituirea tutelei în interesul
minorului, în loc să redea părinţilor fireşti ocrotirea acestuia.
 Numirea tutorelui se face prin decizia instanţei de tutelă din circumscripţia teritorială
unde domiciliază sau a fost găsit copilul – art. 40 alin. (2) din Legea nr. 272/2004.
 Persoana tutorelui
- poate fi numită tutore orice persoană fizică majoră, soţul şi soţia, împreună,
dacă nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în lege – art. 113
alin. (1) C. civ.;
- nu pot fi numiţi tutori: minorul; interzisul sau cel pus sub curatelă; cel decăzut din
drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore; cel căruia i s-a restrâns exerciţiul
unor drepturi civile şi cel cu rele purtări stabilite prin hotărâre judecătorească; cel îndepărtat
de la o altă tutelă; cel aflat în stare de insolvabilitate; cel care, din cauza intereselor
potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei; cel înlăturat prin

67
 înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în momentul
morţii, autoritatea părintească – art. 113 C. civ.
 Numirea în baza desemnării unui tutore
Desemnarea se realizează prin indicarea de către părintele minorului a persoanei ce
urmează a fi numită tutore al copiilor săi, prin act unilateral sau contract de mandat –
încheiate în formă autentică, ori prin testament – art. 114 C. civ. Va fi lipsită de efecte
desemnarea făcută de către părintele care, în momentul morţii, era decăzut din drepturile
părinteşti sau era pus sub interdicţie judecătorească.
Părintele are posibilitatea să revoce oricând desemnarea făcută anterior, fiind valabilă
şi revocarea realizată printr-un înscris sub semnătură privată, chiar dacă desemnarea se făcuse
prin act autentic– art. 114 alin. (3) C. civ. Persoana desemnată de părinţi pentru a fi tutore nu
poate fi înlăturată de către instanţă fără acordul său, decât se află într-una din situaţiile care
împiedică numirea sa ca tutore, sau dacă, prin numirea sa, interesele minorului ar fi
periclitate. Dacă desemnarea părinţilor face referire la mai multe persoane, fără a fi indicată
vreuna ca preferată, instanţa va alege o anumită persoană pentru a fi tutore, ţinând cont de
garanţiile materiale şi morale ale acesteia necesare dezvoltării fizice şi morale a minorului –
art. 115 C. civ.
 Numirea în lipsa desemnării unui tutore
În lipsa desemnării unei anumite persoane pentru a fi tutore, instanţa de tutelă va
proceda la numirea unei persoane care să îndeplinească această funcţie. Printre criteriile de
care va ţine seama instanţa, se numără: relaţiile personale dintre persoana numită şi minor;
apropierea domiciliilor; condiţiile materiale de care dispune; garanţiile morale pe care le
conferă potenţialul tutore – art. 118 C. civ.
Procedura de numire se desfăşoară în faţa instanţei de tutelă. Numirea persoanei
tutorelui se face în baza acordului acesteia, prin pronunţarea unei încheieri motivate de
instanţa de tutelă, în camera de consiliu – art. 119 C. civ. Motivele de refuz pe care le poate
invoca persoana celui chemat sunt limitate, în cazul în care desemnarea sa s-a făcut prin
contract de mandat, la situaţiile în care legea consideră ca întemeiat refuzul de a continua
tutela. Încheierea de numire se comunică în scris tutorelui şi se afişează la sediul instanţei
de tutelă şi la primăria ultimului domiciliu al minorului.
 Durata exercitării atribuţiilor tutorelui
Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la primirea comunicării încheierii de
numire. Până la această dată, instanţa de tutelă poate lua măsurile provizorii cerute de
interesele minorului, putând chiar să numească un curator special – art. 119 C. civ. Cel numit
tutore are îndatorirea de a continua îndeplinirea sarcinilor tutelei. Cu toate acestea, legea
permite următoarelor persoane să refuze continuarea tutelei: cel care a împlinit 60 de ani;
femeia însărcinată sau care are un copil mai mic de 8 ani; cel care creşte şi educă doi sau mai
mulţi copii; cel care, din cauza bolii, infirmităţii, a felului activităţilor desfăşurate, a depărtării
domiciliului de locurile în care se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar
putea îndeplini această sarcină – art. 120 alin. (2) C. civ.
Intervenirea vreunuia dintre aceste motive în timpul tutelei dă dreptul tutorelui să
ceară înlocuirea sa. Cererea de înlocuire se adresează instanţei de tutelă, care va hotărî
deurgenţă, însă până la acea dată tutorele este ţinut să-şi exercite în continuare atribuţiile –
art. 121 C. civ.
 Controlul activităţii desfăşurate de tutore
 Supravegherea tutorelui de către consiliul de familie
Consiliul de familie este un organ consultativ facultativ, cu rol auxiliar în
supravegherea realizării de către tutore a atribuţiilor ce îi revin în exercitarea tutelei -art. 124
C. civ.
 Constituirea consiliului se face de către instanţa de tutelă, doar la cererea persoanelor
68
interesate. Dacă nu se consideră necesară constituirea sa, atribuţiile specifice se vor exercita
de instanţa de tutelă – art. 108 C. civ. În componenţa consiliului de familie pot fi incluse 3
rude sau afini. Modificarea consiliului de familie este admisă în decursul tutelei doar atunci
când interesele minorului necesită o asemenea schimbare sau dacă, prin moartea sau dispariţia
unuia dintre membri, ar fi necesară completarea – art. 127 C. civ.
 Funcţionarea consiliului de familie este reglementată de art. 129 C. civ. Convocarea
consiliului de familie se face de către tutore, din iniţiativa sa, sau la cererea: oricărui membru
al consiliului, a minorului de 14 ani, ori a instanţei de tutelă .
 Atribuţiile consiliului de familie sunt prevăzute de art. 130 C. civ.:
o Referitor la supravegherea tutorelui, consiliul de familie trebuie să se asigure că:
- tutorele a întocmit corespunzător inventarul bunurilor minorului – art. 140 C. civ.;
- tutorele îşi îndeplineşte obligaţiile privind persoana şi bunurile copilului în interesul
acestuia şi cu respectarea prevederilor legale;
- tutorele a conservat arhivele tutelei;
- tutorele a dat garanţii reale sau personale, dacă interesele minorului cer;
- este oportună încredinţarea administrării patrimoniului minorului sau a unei părţi a
acestuia unei persoane fizice sau juridice specializate;
- este necesar avizul pentru stabilirea, modificarea sau sistarea remuneraţiei tutorelui.
o În privinţa administrării îndatoririlor tutelare, consiliul de familie are şi rol de
intervenţie directă în anumite situaţii. Consiliul se pronunţă prin emiterea unor avize
consultative, la cererea tutorelui sau a instanţei de tutelă şi prin decizii, în cazurile prevăzute
de lege. Astfel, avizul poate fi cerut:
- în cazul luării măsurilor privind persoana minorului – art. 136 C. civ.;
- în vederea recunoaşterii anticipate în favoarea minorului de 16 ani a capacităţii depline
de exerciţiu – art. 40 C. civ.;
- pentru încheierea actelor de împărţeală, înstrăinare, ipotecare sau grevare cu o sarcină
reală a bunurilor minorului – art. 144 alin. (2) C. civ.;
- pentru încheierea actelor care depăşesc dreptul de administrare al minorului care a
împlinit 14 ani – art. 146 alin. (2) C. civ.;
- pentru stabilirea sumei anuale necesare întreţinerii minorului şi administrării bunurilor
sale – art. 148 alin. (1) C. civ.;
- pentru alegerea băncii la care vor fi depuse sumele de bani care depăşesc nevoile întreţinerii
minorului şi administrării bunurilor sale, precum şi instrumentele financiare –
art. 149 alin. (1) C. civ.
Avizele consultative şi deciziile se iau în mod valabil cu votul majorităţii membrilor
săi, consiliul fiind prezidat de persoana cea mai înaintată în vârstă. În vederea luării deciziilor
se va proceda şi la ascultarea minorului de peste 10 ani. Sancţiunea pentru încheierea de către
tutore a unor acte fără avizul consultativ cerut este anulabilitatea lor, iar cea pentru încheierea
actelor cu nesocotirea avizului atrage răspunderea tutorelui, în condiţiile art. 155 alin. (1) C.
civ. referitoare la prejudiciile cauzate minorului prin actele tutorelui.
 Controlul tutorelui de către instanţa de tutelă
Competenţele de control ale instanţei de tutelă sunt :
 în privinţa persoanei minorului, instanţa are atribuţii de autorizare şi
încuviinţare;
 în privinţa bunurilor minorului, atribuţiile instanţei constau în:
- autorizarea actelor tutorelui sau ale minorului – art. 145 şi art. 146 C. civ.;
- aprobarea procesului-verbal de inventariere a bunurilor minorului;
- vânzarea bunurilor minorului în condiţiile art. 148 alin. (2) C. civ.;
- soluţionarea plângerilor împotriva actelor sau faptelor tutorelui păgubitoare pentru
minor;
69
 - acordarea descărcării tutorelui în condiţiile art. 153 C. civ.
Pentru a asigura controlul activităţii sale, tutorele trebuie să prezinte dări de seamă
anuale instanţei de tutelă. În conţinutul acestor dări de seamă se va prezenta modul în care s-a
îngrijit de către minor, cât şi de administrarea bunurilor acestuia – art. 152 C. civ.
Instanţa va verifica socotelile privind veniturile minorului şi cheltuielile efectuate cu
întreţinerea acestuia şi cu administrarea bunurilor şi dacă sunt corect întocmite şi corespund
realităţii, dă descărcare tutorelui – art. 153 C. civ. În afara verificării acestor dări de seamă
periodice, instanţa de tutelă va efectua un control efectiv şi continuu asupra modului în care
tutorele şi consiliul de familie îşi îndeplinesc atribuţiile cu privire la minor şi la bunurile
acestuia. În îndeplinirea activităţii de control, instanţa de tutelă va putea cere colaborarea
autorităţilor administraţiei publice, a instituţiilor şi serviciilor publice specializate pentru
protecţia copilului sau a instituţiilor de ocrotire, după caz – art. 151 C. civ.
 Conţinutul ocrotirii minorului prin tutelă
Conţinutul atribuţiilor tutorelui este aproape identic cu cel al îndatoririlor părinţilor.
Astfel, dispoziţiile privind autoritatea părintească sunt aplicabile în mod corespunzător-art.
135 C. civ.
 Referitor la persoana minorului, ocrotirea presupune: creşterea, îngrijirea sănătăţii
şi dezvoltarea fizică, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a minorului -art. 134 C.
civ. Spre deosebire de părinţi, tutorele nu suportă cheltuielile pentru educaţia şi întreţinerea
minorului. Tot ca o diferenţă faţă de situaţia părinţilor, măsurile privind persoana minorului se
iau de către tutore, cu avizul consiliului de familie, cu excepţia măsurilor care au caracter
curent – art. 136 C. civ.
Domiciliul minorului pus sub tutelă va fi la domiciliul tutorelui. Cu avizul consiliului
de familie, tutorele poate încuviinţa ca minorul să aibă o reşedinţă determinată de educarea şi
pregătirea profesională – art. 137 C. civ.
Schimbarea felului învăţăturii sau al pregătirii profesionale pe care minorul care nu a
împlinit vârsta de 14 ani o primea la data instituirii tutelei necesită încuviinţarea instanţei
de tutelă. În privinţa celui care a împlinit vârsta de 10 ani se impune ascultarea sa
prealabilă, iar pentru cel de peste 14 ani, schimbarea mai presupune şi manifestarea
voinţei minorului în acest sens – art. 138-139 C. civ.
 Referitor la actele pe care le încheie minorul, tutorelui îi revin următoarele
atribuţii:
 reprezentarea în acte ale minorului sub 14 ani pe care acesta nu le poate încheia
personal – art. 143 C. civ. Condiţiile în care tutorele încheie actele juridice ca reprezentant al
minorului diferă în funcţie de gravitatea actelor asupra patrimoniului, încât distingem:
o acte pe care tutorele le încheie singur, fără vreo aprobare prealabilă:
- actele de conservare şi de administrare–, precum şi actele utile, pentru ca acestea să
poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite; tot astfel, este ţinut să culeagă fructele
bunurilor şi să exercite drepturile aferente administrării acestora – art. 796 C. civ.;
- actele de dispoziţie: vânzarea sau consumarea bunurilor perisabile, supuse pieirii,
degradării, precum şi cele devenite nefolositoare pentru minor – art. 144 alin. (4) C. civ.;
ridicarea sumelor necesare întreţinerii minorului, depuse într-un cont separat pe numele
acestuia oferirea de daruri obişnuite, potrivite cu starea materială a minorului – art. 144 alin.
(1) C. civ., a
o actele pentru a căror încheiere tutorele trebuie să obţină avizul consiliului de
familie:
- depunerea sumelor de bani ce depăşesc nevoile întreţinerii minorului şi ale administrării
bunurilor sale şi a instrumentelor financiare într-un cont pe numele minorului, la o instituţie
de credit indicată de consiliul de familie, în termen de maxim 5 zile de la data încasării lor –
art. 149 alin. (1) C. civ.
70
 o actele pentru a căror încheiere tutorele trebuie să obţină avizul consiliului de
familie, cât şi autorizarea instanţei de tutelă:
- acte de înstrăinare, de împărţeală, de ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a
bunurilor minorului, de renunţare la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi orice
acte care depăşesc dreptul de administrare – art. 144 alin. (2) C. civ.
- actele prin care dispune de sumele de bani care depăşesc nevoile întreţinerii
minorului şi ale administrării bunurilor sale şi de instrumentele financiare ale minorului –
art. 149 alin. (2) C. civ.
o actele juridice interzise tutorelui:
- donaţii făcute în numele minorului sau garantarea obligaţiilor altuia în numele
acestuia – art. 144 alin. (1) C. civ.;
- utilizarea sumelor de bani şi a instrumentelor financiare care depăşesc nevoile
întreţinerii minorului şi ale administrării bunurilor sale, pentru încheierea, în numele
minorului, a unor tranzacţii pe piaţa de capital – art. 149 alin. (3) C. civ.;
- încheierea de acte juridice între tutore sau soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii
sau surorile tutorelui, pe de o parte, şi minor, pe de altă parte–art. 147 C. civ.
Sancţiunea nerespectării acestor interdicţii este nulitatea relativă a actului încheiat.
Acţiunea în anulare poate fi exercitată de tutore, de consiliul de familie sau de oricare
membru al acestuia, precum şi de către procuror, din oficiu sau la sesizarea instanţei de tutelă
– art. 144 alin. (2) C. civ. Admiterea acţiunii în anulare nu este condiţionată de dovedirea
cauzării unui prejudiciu minorului prin încheierea actului cu încălcarea prevederilor legale.
 încuviinţarea şi înlesnirea avizării şi autorizării actelor minorului de peste 14 ani –
art. 146 C. civ.
 Referitor la patrimoniul minorului, atribuţiile tutorelui se referă la administrarea
bunurilor minorului – art. 140-150 C. civ.:
 la deschiderea tutelei: se face un inventar al bunurilor minorului, în prezenţa
tutorelui şi a membrilor consiliului de familie; un delegat al instanţei de tutelă verifică la
faţa locului toate bunurile minorului – art. 140 alin. (1) C. civ, supus aprobării instanţei de
tutelă. Cu ocazia inventarierii, tutorele şi membrii consiliului de familie sunt ţinuţi să declare
toate creanţele, datoriile sau alte pretenţii pe care le au faţă de minor. Plata voluntară de către
minor a creanţelor pe care acesta le are faţă de tutore sau vreunul din membrii consiliului de
familie, soţul, o rudă în linie dreaptă, fraţii sau surorile acestora, se poate face doar cu
autorizarea instanţei de tutelă – art. 140 alin. (4) C. civ.
Până la realizarea inventarului, tutorele poate face în numele minorului doar acte
urgente de conservare şi de administrare – art. 141 C. civ.
 pe parcursul tutelei: consiliul de familie stabileşte suma anuală necesară întreţinerii
minorului şi administrării bunurilor sale, putând modifica, periodic, această sumă, care va fi
obţinută din veniturile bunurilor minorului, iar dacă acestea nu sunt suficiente, din vânzarea
lor prin acordul părţilor sau la licitaţie publică – art. 148 alin. (2) C. civ.
Tutorele este ţinut să administreze cu bună-credinţă bunurile minorului – art. 142
C. civ., să acţioneze cu diligenţa unui bun proprietar şi cu evitarea conflictelor de interese
dintre el şi minor.
 la încetarea tutelei: tutorele trebuie să prezinte direcţiei o dare de seamă generală;
direcţia dă descărcare de gestiune tutorelui, după verificarea şi aprobarea socotelilor şi
după ce a avut loc predarea bunurilor.
La încetarea din orice cauză a tutelei, tutorele sau, după caz, moştenitorii acestuia
sunt datori să prezinte, în cel mult 30 de zile, instanţei de tutelă o dare de seamă generală –
art. 160 C. civ. Darea de seamă generală va trebui să cuprindă situaţiile veniturilor şi
cheltuielilor pe ultimii ani, cu indicarea activului şi pasivului, precum şi stadiul în care se află

71
procesele minorului. După predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor,
instanţa de tutelă va da tutorelui descărcare de gestiunea sa – art. 162 alin. (1) C. civ.
 Răspunderea tutorelui
Pe parcursul tutelei, tutorele răspunde pentru prejudiciile cauzate minorului. Minorul
care a împlinit 14 ani, consiliul de familie sau oricare membru al acestuia, precum şi orice
persoană interesată pot face plângere la instanţa de tutelă cu privire la actele sau faptele
păgubitoare pentru minor – art. 155 C. civ.
 Răspunderea pentru actele încheiate de tutore:
- tutorele este tras la răspundere pentru încălcarea avizului consultativ dat de consiliul
de familie pentru anumite acte încheiate în numele minorului, în condiţiile art. 130 alin. (4)
C. civ.;
- dacă încheierea actului de către tutore s-a făcut fără a obţine încuviinţările
necesare, acesta este anulabil, independent de dovedirea producerii vreunui prejudiciu –
art. 130 alin. (4) C. civ.; art. 144 alin. (3) C. civ.; art. 147 alin. (1) C. civ.;
- în situaţia în care a toate avizele necesare au fost obţinute şi respectate, dar actul
este prejudiciabil pentru minor, tutorele este tras la răspundere.
 Răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii:
- pentru faptele săvârşite de tutore, intervine răspunderea sa civilă delictuală pentru
faptele săvârşite în legătură cu exercitarea funcţiei sale;
- pentru faptele săvârşite de minor, intervine răspunderea tutorelui faţă de terţi pentru
fapta acestuia.
Descărcarea de gestiune pe care a primit-o tutorele de la instanţa de tutelă nu este de
natură să îl apere de răspundere pentru prejudiciul cauzat din culpa sa. Tutorele care
înlocuieşte un alt tutore are obligaţia să ceară acestuia, chiar şi după descărcarea sa de
gestiune, repararea prejudiciilor pe care le-a cauzat minorului din culpa sa, sub sancţiunea de
a fi obligat el însuşi să repare acele prejudicii – art. 162 alin. (2)-(3) C. civ.
Clauza prin care părinţii sau o persoană care au făcut minorului o liberalitate ar
înţelege să acorde tutorelui dispensă de a da socoteală este considerată nescrisă – art. 154 C.
civ. –, deci nu va produce niciun efect.
Comiterea de către tutore a unui abuz, a unei neglijenţe grave, sau a oricărei fapte care
îl fac nedemn de a fi tutore, sau neîndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor poate atrage
îndepărtarea sa de la tutelă – art. 158 C. civ.
Refuzul tutorelui de a continua sarcina tutelei sau îndeplinirea defectuoasă a sarcinii
tutelei poate atrage obligarea acestuia la plata unei amenzi civile, plătite în folosul statului în
condiţiile art. 163 C. civ. În caz de refuz repetat de 3 ori de continuare a tutelei, la un interval
de 7 zile, încetează aplicarea amenzii şi se dispune înlocuirea tutorelui.
 Încetarea tutelei minorului
Încetarea funcţiei tutorelui nu trebuie confundată cu încetarea tutelei minorului.
Astfel, încetarea funcţiei tutorelui poate interveni fie ca urmare a manifestării sale de voinţă
(cazul înlocuirii tutorelui) sau ca urmare a conduitei sale culpabile (cazul îndepărtării tutorelui
din funcţie), ori independent de voinţa sa (cazul decesului tutorelui).
 Încetarea funcţiei tutorelui se produce:
- prin decesul tutorelui: în acest caz, moştenitorii săi sau orice alte persoane prevăzute
la art. 11 C. civ. au datoria de a înştiinţa de îndată instanţa de tutelă. Până la numirea unui alt
tutore, moştenitorii vor prelua sarcinile tutelei. Dacă moştenitorii sunt minori, instanţa va
numi de urgenţă un curator special, care poate fi executor testamentar – art. 157 C. civ.;
- prin îndepărtarea de la tutelă a celui numit tutore: dacă se iveşte o situaţie care face
ca persoana tutorelui să fie nevrednică de a mai fi tutore; săvârşeşte un abuz, o neglijenţă
gravă, sau nu-şi îndeplineşte mulţumitor sarcina – art. 158 C. civ.;
- prin înlocuirea tutorelui, la cererea sa, dacă pe parcursul tutelei apare o împrejurare
72
care îl scuteşte de îndatorirea de a fi tutore – art. 120 alin. (2) C. civ. Până la soluţionarea de
către instanţă a cererii de înlocuire, tutorele este obligat să continue exercitarea atribuţiilor;
- prin numirea unui nou tutore ca urmare a punerii sub interdicţie a minorului ajuns
la vârsta majoratului – art. 176 alin. (3) C. civ.
În toate aceste cazuri, tutela continuă să funcţioneze, dar atribuţiile trec asupra unui
nou tutore – art. 156 alin. (2) C. civ. Până la intrarea în funcţie a noului tutore, instanţa de
tutelă poate numi un curator special – art. 159 C. civ. În fapt, această curatelă a minorului
este calificată drept o tutelă „ad-hoc” şi se va exercita după regulile de la tutelă.
 Încetarea tutelei minorului are loc ca urmare a dispariţiei cauzelor care au dus la
deschiderea ei – art. 156 alin. (1) C. civ.:
- odată cu dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către minor – fie la majorat,
fie anticipat, prin căsătorie sau emancipare după împlinirea vârstei de 16 ani;
- cu ocazia stabilirii filiaţiei copilului din afara căsătoriei faţă de cel puţin unul din
părinţii săi;
- prin ridicarea decăderii din drepturile părinteşti pentru cel puţin unul din părinţii
minorului;
- la reapariţia cel puţin a unuia dintre părinţii minorului declaraţi judecătoreşte morţi;
- prin ridicarea interdicţiei a cel puţin a unuia dintre părinţi;
- prin adopţia minorului aflat sub tutelă;
- la moartea sau declararea judecătorească a morţii minorului.
3.1.3. Ocrotirea minorului prin curatelă
 Conceptul de curatelă a minorului
Curatela se înscrie în categoria mijloacelor de ocrotire a minorului, având un
caracter temporar şi subsidiar,pentru situații care fie nu permit exercitarea tutelei deja
instituite, fie sunt menite să asigure ocrotirea minorului până la instituirea tutelei.
 Cazuri când se poate institui curatela minorului
- când de la numirea tutorelui şi până la momentul comunicării încheierii de numire
a tutorelui trece un interval de timp; instanţa de tutelă poate numi un curator special – art. 119
alin. (6) C. civ.;
- atunci când există contrarietate de interese între minor şi tutore, care nu sunt din cele
care să conducă la înlocuirea tutorelui – art. 150 alin. (1) C. civ. (de exemplu, când minorul şi
tutorele sunt coproprietari şi se doreşte realizarea partajului succesoral); tot astfel, dacă apare
o contrarietate de interese între minor şi reprezentantul sau ocrotitorul său legal (altul decât
tutorele – de exemplu, părintele său) – art. 24 alin. (6) din Legea nr. 272/20043;
- dacă din cauza bolii sau alte motive, tutorele este împiedicat să îndeplinească un
anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviinţează – art.
150 alin. (2) C. civ.;
- atunci când, pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul
public, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator
special, care va fi validat ori, după caz, înlocuit de către instanţa de tutelă – art. 150 alin. (3)
C. civ.;
- dacă, la moartea tutorelui, moştenitorii sunt minori, instanţa va numi de urgenţă un
curator special, care poate fi executorul testamentar – art. 157 alin. (2) şi (3) C. civ;
- dacă tutorele decedează sau este îndepărtat de la tutelă, atunci, până la preluarea
funcţiei de către noul tutore, instanţa de tutelă poate numi un curator special – art. 159 C. civ;
- în cazul în care nu există moştenitori ori aceştia sunt în imposibilitate de a acţiona,
darea de seamă generală va fi întocmită de către un curator special, numit de instanţa de
tutelă, în termenul stabilit de aceasta – art. 160 alin. (2) C. civ.;
- când există un proces cu privire la punerea sub interdicţie a minorului faţă de care
nu a fost instituită tutela, până la soluţionarea cererii – art. 167 C. civ
73
  Conţinutul curatelei minorului
Curatela priveşte atât persoana, cât şi bunurile minorului.
Curatorul va administra bunurile minorului şi îl va reprezenta la încheierea actelor
juridice civile până la împlinirea vârstei de 14 ani, respectiv îi va încuviinţa actele celui
între 14 şi 18 ani.
Drepturile şi obligaţiile stabilite de lege în sarcina tutorelui se aplică, în mod
corespunzător, şi curatorului special – art. 186 C. civ.
Dacă numirea curatorului s-a realizat în vederea luării unei măsuri provizorii până la
comunicarea încheierii de numire a tutorelui, sau ca urmare a survenirii unui caz de
incompatibilitate a tutorelui, ori a unei contrarietăţi de interese între tutore şi minor, ori a
săvârşirii de către tutore a unui fapt care îl face nedemn, sau a neîndeplinirii atribuţiilor sale în
mod corespunzător, ori a faptului că toţi moştenitorii tutorelui sunt minori, atunci curatorul
special va prelua toate atribuţiile tutorelui înlocuit.
În cazurile în care desemnarea curatorului a intervenit ca urmare a împiedicării
tutorelui de a îndeplini un anumit act în numele minorului (datorită bolii sau din alte motive),
atunci atribuţiile curatorului sunt circumscrise laturii patrimoniale a ocrotirii.
 Încetarea curatelei minorului
Conform art. 185 C. civ., dacă au încetat cazurile care au provocat instituirea curatelei,
aceasta va fi ridicată de instanţa de tutelă la cererea curatorului, a celui reprezentat sau a celor
prevăzuţi la art. 111 C. civ.
Răspunderea curatorului este angajată în aceleaşi condiţii ca şi răspunderea tutorelui
minorului, datorită faptului că celor două instituţii li se aplică aceleaşi reguli.

1.5. Rezumat
Persoana fizică reprezintă omul privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de folosinţă constă în posibilitatea abstractă recunoscută de lege unei persoane de
a avea drepturi şi obligaţii civile. Capacitatea de folosință este recunoscută de la nașterea
persoanei și încetează odată cu moartea acesteia, care poate fi constatată fizic sau pe cale
judecătorească. Legea instituie anumite incapacități de folosință fie cu scop de protecție, fie
cu scop de sancțiune. Capacitatea de exerciţiu constă în aptitudinea persoanei de a dobândi
drepturi şi a-şi asuma obligaţii, prin încheierea de acte juridice civile. Capacitatea de exerciţiu
cunoaște mai multe stadii, cu implicații asupra modului de încheiere a actelor juridice : stadiul
lipsei totale a capacităţii de exerciţiu –minorii cu vârsta sub 14 ani şi persoanele alienate ori
debile mintal puse sub interdicţie; stadiul capacităţii de exerciţiu restrânse –minorii cu vârsta
cuprinsă între 14 şi 18 ani; stadiul capacităţii de exerciţiu depline –majorii nepuși sub
interdicţie și minorii de peste 16 ani care s-au căsătorit sau au obținut emanciparea judiciară.

1.6. Test de evaluare

1. Realizați o clasificare a incapacităților de folosință a persoanei fizice.
2. Enunțați condiţiile de fond ale declarării judecătoreşti a morţii persoanei fizice.
3. Determinați conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse a persoanei fizice.
4. Evidențiați modalitățile de dobândire a capacității depline de exercițiu a persoanei fizice
5. Delimitați atribuțiile autorității părintești în raport cu persoana copilului de cele în raport cu
bunurile acestuia
6. Enumerați cazurile în care se impune instituirea tutelei minorului.
7. Diferențiați cazurile care duc la încetarea funcției tutorelui de cele care duc la încetarea
tutelei minorului.

74
Unitatea de învățare 10: Persoana fizică (II). Ocrotirea alienaților şi debililor mintali.
Ocrotirea persoanei fizice cu capacitate de exercițiu, aflată în situații deosebite
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: conceptul de interdicţie judecătorească; condiţii de fond
ale punerii sub interdicţie; procedura punerii sub interdicţie; efectele punerii sub interdicţie;
conţinutul tutelei interzisului; ridicarea interdicţiei; noţiunea de curatelă a capabilului; cazuri
de instituire a curatelei capabilului; procedura instituirii curatelei majorului; conţinutul
curatelei majorului; încetarea curatelei capabilului.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să identifice condițiile de fond ale punerii sub interdicție;
- să delimiteze etapele procedurii punerii sub interdicție;
- să distingă efectele punerii sub interdicție;
- să determine conținutul tutelei interzisului;
- să indice cazurile de instituire a curatelei persoane capabile;
- să departajeze etapele procedurii instituirii curatelei majorului;
- să stabilească îndatoririle ce-i revin curatorului majorului;
- să enunțe cazurile de încetare a curatelei capabilului.

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1.Ocrotirea alienaţilor şi a debililor mintali prin punerea sub interdicţie
judecătorească
1.1. Conceptul de interdicţie judecătorească
Interdicţia judecătorească este instituţia de drept civil prin care se urmăreşte ocrotirea
persoanei fizice care, din cauza alienaţiei sau a debilităţii mintale, nu are discernământ pentru
a se îngriji de interesele sale, constând în lipsirea persoanei de capacitate de exerciţiu şi
instituirea tutelei interzisului.
1.2. Condiţii de fond ale punerii sub interdicţie
Pentru punerea sub interdicţie se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii – art. 164
alin. (1) C. civ:
 persoana fizică vizată să fie lipsită de discernământ;
Persoanele fizice majore sunt prezumate că au discernământ, până la proba contrară
 lipsa sa de discernământ să se datoreze alienaţiei mintale (o anumită afecţiune psihică)
sau debilităţii mintale (insuficienta dezvoltare psihică);
S-a apreciat că alienaţia mintală este dobândită în timpul vieţii persoanei, în timp ce
debilitatea mintală există de la naştere.
 lipsa de discernământ să nu-i permită să se îngrijească de interesele sale
Aceasta denotă gravitatea afecţiunii psihice de care trebuie să sufere cel ce urmează a
fi pus sub interdicţie.
 persoana să aibă capacitate de exerciţiu, fie chiar şi restrânsă
Aceasta se explică prin aceea că interdicţia poate fi instituită şi asupra minorilor cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, dar nu se justifică în cazul celor lipsiți de capacitate.
1.3. Procedura punerii sub interdicţie
Procedura punerii sub interdicţie este cea instituită de prevederile art. 936-943 C. pr.
civ. Cererea se soluţionează de instanţa de tutelă de la domiciliul celui ce urmează a fi pus sub
interdicţie – art. 936 C. pr. civ. Procedura are două faze:
75
  faza necontradictorie: preşedintele instanţei, după primirea cererii, dispune
comunicarea acesteia şi a înscrisurilor anexate celui a cărui punere sub interdicţie se solicită,
precum şi procurorului. Procurorul dispune efectuarea de cercetări, printre care şi luarea
părerii unei comisii de medici specialişti, între care, dacă este cazul, şi medicul curant al celui
în cauză – art. 938 alin. (1)-(2) C. pr. civ.
Preşedintele poate dispune, dacă este cazul, numirea unui curator, pe perioada
desfăşurării procedurii de punere sub interdicţie (până la numirea tutorelui). Numirea
curatorului în vederea reprezentării este obligatorie în cazul în care persoana în cauză nu se
poate prezenta personal în instanţă din motive de sănătate – art. 938 alin. (3) C. pr. civ. După
ascultarea concluziilor procurorului, instanţa poate dispune internarea provizorie a persoanei
ce urmează a fi pusă sub interdicţie, pe timp de cel mult 6 săptămâni, dacă este necesară
observarea mai îndelungată a stării de sănătate a acesteia – art. 939 C. pr. civ.
 faza contradictorie: se realizează în cadrul procesului civil, la care prezenţa şi
concluziile procurorului sunt obligatorii, la fel ca şi interogatoriul celui în cauză. După ce
primeşte rezultatul cercetărilor procurorului, avizul comisiei de medici specialişti şi, dacă este
cazul, avizul medicului curant, preşedintele instanţei fixează termen de judecată şi dispune
citarea părţilor – art. 940 alin. (1) C. pr. civ.
În situaţia în care starea sănătăţii celui ce urmează a fi pus sub interdicţie nu îi permite
să se prezinte personal în faţa instanţei, acesta va fi reprezentat de curatorul numit de către
instanţă în condiţiile art. 167 C. civ. În acest caz, ascultarea celui a cărui punere sub
interdicţie este cerută se va face la locul unde acesta se găseşte – art. 940 alin. (2) C. pr. civ.
Pe baza probelor administrate în cauză, a concluziilor procurorului şi a constatărilor
sale directe, instanţa va decide fie admiterea, fie respingerea cererii. Totodată, instanţa este
ţinută să comunice câte o copie a dispozitivului hotărârii către: serviciului de stare civilă unde
este înregistrată naşterea celui în cauză, pentru a se face menţiune pe marginea actului de
naştere; serviciului sanitar competent, pentru ca acesta să instituie o supraveghere permanentă
a acelui în cauză; biroului de cadastru şi de publicitate imobiliară competent, pentru notarea în
cartea funciară, unde este cazul; registrului comerţului, dacă cel pus sub interdicţie este
profesionist – art. 941 C. pr. civ.
1.4. Efectele punerii sub interdicţie
Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie judecătorească poate
fi anulat dacă, la momentul când a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau
îndeobşte cunoscute – art. 1.205 alin. (2) C. civ. Punerea sub interdicţie lipseşte persoana de
capacitate de exerciţiu şi creează premisa instituirii tutelei.
 Lipsirea de capacitate de exerciţiu
După rămânerea definitivă a hotărârii de punere sub interdicţie, persoana în cauză va
fi lipsită de capacitate de exerciţiu – art. 169 C. civ. Lipsa de capacitate a celui interzis nu
poate fi opusă unei terţe persoane decât de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate
prevăzute de C. pr. civ., afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut punerea sub interdicţie
pe altă cale – art. 169 alin. (2) C. civ. După transcriere, actele încheiate de persoana pusă sub
interdicţie judecătorească sunt anulabile chiar dacă la data încheierii lor aceasta ar fi avut
discernământ, cu excepţia actelor de conservare şi a acelora de dispoziţie de mică valoare cu
caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor – art. 172 C. civ.
 Numirea unui tutore
Numirea tutorelui se va face de către instanţa de tutelă, dar acesta poate fi desemnat de
persoana care urmează să fie pusă sub interdicţie, similar soluţiei de la art. 114 C. civ., prin
act unilateral sau contract de mandat, încheiate în formă autentică, în anticiparea situaţiei în
care persoana care face actul de desemnare ar fi pusă sub interdicţie – art. 166 C. civ.
Desemnarea poate fi revocată oricând, chiar şi printr-un înscris sub semnătură privată.
.
76
 Prin hotărârea de punere sub interdicţie, instanţa de tutelă numeşte, de îndată, un
tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie judecătorească – art. 170 C. civ. În cazul în
care cererea de punere sub interdicţie judecătorească a fost respinsă, curatela instituită pe
durata procesului încetează de drept.
1 5. Conţinutul tutelei interzisului
Regulile aplicabile tutelei minorului sub 14 ani se aplică şi tutelei interzisului, dacă
legea nu prevede altfel – art. 170-171 C. civ. Spre deosebire de tutorele minorului, care nu
poate refuza continuarea îndeplinirii sarcinilor tutelei, decât în cazurile prevăzute de lege,
tutorele interzisului poate cere înlocuirea sa, după 3 ani de la numire, sau chiar mai înainte –
pentru motive temeinice - art. 173 C. civ.
Obligaţiile tutorelui celui pus sub interdicţie sunt totuşi diferite sub anumite aspecte
de cele ale tutorelui minorului. Astfel, dacă tutorelui minorului îi reveneau îndatoriri specifice
autorităţii părinteşti, tutorelui interzisului îi revin îndatoriri care se impun în cazul îngrijirii
unei persoane ce suferă de tulburări psihice. Aşadar, tutorele interzisului este dator să-l
îngrijească pe cel pus sub interdicţie judecătorească, spre a-i grăbi vindecarea şi a-i
îmbunătăţi condiţiile de viaţă. În acest scop, se vor întrebuinţa veniturile şi la nevoie, toate
bunurile celui pus sub interdicţie judecătorească – art. 174 C. civ.
Tutorele interzisului are prerogative mai largi decât acela al minorului, putând,
bunăoară, participa la unele acţiuni de stare civilă privind persoana aflată sub ocrotirea sa.
Tutorele are îndatorirea de a administra bunurile interzisului, acţionând în calitate de
administrator însărcinat cu administrarea simplă. În privinţa actelor pe care le încheie în
numele interzisului, tutorele îl reprezintă pe cel pus sub interdicţie conform regulilor de la
tutela minorului sub 14 ani – art. 43 alin. (2) C. civ. Ttutorele interzisului poate, cu avizul
consiliului de familie şi cu autorizarea instanţei de tutelă, să gratifice sau să înzestreze pe
descendenţii interzisului, din bunurile acestuia, fără a putea da însă scutire de raport.
Dacă este pus sub interdicţie un minor care se află sub ocrotire părintească, nu se va
numi un tutore, ci el va rămâne sub ocrotire părintească până la majorat. În acest caz, părinţii
au obligaţiile prevăzute pentru tutorele interzisului. Dacă la data când minorul devine major
acesta se află încă sub interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă numeşte un tutore. Dacă
este pus sub interdicţie un minor, care se află deja sub tutelă, instanţa de tutelă poate decide ca
tutorele să rămână acelaşi, sau poate numi un alt tutore – art. 176 C. civ.
1.6. Ridicarea interdicţiei
Ridicarea interdicţiei se face tot de către instanţa judecătorească, după regulile de la
punerea sub interdicţie, atunci când au încetat cauzele care au provocat interdicţia – art. 177
(1) C. civ. Cererea de ridicare a interdicţiei se poate formula de cel pus sub interdicţie, de
tutore, sau de orice persoană sau instituţie care era abilitată conform art. 111 C. civ. să
formuleze cererea de punere sub interdicţie.
Hotărârea definitivă de ridicare a interdicţiei se comunică instanţei de la locul unde a
fost transcrisă hotărârea de punere sub interdicţie, pentru a fi transcrisă, la rândul ei, în
registrul special. Ea devine opozabilă terţilor de la data transcrierii, cu excepţia situaţiei în
care terţii au luat cunoştinţă de ridicarea interdicţiei pe altă cale – art. 941 C. pr. civ. Despre
ridicarea interdicţiei se va face menţiune pe hotărârea prin care s-a pronunţat interdicţia
judecătorească – art. 943 alin. (2) C. pr. civ.
Actul juridic încheiat după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de ridicare a
interdicţiei, însă anterior transcrierii sale în registrele de publicitate, de către tutore, în numele
interzisului, cu un terţ de bună-credinţă, este valabil şi îşi produce efectele. În acest caz, se
poate însă angaja răspunderea civilă delictuală a tutorelui faţă de interzis, dacă încheierea
actului i-a adus prejudicii acestuia din urmă. Dacă publicarea ridicării interdicţiei a fost
făcută, actul juridic nu îl va obliga pe fostul interzis, ci numai pe tutore.

77
 2. Ocrotirea persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu, aflată în situaţii deosebite
2.1. Noţiunea de curatelă a capabilului
Curatela majorului este o măsură de ocrotire temporară şi subsidiară, luată în favoarea
persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină, care se află în anumite situaţii speciale,
expres prevăzute de lege, ce o împiedică să îşi ocrotească interesele şi să îşi administreze
bunurile. Sediul materiei sunt art. 178-186 C. civ.
Curatela capabilului nu se confundă cu curatela incapabilului. Curatelei incapabilului i
se aplică regulile de la tutelă, iar curatelei capabilului i se aplică regulile de la mandat.
2.2. Cazuri de instituire a curatelei capabilului
Situaţiile în care se poate dispune instituirea curatelei capabilului vizează:
 curatela persoanei cu deficienţe fizice: când, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a
infirmităţii fizice, persoana majoră nu poate să-şi administreze bunurile şi să-şi apere
interesele şi nici nu poate numi un reprezentant sau administrator – art. 178 lit. a) C. civ.;
 curatela persoanei aflată într-un caz de urgenţă: când, din cauza bolii sau a altor
motive, persoana majoră nu poate lua, nici personal, nici prin reprezentant, măsurile necesare
în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare – art. 178 lit. b) C. civ.;
 curatela persoanei care lipseşte de la domiciliu: când persoana majoră este obligată să
lipsească vreme îndelungată de la domiciliu şi nu a lăsat un mandatar sau administrator
general – art. 178 lit. c) C. civ.;
 curatela dispărutului: când persoana majoră a dispărut fără a avea ştiri despre ea
şi nu a lăsat un mandatar sau administrator general – art. 178 lit. d) C. civ.
 curatela succesorală notarială: când notarul public apreciază că pentru conservarea
bunurilor succesorale sunt necesare anumite cheltuieli şi nu există un custode al succesiunii –
art. 1.117 alin. (3) C. civ; şi atunci când moştenirea nu a fost acceptată în termenul prevăzut
de lege, sau dacă succesibilul nu este cunoscut, pentru apărarea drepturilor moştenitorilor
eventuali, ori există indicii că succesiunea va fi declarată vacantă – art. 1.136 C. civ.;
 curatela în caz de executare silită: când creditorul sau executorul judecătoresc o
solicită, deoarece debitorul decedează înainte de începerea executării silite şi se constată că nu
există moştenitor acceptant şi nici nu este numit un curator al succesiunii, urmând ca acel
curator special să asigure reprezentarea până la numirea curatorului succesiunii-art. 686 alin.
(1) C. civ.
2.3. Procedura instituirii curatelei majorului
Curatela se instituie de către instanţa de tutelă sau de către notar, la cererea celui ce
urmează a fi reprezentat, a soţului său, a rudelor sau a celor prevăzuţi la art. 111 C. civ. De
regulă, pentru instituirea curatelei se cere şi consimţământul celui ce urmează a fi reprezentat
– art. 182 C. civ. –, cu excepţia situaţiilor când acesta nu poate fi dat – art. 178 lit. d) C. civ.
Competenţa aparţine instanţei de la ultimul domiciliu din ţară al celui care lipseşte, ori
al celui dispărut, după caz, sau de la locul unde trebuie luate măsurile urgente – art. 179 C.
civ.
Poate fi numită curator orice persoană fizică având deplină capacitate de exerciţiu şi
care este în măsură să îndeplinească această sarcină – art. 180 C. civ. Când cel interesat a
desemnat, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, o
persoană care să fie numită curator, aceasta va fi numită cu prioritate. Numirea poate fi
înlăturată numai pentru motive temeinice, dispoziţiile art. 114-120 C. civ. referitoare la
numirea tutorelui minorului aplicându-se în mod corespunzător. Se apreciază însă că nu ar fi
incidente dispoziţiile art. 117 privind garanţiile ce pot fi cerute tutorelui, având în vedere
conţinutul curatelei, şi nici cele ale art. 116 C. civ. privind numirea unui tutore provizoriu.
Tot astfel, nu ar fi aplicabile nici dispoziţiile art. 120 alin. (2) C. civ. privind cazurile în care
tutela poate fi refuzată.
Numirea curatorului se face de instanţa de tutelă, cu acordul celui desemnat, printr-o
78
încheiere care se comunică în scris curatorului şi se afişează la sediul instanţei de tutelă,
precum şi la primăria de la domiciliul celui reprezentat – art. 182 alin. (3) C. civ. În cazul în
care curatela s-a constituit fără consimţământul persoanei ocrotite, cu toate că luarea acelui
consimţământ era posibilă, actele săvârşite de curatorul astfel numit nu vor fi opozabile celui
reprezentat.
2.4. Conţinutul curatelei majorului
Activitatea curatorului trebuie să se circumscrie scopului care a determinat instituirea
curatelei. Instituirea curatelei nu aduce nici o atingere capacităţii celui reprezentat, astfel că
acesta poate încheia actul personal, îl poate revoca pe curator etc. Sunt aplicabile regulile de
la mandat, ceea ce înseamnă că puterile încredinţate de persoana reprezentată formează
conţinutul curatelei. În acest caz, instanţa de tutelă va stabili limitele mandatului şi va da
instrucţiuni curatorului, atunci când cel reprezentat nu este capabil să facă acest lucru. Prin
excepţie, la cererea persoanei interesate sau din oficiu, instanţa de tutelă poate decide că se
impune învestirea curatorului cu drepturile şi obligaţiile unui administrator însărcinat cu
simpla administrare a bunurilor altuia, reglementate de art. 792 şi urm. C. civ., caz în care
curatorul va fi supus aceloraşi reguli cu tutorele minorului, şi nu celor de la mandat – art. 183
C. civ.
2.5. Încetarea curatelei capabilului
Încetarea măsurii de ocrotire trebuie diferenţiată de încetarea funcţiei ocrotitorului.
Funcţia curatorului poate înceta:
- prin înlocuirea lui, la cerere – după 3 ani de la numire;
- prin revocarea sa de către cel reprezentat, oricând de la numire -art. 184 alin. (1) C.
civ.
Măsura curatelei poate înceta:
- prin ridicarea acesteia, de către instanţa care a instituit-o – art. 185 C. civ.;
- la încetarea cauzelor care au generat-o;
- la solicitarea curatorului, a celui reprezentat, sau a celor prevăzuţi la art. 111 C. civ.;
- prin decesul persoanei ocrotite.

1.5.Rezumat
Interdicţia judecătorească este instituţia de drept civil prin care se urmăreşte ocrotirea
persoanei fizice care, din cauza alienaţiei sau a debilităţii mintale, nu are discernământ pentru
a se îngriji de interesele sale, constând în lipsirea persoanei de capacitate de exerciţiu şi
instituirea tutelei interzisului. Curatela capabilului este o măsură de ocrotire temporară şi
subsidiară, luată în favoarea persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină, care se află în
anumite situaţii speciale, expres prevăzute de lege, ce o împiedică să îşi ocrotească interesele
şi să îşi administreze bunurile. Curatelei incapabilului i se aplică regulile de la tutelă, iar
curatelei capabilului i se aplică regulile de la mandat.

1.6. Test de evaluare

1.Enunțați îndatoririle ce-i revin tutorelui interzidului.
2. Explicați cum se realizează numirea tutorelui interzisului.
3. Precizați cum se realizează ridicarea interdicției judecătorești.
4. Prezentați cazurile de instituire a curatelei persoane capabile.
5. Distingeți ipotezele în care încetează funcția curatorului de acelea în care încetează măsura
curatelei persoanei majore.

79
 Unitatea de învățare 11: Persoana fizică (III). Identificarea persoanei fizice. Numele.
Domiciliul – 3 ore

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: noţiunea de atribute de identificare a persoanei fizice;
noţiunea de nume al persoanei fizice; caractere juridice ale numelui persoanei fizice;
dobândirea sau stabilirea numelui persoanei fizice; modificarea numelui persoanei fizice;
schimbarea numelui persoanei fizice; retranscrierea numelui de familie şi a prenumelui
persoanei fizice; pseudonimul şi porecla persoanei fizice; noţiunea de domiciliu al persoanei
fizice; caracterele juridice ale domiciliului persoanei fizice; felurile domiciliului persoanei
fizice; reşedinţa persoanei fizice.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să prezinte caracterele juridice ale numelui persoanei fizice;
- să identifice principale ipoteze de dobândire a numelui, în raport cu filiația copilului;
- să distingă posibilitățile de modificare a numelui persoanei fizice, în raport de
schimbările intervenite în starea sa civilă;
- să stabilească ipotezele în care poate fi schimbat numele persoanei fizice;
- să delimiteze felurile domiciliului persoanei fizice;
- să determine condițiile recunoașterii reședinței persoanei fizice.

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1. Identificarea persoanei fizice
1. 1. Noţiunea de atribute de identificare a persoanei fizice
Identificarea persoanei fizice constă în individualizarea acesteia în cadrul raporturilor
juridice civile. Individualizarea serveşte atât interesului general al societăţii, cât şi interesului
individual al particularilor. Operaţiunea individualizării se realizează cu ajutorul unor
elemente ce caracterizează individul ca subiect de drept.
1.2. Mijloacele de identificare
- constau în acele calităţi sau atribute prin care se realizează individualizarea persoanei
fizice;
- se dobândesc de către orice persoană de la naștere, dar nu au caracter static, ci
dinamic, întrucât se pot modifica pe parcursul vieții acesteia;
- principalele atributele de identificare a persoanei fizice sunt: numele, domiciliul şi
starea civilă;
- prezintă caracterele juridice specifice drepturilor nepatrimoniale: sunt absolute,
inalienabile, imprescriptibile, strict personale.
2. Numele persoanei fizice
2.1. Noţiunea de nume al persoanei fizice
- reprezintă cuvântul sau cuvintele care individualizează persoana fizică în societate;
- este un atribuit de identificare a persoanei fizice ce constă în cuvintele stabilite, în
condiţiile legii, cu rolul de a o individualiza în cadrul raporturilor juridice;
- este alcătuit din numele de familie şi prenumele persoanei fizice – art. 1 din O.G. nr.
41/2003;

80
 - numele de familie indică legătura persoanei fizice cu o anumită familie,
individualizând-o, astfel, în societate;
- prenumele individualizează persoana în familie şi totodată permite să se distingă o
persoană faţă de altă persoană cu acelaşi nume;
- este un drept personal nepatrimonial.
2.2. Caractere juridice ale numelui persoanei fizice
Fiind un drept personal, numele persoanei fizice se caracterizează prin:
- opozabilitate erga omnes: fiind absolut, impune tuturor persoanelor obligaţia de a-l
recunoaște și de a se abţine de la orice fel de tulburare a exercitări sale de către titular;
-inalienabilitate: nicio persoană fizică nu poate renunţa la acest element de identificare
şi nu-l poate înstrăina ;
- imprescriptibilitate: atât extinctiv – nu se pierde prin neuz , cât şi achizitiv - nu poate
fi dobândit prin posesie de către un terț;
- personalitate: reprezentarea se admite doar excepţional, în procedura schimbării
numelui pe cale administrativă - pentru cel lipsit de capacitate de exerciţiu;
- universalitate: este recunoscut tuturor oamenilor şi permite individualizarea lor în
timp şi spaţiu;
- legalitate: dobândirea, modificarea sau de schimbarea sa se realizează exclusiv în
condițiile stabilite prin lege;
- egalitate: este recunoscut în condiţii egale oricărei persoane, indiferent de rasă,
naţionalitate, origine etnică, religie, sex, sau alte criterii;
- intangibilitate: nicio persoană nu poate fi lipsită de folosinţa sau exerciţiul dreptului
la nume; unele îngrădiri pot fi admise doar în cazurile şi condiţiile legii;
- obligativitate: orice persoană are nu numai dreptul, ci şi obligaţia de a purta un
nume;
- unitate: pentru individualizarea persoanei fizice, numele de familie şi prenumele
trebuie folosite împreună.
2.3. Dobândirea sau stabilirea numelui persoanei fizice
- numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei – art. 84 alin. (1) C. civ. ;
- prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere,
făcute de persoana care declară naşterea –art. 84 alin. (2) C. civ. și art. 2 alin. (1) din O.G. nr.
41/2003;
- reglementarea dobândirii numelui se regăseşte şi în prevederile Legii nr. 119/1996
cu privire la actele de stare civilă şi ale art. 8 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului;
- numele copilului se stabilește în funcţie de statutul său civil de la momentul naşterii:
 Numele copilului născut din căsătorie
Părinţii aleg prenumele şi când este cazul, numele de familie al copilului, în condiţiile
legii – art. 492 C. civ., astfel:
 când părinţii copilului au un nume de familie comun, atunci copilul va lua acest
nume – art. 449 alin. (1) C. civ. ;
 când părinţii nu au nume comun, atunci stabilirea numelui de familie al copilului se
face prin:
- dacă părinţii se înţeleg, pot decide ca numele copilului să fie numele unuia din ei
sau numele lor reunite – art. 449 alin. (2) C. civ. ; învoiala părinţilor dată la serviciul de stare
civilă, după naşterea copilului va fi consemnată într-o declaraţie scrisă şi semnată de ambii
părinţi;
- dacă părinţii nu se înţeleg, va decide instanţa de tutelă, prin dispoziţie scrisă, după
ascultarea prealabilă a părinţilor, în funcţie de interesul copilului; instanţa va comunica
hotărârea rămasă definitivă la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată naşterea;
81
 - dacă din căsătorie au rezultat mai mulţi copii, nu este obligatoriu ca toţi copiii să
poarte acelaşi nume (unul poate lua numele mamei, altul pe cel al tatălui sau numele lor
reunite).
 prenumele copilului din căsătorie se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza
declaraţiei de naştere;
- părinţii au în principiu libertatea în alegerea prenumelui – art. 492 C. civ.;
- este interzisă înregistrarea unor prenume indecente, ridicole şi a altor asemenea, de
natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri ori interesele copilului– art. 84 alin. (2) C.
civ.
 Numele copilului născut din afara căsătoriei
Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită conform legii are, faţă de fiecare
dintre părinţii şi rudele acestuia, situaţia juridică a unui copil din căsătorie – art. 448 C. civ.;
 când filiația a fost stabilită la nașterea copilului numai față de un părinte, copilul
dobândeşte numele de familie al acelui părinte – art. 450 alin. (1) C. civ.;
 când filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte:
- dacă părinții cad de acord, copilul poate lua numele de familie al părintelui faţă de care
şi-a stabilit ulterior filiația, sau numele lor reunite; noul nume al copilului se declară, de către
părinţi, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost înregistrată naşterea – art. 450 alin.
(2) C. civ.
- dacă părinții nu cad de acord, hotărăşte instanţa de tutelă.
 când filiația copilului a fost stabilită concomitent de ambii părinţi, prin recunoașterea
sa la naștere sau ulterior, se procedează ca în cazul copilului din căsătorie, ai cărui părinţi nu
au nume de familie comun:
- dacă părinții cad de acord, vor decide prin acord scris asupra numelui copilului –
art. 15 alin. (3) din Legea nr. 119/1996.;
- dacă părinţii nu cad de acord, hotărăşte instanţa de tutelă şi comunică de îndată
hotărârea definitivă la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată naşterea – art. 450 alin.
(3) C. civ.
 prenumele copilului se stabilește la data declarării naşterii :
- când filiaţia este stabilită numai faţă de un părinte, acesta va decide ce nume va purta
copilul;
- când filiaţia este stabilită faţă de ambii părinţi, se aplică prevederile referitoare la
prenumele copilului din căsătorie.
 Numele copilului născut din părinţi necunoscuţi
- în cazul copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, sau abandonat de mamă în
spital, a cărei identitate nu a fost stabilită în termen de 30 de zile de la constatarea
abandonului, numele de familie şi prenumele se stabilesc prin dispoziţia primarului, în a cărui
rază teritorială a fost găsit copilul sau s-a constatat abandonul acestuia – art. 2 alin. (3) din
O.G. nr. 41/2003.
- serviciul public de asistenţă socială în a cărui rază administrativ teritorială a fost
găsit copilul, pe baza documentaţiei transmise de direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului, are obligaţia ca în termen de 5 zile să obţină dispoziţia primarului
competent, să întocmească actul de naştere privind stabilirea numelui şi prenumelui copilului
şi să facă declaraţia de înregistrare a naşterii la serviciul public comunitar de evidenţă a
persoanelor – art. 23 alin. (2) din Legea nr. 119/1996;
- primarul are libertate deplină în determinarea numelui copilului, cu respectarea
reglementărilor în vigoare – art. 84 alin. (3) C. civ.
2.4. Modificarea numelui persoanei fizice

82
 Modificarea numelui constă în înlocuirea acestuia ca urmare a unor schimbări
intervenite în starea civilă a titularului,cum ar fi cele privind: filiația; adopţia; căsătoria – art.
2 alin. (1) din O.G. nr. 41/2003.
 Modificări determinate de filiaţie
Prin hotărârea de admitere a unei acţiuni referitoare la filiaţie, instanţa se pronunţă şi
cu privire la numele copilului – art. 438 alin. (1) C. civ. Modificările pot fi determinate de :
 stabilirea filiaţiei copilului născut din părinţi necunoscuţi, prin recunoaştere
voluntară sau prin acţiune în instanţă:
- dacă filiaţia se stabileşte numai faţă de unul dintre părinţi, se aplică, prin analogie,
dispoziţiile art. 450 alin. (1) C. civ., deci copilul va lua numele de familie pe care acel părinte
îl avea la data naşterii copilului;
- dacă filiaţia se stabileşte faţă de ambii părinţi, după cum este vorba de un copil din
căsătorie sau unul din afara căsătoriei, se vor aplica dispoziţiile din acele ipoteze.
 stabilirea filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi faţă de al doilea părinte, prin
recunoaştere voluntară sau acţiune în instanţă:
- dacă părinții cad de acord, copilul poate lua numele de familie al părintelui faţă de
care şi-a stabilit filiaţia ulterior, sau numele reunite ale acestora; noul nume de familie al
copilului se declară, de către părinţi, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost
înregistrată naşterea – art. 450 alin. (2) C. civ. ;
- dacă părinții nu cad de acord, hotărăşte instanţa de tutelă conform prevederilor art.
449 alin. (3) C. civ.
 admiterea acţiunii în tăgada paternităţii copilului din căsătorie
- prezumţia de paternitate îl consideră pe soţul mamei ca fiind tatăl copilului născut
sau conceput în timpul căsătoriei, atunci când copilul s-a născut în timpul căsătoriei sau după
desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei - art. 414 alin. (1) C. civ.;
- prezumţia de paternitate poate fi răsturnată prin acţiunea în tăgada paternităţii, dacă
se dovedeşte că este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului – art. 429 C. civ.
raportat la art. 414 alin. (2) C. civ.;
- prin admiterea acestei acţiuni, copilul devine copil din afara căsătoriei, cu filiaţia
stabilită faţă de mamă;
- copilul îşi va modifica numele de familie şi va lua numele de familie al mamei din
momentul naşterii lui - aplicându-se prin analogie prevederile art. 450 alin. (1) C. civ.
- deşi hotărârea judecătorească produce efect retroactiv, în privinţa numelui,
modificarea produce efecte numai pentru viitor. Astfel :
- dacă mama copilului nu avea un nume de familie comun cu soţul ce a tăgăduit
paternitatea, iar la naştere copilului i se stabileşte numele tatălui, sau numele reunite ale
părinţilor, ;
- dacă mama nu avea numele de familie comun cu soţul care a tăgăduit paternitatea şi
la naştere copilului i se stabileşte numele mamei, atunci după admiterea acțiunii nu se va
produce nicio modificare a numelui copilului;
- dacă mama avea numele de familie comun cu soţul a cărui paternitate se
tăgăduieşte, iar acest nume era purtat de mamă la naşterea copilului, atunci nu se va modifica
numele de familie al copilului, dar cu menţiunea că este copil din afara căsătoriei;
- dacă la căsătorie mama nu avea nume comun cu soţul, dar la naşterea copilului a
luat numele soţului, atunci copilul nu îşi modifică numele;
- dacă la căsătorie mama avea numele de familie comun cu soţul, însă ulterior îşi
schimbă numele cu altul pe care îl poartă la naşterea copilului, dar copilului i să dă numele
soţului, atunci numele copilului se schimbă;

83
 - dacă la căsătorie mama avea numele de familie comun cu soţul, însă ulterior îşi
schimbă numele cu altul, pe care îl poartă la naşterea copilului, iar copilului i să dă numele
mamei, atunci numele copilului nu se schimbă.
În cazul apariţiei unui conflict real de paternitate: ca efect al admiterii acţiunii în
tăgada paternităţii faţă de soţul din căsătoria în care s-a născut copilul, renaşte de drept
paternitatea faţă de soţul mamei din căsătoria în care a fost conceput, se va modifica şi numele
copilului în mod corespunzător.
În cazul existenţei unui conflict aparent de paternitate: când copilul născut din părinţi
necunoscuţi îşi stabileşte mai întâi filiaţia faţă de tată prin recunoaştere voluntară şi apoi şi
faţă de mamă, dacă aceasta este căsătorită cu un alt bărbat, iar apoi soţul acesteia tăgăduieşte
paternitatea, atunci, ca efect al admiterii acţiunii, copilul devine din afara căsătoriei, dar cu
filiaţia stabilită faţă de ambii părinţi, caz în care va lua numele de familie al celui faţă de care
s-a stabilit mai întâi filiaţia, cu excepţia situaţiei expuse mai sus.
 admiterea acţiunii în contestarea sau în declararea nulităţii recunoaşterii de
filiaţie; admiterea acţiunii în contestarea filiaţiei faţă de mamă; admiterea acţiunii în
contestarea existenţei împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumţia de paternitate
- acţiunea în contestarea recunoaşterii de filiaţie: orice persoană interesată poate să
conteste recunoaşterea voluntară de filiaţie nu corespunde adevărului;
- acţiunea în declararea nulității recunoaşterii de filiaţie: dacă recunoaşterea
voluntară de filiaţie nu s-a făcut cu respectarea condiţiilor de fond sau de formă prevăzute de
lege, intervine nulitatea (absolută sau relativă) – art. 418 şi art. 419 C. civ.
- admiterea acţiunii în contestarea sau în declararea nulităţii recunoaşterii de
filiaţie determină schimbarea stării civile a copilului care devine:
- fie copil din afara căsătoriei cu filiaţia stabilită faţă de un părinte – caz în care va
lua numele pe care acesta îl avea la data naşterii copilului;
–fie copil născut din părinţi necunoscuţi – caz în care revine la numele stabilit prin
decizia serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor;
- fie copil cu filiaţia stabilită faţă de ambii părinţi – urmând a se modifica numele
de familie al copilului, dacă purtase numele celui care îl recunoscuse.
Aceleaşi reguli se aplică şi în cazul celorlalte acţiuni:
– acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de mamă: orice persoană interesată poate
contesta filiaţia stabilită printr-un act de naştere ce nu este conform cu posesia de stat – art.
421 C. civ.;
- acţiunea în contestarea existenţei împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumţia
de paternitate: orice persoană interesată are posibilitatea de a contesta paternitatea din
căsătorie având drept scop înlăturarea aplicării greşite a prezumţiei de paternitate, faţă de un
copil care nu are calitatea de copil din căsătorie – art. 434 C. civ.
- competenţa privind schimbarea numelui aparţine instanţei care a admis acţiunea în
fond;
- hotărârea judecătorească dată în astfel de cauze produce efect retroactiv, însă în
privinţa numelui, modificarea produce efecte numai pentru viitor.
 Modificări determinate de adopție
Prin hotărârea de admitere a unei acţiuni referitoare la filiaţie, instanţa se pronunţă şi
cu privire la numele adoptatului – art. 438 alin. (1) C. civ. Modificările pot fi determinate de :
 încuviințarea adopției
- copilul adoptat dobândeşte numele de familie al adoptatorului – art. 473 C. civ.;
- dacă adopţia se face de către soţi care nu au nume de familie comun, sunt obligaţi
să declare instanţei care încuviinţează adopţia numele pe care copilul urmează să îl poarte,
adică numele unuia dintre ei sau numele lor reunite;
- dacă soţii adoptatori au nume comun, atunci adoptatul va purta acest nume;
84
 - prenumele copilului adoptat poate fi schimbat la cererea adoptatorului sau a familiei
adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani,
- cu aprobarea instanței care încuviinţează adopţia ;
- în cazul adopţiei unei persoane căsătorite, pentru a lua numele adoptatorului este
necesar acordul soțului dacă poartă un nume comun cu acesta, consimţământul urmând a fi
dat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia;
 desființarea adopției
- în cazul desfacerii sau a anulării adopţiei în condițiile art. 475 C. civ., copilul va
redobândi numele de familie avut înainte de încuviinţarea adopţiei – art. 482 alin. (2) C. civ.
- pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa păstrarea numelui dobândit prin
adopţie.
 Modificări determinate de căsătorie
Modificările numelui prilejuite de instituția căsătoriei pot fi determinate de :
 modificarea prin încheierea căsătoriei
- cu ocazia încheierii căsătoriei, viitorii soţi vor declara în faţa ofiţerului de stare
civilă numele pe care s-au înţeles să-l poarte în timpul căsătoriei, putând alege între variantele
permise de art. 282 C. civ.:
- să-şi păstreze fiecare numele dinainte de căsătorie –numele nu se modifică ;
- să ia numele unuia sau al altuia dintre ei - se modifică numele unuia din ei;
- să poarte numele lor reunite - se modifică numele ambilor;
- să îşi păstreze unul numele dinaintea căsătoriei şi celălalt să poarte numele lor
reunite - se modifică numele unuia din ei;
- alegerea este irevocabilă; o eventuală schimbare a numelui după încheierea
căsătoriei se poate face doar pe cale administrativă şi numai cu încuviinţarea celuilalt soţ.
 modificarea prin desfacerea căsătoriei ca urmare a divorțului
Instanţa de divorț hotărăşte în ceea ce priveşte numele de familie al soţilor, prin
hotărârea de divorţ după caz:
- dacă soţii şi-au păstrat numele de dinaintea căsătoriei, nu se pune problema
schimbării numelui;
- dacă numele ambilor sau doar al unuia dintre soți a fost modificat prin încheierea
căsătoriei, numele astfel dobândit poate fi modificat după divorț, în sensul revenirii la numele
anterior;
- numele dobândit prin căsătorie se poate însă menține și după divorț- caz în care nu
mai intervine nici o modificare cu privire la numele foștilor soți, ceea ce presupune obținerea:
- acordului soțului al cărui nume s-a luat sau ;
- autorizarea instanţei, pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia
dintre soţi sau de interesul superior al copilului - art. 383 C. civ.;
- dacă în timpul căsătoriei soţii şi-au schimbat numele pe cale administrativă sau ca
efect al adopţiei,acesta va fi menținut și după divorț;
(!) Când divorţul are loc pe cale administrativă sau prin procedură notarială - art. 375-378 C.
civ., atunci:
- dacă soţii se înţeleg să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, ofiţerul de stare
civilă sau notarul public menţionează acest lucru în certificatul de divorţ;
- dacă soţii nu optează pentru menţinerea numelui din căsătorie, fiecare revine la
numele purtat înainte de încheierea căsătoriei, făcându-se menţiune despre aceasta în
certificatul de divorţ;
- dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ,
ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii
de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată – art. 376 alin. (5) C. civ.
 modificarea prin anularea căsătoriei
85
 - anularea căsătoriei are întotdeauna ca efect revenirea la numele de familie purtat
anterior acelei căsătorii, datorită efectelor retroactive ale nulităţii;
- regula se aplică chiar şi soţului de bună-credinţă, care însă păstrează situaţia unei
persoane căsătorite în perioada dintre încheierea căsătoriei şi până la pronunţarea hotărârii de
anulare a acesteia.
 modificarea prin încetarea căsătoriei
- nu este posibilă, deoarece în cazul decesului unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor va
păstra numele dobândit prin căsătorie, nefiind reglementată posibilitatea de a reveni la numele
anterior, decât pe cale administrativă.
- dreptul de a păstra numele dobândit prin căsătoria respectivă se menţine şi în cazul în
care soțul supravieţuitor se recăsătoreşte.
2.5. Schimbarea numelui persoanei fizice
Prin schimbarea numelui se înţelege înlocuirea, la cerere, a numelui sau a prenumelui
persoanei fizice cu un alt nume de familie sau prenume, prin decizie administrativă.
 Persoanele care pot formula cererea
- solicitantul trebuie să fie cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România – art.
4 alin. (1) şi art. 5 din O.G. nr. 41/2003;
- persoana căsătorită care a convenit să poarte un nume de familie comun cu cel al
soțului trebuie să obțină acordul acestuia pentru a-și schimba numele - art. 311 alin. (2) C.
civ.;
- schimbarea numelui de familie al unuia dintre soţi nu are efect asupra numelui de
familie al celuilalt soţ şi nici asupra numelui copiilor lor – art. 9 din O.G. nr. 41/2003;
- minorul poate formula cererea prin părinţi sau tutore, cu încuviinţarea instanţei de
tutelă: schimbarea numelui de familie al minorului se poate cere o dată cu schimbarea
numelui de familie al părinţilor, sau separat, pentru motive temeinice;
- schimbarea prenumelui minorului se poate cere oricând – art. 8 din O.G. nr.
41/2003;
- când cererea de schimbare a numelui minorului este făcută de către unul dintre
părinţi, este necesar acordul celuilalt părinte, dat în formă autentică; acordul nu este necesar în
cazul în care celălalt părinte este pus sub interdicţie ori este declarat judecătoreşte dispărut sau
decăzut din drepturile părinteşti;
- dacă părinţii nu se înţeleg cu privire la schimbarea numelui copilului, hotărăşte
instanţa de tutelă;
- dacă părinţii copilului sunt decedaţi, necunoscuţi, puşi sub interdicţie, declaraţi
judecătoreşte morţi sau decăzuţi din drepturile părinteşti şi nu a fost instituită tutela, sau în
cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă,
precum şi în cazul în care instanţa judecătorească nu a hotărât încredinţarea copilului unei
familii sau unei persoane, în condiţiile legii, cererea de schimbare a numelui minorului se face
de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului – art. 7 din O.G. nr.
41/2003;
- dacă minorul a împlinit vârsta de 14 ani, cererea va fi semnată şi de acesta;
- persoana pusă sub interdicţie poate formula cererea de schimbare a numelui prin
tutore, cu încuviinţarea instanţei de tutelă.
 Locul depunerii cererii
- cererea se depune la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor, denumit în
continuare serviciu public, aflat în subordinea consiliului local al comunei, oraşului,
municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, în a cărui rază teritorială îşi are
domiciliul – art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 41/2003;
 Motivele cererii
Cererea poate fi formulată pentru unele din motivele considerate ca fiind temeinice
86
şi justificate, enumerate exemplificativ în art. 4 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 41/2003:
- numele este format din expresii indecente, ridicole sau transformat prin traducere ori
în alt mod;
- persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească definitivă
şi cere purtarea unui prenume corespunzător;
- persoana în cauză a adoptat minori şi doreşte ca aceştia să poarte un alt prenume ş.a.;
 Actele care însoţesc cererea
Actele care trebuie să însoțească cererea - art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 41/2003:
- copii legalizate de pe certificatele de stare civilă ale persoanei care solicită schimbarea
numelui;
- un exemplar al Monitorului Oficial al României, Partea a III-a, în care a fost publicat,
potrivit art. 10, extrasul din cererea de schimbare a numelui, exemplar de la publicarea căruia
să nu fi trecut mai mult de un an;
- consimţământul, dat în formă autentică, al celuilalt soţ, în cazul schimbării numelui de
familie comun purtat în timpul căsătoriei;
- copie de pe decizia de aprobare a autorităţii tutelare, în cazurile prevăzute de art. 7;
- cazierul judiciar şi cazierul fiscal ale solicitantului;
- orice alte acte pe care solicitantul le consideră necesare pentru motivarea cererii sale.
 Opoziţia
- orice persoană interesată poate face opoziţie la cererea de schimbare a numelui ( cu
excepţia cazului când acesta era format din expresii ridicole sau indecente) în termen de 30 de
zile de la publicarea extrasului din cererea de schimbare a numelui în Monitorul Oficial;
- opoziţia se face în scris, motivat şi se depune la serviciul public în a cărui rază de
competenţă teritorială îşi are domiciliul persoana care a solicitat schimbarea numelui pe cale
administrativă.
 Soluţionarea cererii
- cererea de schimbare a numelui, împreună cu toate actele însoțitoare şi eventualele
opoziţii, se trimite de către serviciul public local spre soluţionare serviciului public judeţean,
respectiv al municipiului Bucureşti – art. 12 din O.G. nr. 41/2003;
- serviciul public judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, verifică dacă sunt
îndeplinite toate condiţiile legale şi analizează temeinicia cererii înaintate și a opoziţiilor
formulate, sens în care propune, motivat, preşedintelui consiliului judeţean, respectiv
primarului general al municipiului Bucureşti, emiterea dispoziţiei de admitere sau de
respingere a cererii de schimbare a numelui, în termen de 60 de zile de la primirea cererii –
art. 13 din O.G. nr. 41/2003;
- dispoziţia serviciul public judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti prin care s-a
admis cererea de schimbare a numelui se trimite, în copie, serviciului public local la care a
fost înregistrată cererea;
- serviciul public local va încunoştinţa de îndată solicitantul și după depunerea de
către acesta a dovezii de plată a taxei extrajudiciare de timbru prevăzute de lege, îi va elibera
o copie de pe dispoziţia de admitere a schimbării numelui;
- dacă în termen de 90 de zile de la data luării la cunoştinţă cel în cauză nu a depus
dovada de plată a taxei extrajudiciare de timbru, serviciul public va restitui organului emitent
copia de pe dispoziţia de admitere a schimbării numelui – art. 14 din O.G. nr. 41/2003;
- serviciul public la care s-a înregistrat cererea va trimite, din oficiu, serviciilor publice
care au în evidenţă actele de stare civilă câte o copie de pe dispoziţia de schimbare a numelui
– art. 15 din O.G. nr. 41/2003;
- schimbarea numelui se înscrie, prin menţiune, pe marginea actului de naştere,
precum şi a celui de căsătorie, atunci când este cazul;

87
 - dispoziţia de respingere a cererii de schimbare a numelui se comunică solicitantului
de către serviciul public judeţean sau, după caz, al municipiului Bucureşti, în termen de 10
zile de la emitere.
 Efectele dispoziției de schimbare a numelui
- dispoziţia de schimbare a numelui produce efecte juridice de la data înscrierii
menţiunii corespunzătoare pe marginea actului de naştere;
- de la data înscrierii menţiunii corespunzătoare pe marginea actului de naştere
solicitantul va purta numai numele dobândit prin dispoziţia de schimbare a numelui – art. 16
din O.G. nr. 41/2003;
- dovada schimbării numelui se face cu dispoziţia de admitere a schimbării numelui
sau cu certificatul eliberat de serviciul public, pe baza dispoziţiei de admitere a schimbării
numelui – art. 17 din O.G. nr. 41/2003;
- persoana căreia i-a fost vătămat prin dispoziţia de admitere a schimbării numelui, un
drept sau un interes legitim recunoscut de lege poate formula o acțiune în anularea dispoziţiei
de schimbare a numelui, în condiţiile legii contenciosului administrativ, în termen de 6 luni de
la data la care a luat cunoştinţă de schimbarea numelui, dacă face dovada că, din motive
obiective, neimputabile ei, nu a putut formula opoziţia prevăzută la art. 11-21 din O.G. nr.
41/2003;
- solicitantul poate formula contestație împotriva dispoziției de respingere a cererii de
schimbare a numelui în condiţiile legii contenciosului administrativ – art. 18 din O.G. nr.
41/2003;
- persoana căreia i s-a respins cererea de schimbare a numelui poate face o nouă
cerere, dacă în susţinerea acesteia au intervenit motive noi;
- dacă cererea de schimbare a numelui a fost respinsă ca urmare a admiterii unei
opoziţii, o nouă cerere prin care se solicită acelaşi nume se poate face numai după încetarea
cauzelor care au determinat admiterea opoziţiei – art. 19 din O.G. nr. 41/2003.
2.6. Retranscrierea numelui de familie şi a prenumelui persoanei fizice
Procedura retranscrierii numelui de familie şi a prenumelui este reglementată de
dispoziţiile art. 20 din O.G. nr. 41/2003:
- persoana al cărei nume sau prenume a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus
în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin
menţiune pe aceste acte, a numelui de familie ori a prenumelui, retradus sau cu ortografia
limbii materne, atât la rubricile care îl privesc pe titular, cât şi la cele privind părinţii;
- cererea se depune la serviciul public care are în păstrare registrul de stare civilă şi se
soluționează de către primar;
- cererea se poate depune de petiţionar şi la primăria din localitatea de domiciliu, care
o va trimite spre soluţionare serviciului public competent şi va comunica petiţionarului modul
de soluţionare;
- în cazul aprobării cererii se înscriu menţiunile corespunzătoare pe marginea actelor
de stare civilă respective;
- efectele aprobării cererii de retranscriere a numelui se extind asupra copiilor minori
ai solicitantului și asupra celuilalt soţ, când soţii au nume de familie comun, în măsura în care
acesta își dă consimţământul; dacă soţii nu se înţeleg în ceea ce priveşte extinderea efectelor
aprobării asupra copiilor minori, decide instanța de tutelă;
- înscrierile făcute în acest context se comunică serviciilor publice locale în razacărora
domiciliază persoanele în cauză;
- în caz de respingere a cererii, petiţionarul poate face contestaţie în condiţiile legii
contenciosului administrativ, în aceleaşi condiţii ca în cazul dispoziţiei de respingere a cererii
de schimbare a numelui.
2.7. Pseudonimul şi porecla persoanei fizice
88
 - pseudonimul are rolul de a individualiza persoana fizică în societate, în general, şi
într-un anumit domeniu de activitate, în special, printr-un cuvânt ori o grupare de cuvinte;
- caracteristica dominantă a pseudonimului este autodesemnarea;
- este un drept personal nepatrimonial, care se bucură de recunoaștere legală dar spre
deosebire de nume, nu este supus stabilirii, modificării, schimbării pe cale administrativă ori
retranscrierii;
- porecla constă într-un supranume, constând într-o o grupare de cuvinte, atribuit unei
persoane, de obicei în derâdere, pe baza unor caracteristici legate de aspectul exterior,
trăsături de caracter, ori a activităţii sale;
- are rolul de a individualiza în fapt o persoană fizică, însă nu se bucură de o protecţie
legală, doar legislaţia privind cazierul judiciar face referire la poreclă.
3. Domiciliul persoanei fizice
3.1. Noţiunea de domiciliu al persoanei fizice
Prin domiciliu se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o
individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc, având această semnificaţie juridică.
Domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală - art.
87 C. civ.; art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi
actele de identitate ale cetăţenilor români.
Domiciliul reprezintă şi o stare de fapt, fiind locul pe care persoana l-a ales pentru a-şi
exercita drepturile şi libertăţile civile, în care se prezumă că trăieşte în mod obişnuit şi unde
poate fi găsită. Domiciliul trebuie determinat printr-un criteriu obiectiv, nemişcător, care se
concretizează într-un imobil, o construcţie în care se află locuinţa persoanei. Indicarea locului
unde se situează locuinţa principală a persoanei se realizează prin adresa acestuia: localitate,
stradă, număr etc.
3.2. Caracterele juridice ale domiciliului persoanei fizice
Fiind un drept personal nepatrimonial, dreptul la domiciliu este caracterizat de toate
caracterele juridice comune ale unui asemenea drept, şi anume: opozabilitatea erga omnes,
inalienabilitatea, imprescriptibilitatea, personalitatea si universalitatea; la care se adaugă
unele caracterele juridice specifice: stabilitatea, unicitatea, obligativitatea şi inviolabilitatea.
- stabilitatea: domiciliul reprezintă locuinţa statornică, fiind descris prin formula
„locuinţă principală”;
- unicitatea: dacă o persoană fizică are mai multe locuinţe statornice la un moment
dat, numai una are valoarea juridică a domiciliului şi anume cea principală;
- libertatea: persoana fizică are dreptul să-şi schimbe domiciliul, în decursul timpului,
putând avea astfel mai multe domicilii, însă nu în acelaşi timp, ci in mod succesiv;
- obligativitatea: decurge din funcţia social-juridică a domiciliului, de a fi un mijloc
de individualizare în spaţiu a persoanei fizice, împrejurare de care este interesată atât
societatea, statul, prin instituţiile sale specializate, cât şi titularul; reşedinţa va fi considerată
domiciliu, când acesta nu este cunoscut – art. 90 C. civ.; în lipsă de reşedinţă,
persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă
acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte;
- inviolabilitatea: interdicţia pătrunderii în domiciliul unei persoane fizice fără
încuviinţarea acesteia are în vedere protecţia vieţii private.
3.3. Felurile domiciliului persoanei fizice
 În funcţie de modul de determinare, domiciliul poate fi:
- domiciliu de drept comun (voluntar);
- domiciliu legal;
- domiciliu convenţional (ales).
 În funcţie de teritoriul statului pe care se află persoana, se distinge între:
89
 - domiciliu în ţară;
- domiciliu în străinătate.
 În funcţie de succesiunea în timp a domiciliului, se deosebeşte între:
- vechiul domiciliu;
- domiciliul actual al persoanei fizice.
 În cadrul relaţiilor de familie, se poate distinge între:
- domiciliul conjugal, comun;
- domiciliul separat al soţilor
 Domiciliul de drept comun sau voluntar al persoanei fizice
Titular al domiciliului de drept comun este persoana fizică cu capacitate deplină de
exerciţiu. Domiciliul de drept comun constituie regula în materie de domiciliu. Pentru
stabilirea unui anumit domiciliu este necesar ca persoana să-şi manifeste voinţa de a se
statornici într-un anumit loc în care să deţină în condiţiile legii o locuinţă.
Dovada domiciliului se face cu cartea de identitate. Actul de identitate se eliberează
persoanelor care au împlinit vârsta de 14 ani pentru a face dovada identităţii şi a adresei
de domiciliu a titularului acestuia – art. 11 din O.U.G. nr. 97/2005.
Menţiunea din cartea de identitate cu privire la domiciliu nu are efect constitutiv, ci
numai de evidenţă a persoanei fizice. Dacă domiciliul se află în alt loc, dovada se poate
face cu unul dintre următoarele documente prevăzute de art. 28 din O.U.G. nr. 97/2005.
Titularul cărţii de identitate nu va putea opune terţilor existenţa unui alt domiciliu sau
a unei alte reşedinţe decât cele menţionate în actul său de identitate, cu excepţia cazului în
care domiciliul sau reşedinţa au fost cunoscute prin alte mijloace de către cel căruia i se opune
– art. 91 C. civ. Fiind o situaţie de fapt rezultată dintr-un act de voinţă, domiciliul poate fi
dovedit cu orice mijloc de probă, deci nu numai cu cartea de identitate.
Schimbarea domiciliului de drept comun se realizează ca urmare a deciziei persoanei
de a se stabili în alt loc. Procedura schimbării domiciliului este una administrativă. Pe baza
documentelor care atestă deţinerea legală a unui spaţiu de locuit, serviciile publice comunitare
de evidenţă a persoanelor eliberează o nouă carte de identitate – art. 19 alin. (1) lit. c) şi art.
28 din O.U.G. nr. 97/2005.
 Domiciliul legal al persoanei fizice
Prin domiciliu legal se înţelege acel domiciliu stabilit de lege pentru ocrotirea
anumitor categorii de persoane fizice. Titularii domiciliului legal sunt: minorii, interzişii
judecătoreşti şi persoanele ocrotite prin curatelă – art. 92-95 C. civ.
 Domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care locuieşte
statornic – art. 92 alin. (1) C. civ. Dacă părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care
dintre ei va avea domiciliul copilul, va hotărî instanţa de tutelă, în funcţie de interesele
copilului, după ce îi ascultă pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit 10 ani – art. 92 alin. (2) C.
civ. În anumite situaţii prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude
ori persoane de încredere, cu consimţământul părinţilor, sau la o instituţie de ocrotire – art. 92
alin. (3) C. civ.
În cazul în care numai unul dintre părinţi îl reprezintă pe minor, ori în cazul în care
acesta se află sub tutelă, domiciliul minorului este la reprezentantul său legal – art. 92 alin. (4)
C. civ. Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi şi supus
unor măsuri de protecţie specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la familia sau la
persoanele cărora le-a fost dat în plasament – art. 93 C. civ. Pe durata plasamentului copilului,
domiciliul acestuia se află, după caz, la persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciul
de tip rezidenţial care îl are în îngrijire.
 Domiciliul persoanei puse sub interdicţie judecătorească se găseşte la
reprezentantul său legal, tutorele – art. 27 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 97/2005.

90
  Domiciliul persoanei ocrotite prin curatelă, cum este cazul persoanei dispărute,
este la curatorul său, în măsura în care acesta este în drept să-l reprezinte – art. 94 C. civ.
În cazul în care a fost numit un custode sau un curator pentru administrarea bunurilor
succesorale, cei chemaţi la moştenire au domiciliul la custode sau curator, după caz, dacă
acesta este îndreptăţit să îi reprezinte – art. 95 din C. civ.
Schimbarea domiciliului legal se produce odată cu schimbarea domiciliului de drept
comun al persoanei fizice sau al sediului persoanei juridice care realizează ocrotirea, sau prin
înlocuirea persoanei fizice sau juridice care realizează ocrotirea.
Dovada domiciliului legal se realizează, în principiu, prin dovedirea domiciliului de
drept comun al persoanei care asigură ocrotirea. Pentru minorii care nu au împlinit 14 ani
şi cărora nu li s-a eliberat carte de identitate, dovada domiciliului se face cu actul de identitate
al părintelui la care locuieşte statornic, sau cu actul de identitate al reprezentantului lor legal,
precum şi cu unul dintre documentele prevăzute la art. 28 din O.U.G. nr. 97/2005. Dovada
identităţii minorului sub 14 ani se face cu certificatul de naştere – art. 13 din O.U.G. nr.
97/2005.
Persoanelor fizice care nu posedă act de identitate şi sunt internate sau primite spre
îngrijire ori găzduire în unităţi de ocrotire şi de protecţie socială, în şcoli de reeducare sau în
alte asemenea instituţii, li se pot elibera acte de identitate în care se înscrie domiciliul sau
reşedinţa la adresa instituţiei respective – art. 33 din O.U.G. nr. 97/2005. Dacă este necesar
pentru a se face proba domiciliului, se poate folosi hotărârea judecătorească de încredinţare
sau reîncredinţare a minorului sau hotărârea judecătorească de instituire a tutelei sau curatelei.
Domiciliul convenţional sau ales al persoanei fizice
Părţile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor şi
a executării obligaţiilor născute din acel act – art. 97 C. civ. Părţile pot conveni în scris sau, în
cazul litigiilor născute deja, prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca procesele privitoare la
bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât
acela care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul în care acea
competenţă este exclusivă – art. 126 alin. (1) C. pr. civ.
Prin domiciliu convenţional se înţelege, aşadar, locuinţa (adresa) stabilită potrivit
acordului de voinţă al părţilor actului, în vederea executării sale în acel loc, sau pentru
soluţionarea litigiului şi comunicarea actelor de procedură.
Dovada domiciliului ales trebuie făcută prin înscris, deoarece acesta nu se prezumă –
art. 97 alin. (2) C. civ. Acest act poate fi încheiat concomitent cu actul principal sau ulterior
încheierii acestuia.
Schimbarea domiciliului ales nu poate avea loc, în principiu, decât prin acordul de
voinţă al părţilor. Dacă alegerea domiciliului s-a făcut exclusiv în favoarea uneia dintre părţi,
aceasta poate să renunţe la beneficiul domiciliului ales.
 Domiciliul profesional al persoanei fizice
Cel care exploatează o întreprindere are domiciliul la locul acelei întreprinderi, în tot
ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc –
art. 96 C. civ. Domiciliul profesional este recunoscut doar profesioniştilor.
În mod corespunzător, se recunoaşte ca fiind competentă să judece şi instanţa în
circumscripţia căreia se află locul în care se exercită în mod statornic o activitate profesională
ori o activitate agricolă, comercială, industrială sau altele asemenea, dar numai pentru
obligaţiile născute sau care urmează să se execute în acel loc – art. 113 alin. (2) C. pr. civ.1.
4. Reşedinţa persoanei fizice
Reşedinţa este acel atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice, prin indicarea
unei locuinţe secundare şi de regulă temporare. Reşedinţa îndeplineşte un rol subsidiar
domiciliului, ţinând locul acestuia, atunci când acesta nu poate fi cunoscut – art. 90 alin. (1)
C. civ., fie un rol alternativ domiciliului.
91
 Astfel, dacă pârâtul nu are domiciliul cunoscut, cererea de chemare în judecată
se poate face la instanţa reşedinţei sale – art. 108 C. pr. civ. În prezent, rolul reşedinţei s-a
mărit considerabil, deoarece corespunde mai concret la dinamica vieţii cotidiene şi este mai
flexibilă decât domiciliul.
Caracterele juridice ale reşedinţei nu sunt identice cu cele ale domiciliului (stabilitate
şi obligativitate), atributele specifice reşedinţei fiind vremelnicia şi caracterul facultativ.
Reşedinţa persoanei fizice este la locul unde îşi are locuinţa secundară – art. 88 C. civ.
Reşedinţa este deci adresa la care persoana fizică declară că are locuinţa secundară, alta decât
cea de domiciliu – art. 30 din O.U.G. nr. 97/2005.
Ca şi domiciliul, reşedinţa se caracterizează prin unicitate. O persoană fizică nu poate
avea decât o singură reşedinţă la un moment dat, chiar dacă deţine concomitent mai multe
locuinţe – art. 86 alin. (2) C. civ.
Minorul pus sub tutelă poate avea o reşedinţă, cu autorizarea instanţei de tutelă.
Tutorele poate încuviinţa ca minorul să aibă o reşedinţă determinată de educarea şi pregătirea
sa profesională. În acest caz, instanţa de tutelă va fi încunoştinţată de tutore – art. 137 C. civ.
asupra acestui fapt.
Dovada reşedinţei se face cu cartea de identitate, iar dacă menţiunile din cartea de
identitate lipsesc sau nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea reşedinţei nu este
opozabilă terţilor – art. 91 C. civ.
Reşedinţa se înscrie în actul de identitate, la cererea persoanei fizice care locuieşte mai
mult de 15 zile la adresa la care are locuinţa secundară. Menţiunea de stabilire a reşedinţei se
acordă pentru perioada solicitată, care nu poate însă depăşi 1 an şi are valabilitate pe timpul
cât persoana locuieşte în mod efectiv la adresa declarată ca reşedinţă.

1.5.Rezumat
Prin identificarea persoanei fizice se înţelege individualizarea omului în cadrul
raporturilor juridice civile cu ajutorul unor atribute cărora legea le recunoaște acest rol:
numele, domiciliul şi starea civilă. Numele constă în cuvintele stabilite, în condiţiile legii, cu
rol de individualizare a persoanei fizice, în familie și în societate. Numele de familie se
dobândeşte prin efectul filiaţiei sau poate fi stabilit prin decizia organului administrativ.
Modificarea numelui de familie presupune înlocuirea acestuia, datorită unor schimbări
intervenite în starea civilă a titularului acelui nume Prin schimbarea numelui se
înţelege înlocuirea, la cerere, a numelui sau a prenumelui persoanei fizice cu un alt nume de
familie sau prenume, prin decizie administrativă. Domiciliul persoanei fizice este acolo unde
aceasta declară că îşi are locuinţa principală. În funcţie de modul de determinare, domiciliul
poate fi: de drept comun; legal; convenţional. Reşedinţa este acel atribut de identificare în
spaţiu a persoanei fizice, prin indicarea unei locuinţe secundare şi de regulă temporare.

1.6. Test de evaluare

1. Precizați care sunt variantele de stabilire a numelui copilului născut din afara căsătoriei.
2. Evidențiați care sunt modificările numelui persoanei fizice determinate de căsătorie.
3. Indicați motivele care pot sta la baza cererii de schimbare a numelui persoanei fizice.
4. Explicați ce se înțelege prin domiciliu convențional și care este rolul său.
5. Descrieți caracterele juridice ale reședinței persoanei fizice.

92
Unitatea de învățare 12: Persoana fizică (IV) Starea civilă a persoanei fizice

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: noţiunea de stare civilă a persoanei fizice; caractere
juridice ale stării civile; folosinţa stării civile; izvoarele stării civile; actele (înscrisurile) de
stare civilă; organizarea înregistrărilor de stare civilă; regulile privind înregistrarea actelor de
stare civilă; operaţiuni privind înregistrările de stare civilă; acţiunile de stare civilă; proba
stării civile a persoanei fizice.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să identifice elementele stării civile;
- să descrie caractere juridice ale stării civile;
- să indice alcătuirea posesiei de stat;
- să distingă izvoarele stării civile;
- să determine modul de organizare a înregistrărilor de stare civilă;
- să delimiteze regulile generale de regulile speciale de înregistrare a stării civile;
- să evidențieze operaţiunile de refacere sau de transformare a actelor de stare civilă;
- să diferențieze acțiunile de stare civilă;
- să stabilească modul în care se realizează proba stării civile.

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1. Noţiunea de stare civilă a persoanei fizice
Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin
calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă – art. 98 C. civ.
Elementele stării civile constau în:
- date privind filiaţia (din căsătorie, din afara căsătoriei, adoptat etc.);
- date de ordin familial (căsătorit, necăsătorit etc.);
- factori de ordin natural, biologic (sex: masculin sau feminin; vârstă: major sau
minor);
- date de apartenenţă statală (cetăţenia: română sau străină, ori apatrid).
Sediul materiei îl reprezintă Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă,
modificată prin O.G. nr. 80/2011, aprobată prin Legea nr. 61/2012, şi republicată, şi
Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispoziţiilor în materie de stare civilă, aprobată
prin H.G. nr. 64/2011.
2. Caractere juridice ale stării civile
Între caracterele stării civile regăsim atât caracterele comune drepturilor
nepatrimoniale, precum şi unele caractere specifice:
- inalienabilitatea: elementele stării civile nu pot fi cedate nici prin acte între vii, nici
transmise pe cale succesorală;
- imprescriptibilitatea: se manifestă atât sub aspect extinctiv, cât şi achizitiv;
- legalitatea: starea civilă este determinată conform reglementărilor legale şi nu
poate fi modificată decât tot conform legii nu prin voința părților;
- naţionalitatea: este reglementată de prevederile imperative şi preponderent de
ordine publică ale legii naţionale a persoanei fizice, chiar şi atunci când persoana se găseşte în
străinătate – art. 2.572 C. civ.;
- indivizibilitatea: la un anumit moment, o persoană fizică are o anumită stare civilă,
93
elementele stării civile neputând fi scindate nici în ansamblul lor, nici separat;
- personalitatea: starea civilă nu poate fi exercitată, în principiu, decât personal,
nefiind susceptibilă de reprezentare, cu unele excepţii.
3. Folosinţa stării civile
Starea civilă sau statutul civil al persoanei fizice nu trebuie confundată cu folosinţa
stării civile sau posesia de stat. Prima noţiune reprezintă aspectul static, iar a doua,
aspectul dinamic în materie de stare civilă.
Folosinţa stării civile creează o prezumţie de legalitate. Astfel, faptul folosirii unei
anumite stări civile presupune că starea civilă corespunde realităţii. Prezumţia astfel generată
este una relativă, putând fi combătută prin dovada contrarie. În măsura în care folosinţa stării
civile este întărită de existenţa unui act de stare civilă – de exemplu, actul de naştere – căruia
îi corespunde, se realizează o concordanţă între posesia de stat şi acel act de stare civilă, care
face ca prezumţia deţinerii respectivei stări civile să fie absolută şi irefragabilă, cu excepția
acțiunii în contestarea filiației față de mamă în cazul substituției de copii.
Posesia de stat este starea de fapt care indică legăturile de filiaţie şi rudenie dintre
copil şi familia din care se pretinde că face parte – art. 410 alin. (1) C. civ. Posesia de stat
constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:
- o persoană se comportă faţă de un copil ca fiind al său, iar copilul se comportă faţă
de această persoană ca fiind părintele său – tractatus;
- copilul este recunoscut de către familie, în societate şi, când este cazul, de către
autorităţile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său – fama;
- copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintelui său.
nomen.
4. Izvoarele stării civile
Elementele de stare civilă pot avea ca izvor fapte juridice în sens restrâns (naşterea,
decesul) sau acte juridice şi jurisdicţionale (hotărârile judecătoreşti) privind filiaţia, adopţia,
căsătoria.
 Faptele juridice de stare civilă ale persoanei fizice
Faptele de stare civilă cu efect constitutiv, respectiv extinctiv de stare civilă sunt
naşterea şi moartea persoanei fizice.
 Naşterea persoanei fizice
Naşterea reprezintă faptul material, biologic, care are consecinţe juridice referitoare
la filiaţia, numele şi cetăţenia persoanei fizice. Filiaţia reprezintă raportul de descendenţă a
unei persoane din părinţii săi.
 Filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul material al naşterii – art. 408 alin. (1) C. civ
,constatată pe cale fizică, directă şi consemnată în certificatul medical pe baza căruia se
întocmeşte certificatul de stare civilă.
 Filiaţia faţă de tată
Spre deosebire de filiaţia faţă de mamă, care se stabileşte şi se dovedeşte prin faptul
material al naşterii, filiaţia faţă de tată (paternitatea) nu poate fi dovedit direct. De aceea,
legiuitorul a prevăzut utilizarea a două prezumţii pentru stabilirea paternităţii copilului.
Copilului din căsătorie i se stabileşte filiaţia faţă de tată prin intermediul prezumţiei de
paternitate trasă din calitatea de soţ – art. 408 alin. (2) C. civ. –, iar copilului din afara
căsătoriei i se stabileşte filiaţia prin intermediul prezumţiei de paternitate trasă din calitatea de
concubin. Pentru copilul din căsătorie, prezumţia legală operează automat, nefiind necesară
invocarea sa directă pentru stabilirea filiaţiei copilului. Paternitatea copilului născut din afara
căsătoriei se stabileşte prin intermediul prezumţiei trase din faptul existenţei unei relaţii de
concubinaj între mama copilului şi pretinsul tată anterior naşterii copilului. Această prezumţie
nu operează automat, ci trebuie invocată pe cale judecătorească în cadrul acţiunii de stabilire a
filiaţiei.
94
  Moartea (decesul) persoanei fizice
Decesul persoanei fizice constatat fizic are ca urmare întocmirea certificatului
constatator al morţii, pe baza căruia se întocmeşte certificatul de deces. În cazul morţii
stabilite pe cale judecătorească, hotărârea judecătorească declarativă de moarte va servi drept
temei al eliberării certificatului de deces.
 Actele juridice de stare civilă ale persoanei fizice
Actele juridice de stare civilă ale persoanei fizice sunt operaţiunile care conduc la
crearea sau modificarea stării civile. Actele juridice, privite ca manifestări de voinţă creatoare
sau modificatoare de stare civilă, sunt: actele juridice privind căsătoria; actele juridice de
recunoaştere a filiaţiei faţă de mamă sau faţă de tată.
 Actele juridice privind căsătoria
 actul de încheiere a căsătoriei - art. 259 alin. (1)-(2) C. civ
 actul de desfacere a căsătoriei - divorţul prin acordul soţilor se poate realiza pe cale
judiciară – art. 374 C. civ.,administrativă sau notarială – art. 375-378 C. civ.
 Actele juridice de recunoaştere a filiaţiei
 recunoașterea filiaţiei faţă de mamă poate fi făcută dacă un copil nu a fost
înregistrat în registrul de stare civilă privind naşterile ori a fost înregistrat ca născut din părinţi
necunoscuţi, prin declaraţia voluntară a mamei la serviciul de stare civilă, sau prin înscris
autentic notarial ori prin testament – art. 415 alin. (1) C. civ.
 recunoașterea filiaţiei faţă de tată poate fi făcută în cazul unui copil născut înafara
căsătoriei, prin declarație voluntară a tatălui la serviciul de stare civilă, sau prin înscris
autentic notarial, ori prin testament.
 Actele juridice ale adopţiei
 consimțământul adoptatorului în vederea stabilirii filiației adoptatului;
 încuviințarea părinților firești prin care se desființează legăturile de rudenie .
Aceste acte sau fapte juridice privind starea civilă se înregistrează în înscrisuri ce poartă
denumirea de acte de stare civilă.
5. Actele (înscrisurile) de stare civilă
Actele de stare civilă sunt înscrisurile realizate prin intermediul înregistrărilor
efectuate în registrele de stare civilă, de către organele cu atribuţii de stare civilă, în condiţiile
legii, ce au ca obiect consemnarea elementelor stării civile. Actele de stare civilă, respectiv:
actul de naştere, de căsătorie şi de deces sunt înscrisuri autentice – art. 1 din Legea nr.
119/1996 şi art. 99 alin. (2) C. civ. Actele de stare civilă sunt chiar rezultatul înregistrărilor
din registrele de stare civilă, pe baza acestora se eliberează certificate de stare civilă.
6. Organizarea înregistrărilor de stare civilă
Înregistrările de stare civilă sunt operaţiunile de consemnare, în registrele de stare
civilă, a faptelor şi actelor juridice ce privesc starea civilă, precum şi a altor elemente,
prevăzute de lege, operaţiuni ce se realizează în condiţiile legii, de către organele cu atribuţii
de stare civilă. Competenţa efectuării înregistrărilor de stare civilă aparţine, conform art. 3 din
Lege: consiliilor judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti; serviciilor
publice comunitare de evidenţă a persoanelor în unităţile administrativ-teritoriale unde acestea
sunt constituite; ofiţerilor de stare civilă din cadrul primăriilor, unităţilor administrativ-
teritoriale în care nu funcţionează servicii publice comunitare locale de evidenţă a
persoanelor.
Sunt ofiţeri de stare civilă: primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti,
oraşelor şi comunelor;şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale
României; comandanţii de nave şi aeronave; ofiţerii de stare civilă desemnaţi prin ordin al
ministrului apărării naţionale sau, după caz, al ministrului administraţiei şi internelor.
Comandantul navei sau al aeronavei eliberează persoanelor îndreptăţite o dovadă cu

95
privire la înregistrarea făcută, iar la sosirea în ţară înaintează prin căpitănia portului, respectiv
prin comandantul aeroportului, un extras de pe jurnalul de bord sau de pe carnetul de drum, la
serviciul public comunitar local de evidenţa persoanelor al sectorului 1 al municipiului
Bucureşti, care va întocmi actul de stare civilă
7. Regulile privind înregistrarea actelor de stare civilă
 Reguli generale de înregistrare
Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor se fac la cerere,
pe baza declaraţiei persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condiţiile prevăzute de
lege – art. 5 alin. (1) din Legea nr. 119/1996.
Înregistrările de stare civilă sunt de două categorii, constând în:
 întocmirea actelor de stare civilă: pentru naştere, căsătorie, deces, se întocmesc
actele cu acelaşi nume; în cazul adopţiei, se va întocmi un nou act de naştere. Actele de
naştere, de căsătorie şi de deces se întocmesc în registrele respective de stare civilă, în două
exemplare, ambele originale, şi se completează manual, cu cerneală specială de culoare
neagră.
 înscrierea de menţiuni marginale pe actele de stare civilă, din registrele de stare
civilă, în cazul în care intervin modificări în starea civilă a persoanei, datorate diferitor
împrejurări: stabilirii sau contestării filiaţiei; încuviinţării, anulării sau desfacerii adopţiei;
încheierii, anulării sau desfacerii căsătoriei; decesului; sau în cazul în care s-a dispus
rectificarea, completarea sau anularea actelor de stare civilă; schimbarea numelui sau a
sexului – art. 43 din Lege.
 Reguli speciale de înregistrare
În afara regulilor generale de înregistrare, pentru anumite acte de stare civilă se aplică
şi reguli speciale prevăzute în Lege şi în normele metodologice de punere în aplicare a
acesteia, privind:
 înregistrarea naşterii – art. 14-23 din Lege.
Întocmirea actului de naştere se face pe baza declaraţiei verbale a oricăruia dintre
părinţi, sau, dacă aceştia nu pot face declaraţia din diverse motive, această obligaţie revine
medicului, persoanelor care au fost de faţă la naştere, asistentului social sau persoanei cu
atribuţii de asistenţă socială din unitatea sanitară în care a avut loc naşterea ori oricărei alte
persoane, care a luat cunoştinţă despre naşterea copilului. Declararea naşterii se face în termen
de 30 zile de la naştere, pentru copilul născut viu, şi în 3 zile, pentru copilul născut mort.
Pentru copilul născut mort se întocmeşte numai actul de naştere.
Când declaraţia de naştere a fost făcută după împlinirea termenului de 30 de zile,
prevăzut la art. 141 alin. (1), întocmirea actului de naştere se face la cererea scrisă a
declarantului, cu aprobarea primarului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a
produs evenimentul, cu avizul conform al serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a
persoanelor sau, după caz, al D.G.E.P. a Municipiului Bucureşti. Întocmirea actului de naştere
în cazul copilului părăsit de mamă în maternitate se face imediat după împlinirea termenului
de 30 de zile de la întocmirea procesului-verbal de constatare a părăsirii copilului.
 înregistrarea recunoaşterii de filiaţie sau a hotărârii judecătoreşti de stabilire a
filiaţiei – art. 43 din Lege
Recunoaşterea filiaţiei se poate face în una dintre următoarele trei forme: prin
declaraţie la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament. Dacă
recunoaşterea este făcută prin înscris autentic, o copie a acestuia este trimisă, din oficiu,
serviciului de stare civilă competent, pentru a se face menţiunea corespunzătoare în registrele
de stare civilă. Recunoaşterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă – art.
416 C. civ. Modificarea intervenită în starea civilă a persoanei, în cazul stabilirii filiaţiei prin
recunoaştere, se înscrie prin menţiune pe actul de naştere şi, dacă este cazul, pe cel de
căsătorie sau deces – art. 46 din Lege. Înscrierea menţiunii de stabilire a filiaţiei se face din
96
oficiu sau la cererea celui interesat, pe baza actului de recunoaştere, întocmit potrivit legii.
 înregistrarea adopţiei – art. 23 din Lege
Pe baza hotărârii judecătoreşti definitive de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare
civilă competent întocmeşte un nou act de naştere a copilului, în care adoptatorii sunt trecuţi
ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de naştere se păstrează, menţionându-se pe marginea
acestuia întocmirea noului act – art. 473 alin. (5) C. civ.
 înregistrarea anulării şi desfacerii adopţiei – art. 47 din Lege
Desfacerea, anularea sau constatarea nulităţii adopţiei, dispuse prin hotărâre
judecătorească definitivă, se înscriu, prin menţiune, pe actul de naştere iniţial şi pe cel
întocmit în urma adopţiei, iar dacă este cazul, pe actul de căsătorie şi pe cele de naştere ale
copiilor minori. Odată cu înscrierea menţiunilor, vechiul act de naştere redevine valabil, iar
cel întocmit la adopţie îşi pierde valabilitatea, cu excepţia cazului când adopţia încetează ca
urmare a încheierii unei noi adopţii – art. 462 alin. (2) C. civ, când, pe lângă înscrierea
menţiunilor privitoare la încetarea adopţiei, pentru cel adoptat se întocmeşte un nou act de
naştere, iar actul de naştere iniţial şi cel întocmit la prima adopţie vor rămâne lipsite de efecte.
 înregistrarea căsătoriei – art. 24-31 din Lege
Actul de căsătorie se întocmeşte în baza declaraţiei de căsătorie, care se face personal
de către viitorii soţi, în scris, la locul încheierii căsătoriei. Căsătoria urmează să se încheie în
10 zile de la afişarea declaraţiei de căsătorie – art. 27 din Lege. După încheierea căsătoriei,
ofiţerul de stare civilă întocmeşte, de îndată, actul de căsătorie – art. 290 C. civ. Actul de
căsătorie se semnează de către soţi, cu numele de familie pe care s-au înţeles să-l poarte în
timpul căsătoriei, de către cei doi martori şi de către ofiţerul de stare civilă – art. 287 alin. (1)
C. civ. şi art. 29 din Lege.
 înregistrarea divorţului, a anulării şi a încetării căsătoriei – art. 48 din Lege În
cazul în care o căsătorie a fost declarată nulă sau anulată, pentru motivele prevăzute de art.
293-300 C. civ., în baza hotărârii judecătoreşti, din oficiu sau la cerere, se va face menţiune
despre această modificare a stării civile pe actul de căsătorie şi pe actele de naştere ale foştilor
soţi, care redobândesc statutul de persoane necăsătorite – art. 48 din Lege.
În cazul în care o căsătorie a fost desfăcută prin divorţ, în baza hotărârii judecătoreşti
definitive, din oficiu sau la cerere, se va face menţiune despre această modificare a stării
civile pe actul de căsătorie şi pe actele de naştere ale foştilor soţi. Atunci când soţii au divorţat
pe cale amiabilă în faţa ofiţerului de stare civilă ori a notarului public, menţiunea privitoare la
desfacerea căsătoriei se va opera în baza certificatului de divorţ, potrivit prevederilor art. 377
C. civ. În cazul în care căsătoria a încetat prin decesul sau declararea judecătorească a morţii
unuia din soţi, se face menţiune despre aceasta pe actul de căsătorie şi pe actul de naştere al
soţului supravieţuitor, pe baza comunicării primite de la ofiţerul de stare civilă care a înscris
menţiunea de deces pe actul de naştere al decedatului.
 înregistrarea decesului – art. 32-391 din Lege
Înregistrarea decesului unei persoane se face la serviciul public comunitar de evidenţă
a persoanelor în a cărui rază administrativ- teritorială s-a produs decesul, pe baza declaraţiei
verbale făcute de membrii familiei decedatului, iar în lipsa acestora, de către medicul care l-a
constatat sau alt cadru din unitatea sanitară unde s-a produs decesul.
Declararea decesului se face în 3 zile de la încetarea din viaţă a persoanei fizice.
Dacă decesul se datorează unei sinucideri, unui accident sau altor cauze violente, precum şi în
cazul găsirii unui cadavru, declararea decesului se face în 48 de ore de la data decesului sau
de la data găsirii cadavrului. Dacă decesul s-a produs pe o navă sau pe o aeronavă şi nu există
medic la bord, constatarea decesului se face în primul port sau aeroport de escală.
8.Operaţiuni privind înregistrările de stare civilă
Operațiunile privind înregistrările de stare civilă vizează: reconstituirea, întocmirea
ulterioară, anularea, modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă şi ale
97
menţiunilor înscrise pe acestea. Operaţiunile de anulare, modificare şi completare a actelor de
stare civilă şi ale menţiunilor de pe acestea se pot face numai în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti definitive – art. 100 alin. (1) C. civ. şi art. 57 alin. (1) din Lege.
 Operaţiunile de refacere sau de transformare a actelor de stare civilă
 Reconstituirea actelor de stare civilă – art. 52 din Lege se poate cere atunci când
registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte;
 actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul ori
extrasul de pe acest act.
 Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă – art. 53 din Lege se poate cere dacă:
 întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă sau refuzată, deşi au fost
depuse actele necesare întocmirii acestuia;
 întocmirea actului de căsătorie a fost omisă sau refuzată, deşi a fost luat
consimţământul soţilor de către ofiţerul de stare civilă.
În cazul reconstituirii şi al întocmirii ulterioare a actelor de stare civilă nu este
necesară obţinerea unei hotărâri judecătoreşti, fiind parcursă doar procedura administrativă.
 Anularea actului de stare civilă şi a menţiunilor de pe acesta este sancţiunea care
intervine pentru nerespectarea condiţiilor de validitate la întocmirea acestuia:
 actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător;
 actul nu trebuia întocmit de/la primăria respectivă (primărie necompetentă
material sau teritorial);
 faptul sau actul de stare civilă nu există;
 nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului;
 menţiunea a fost înscrisă pe alt act;
 menţiunea a fost operată cu un text greşit etc.
Nevalabilitatea înregistrării în registru de stare civilă, deci a actului de stare civilă ca
instrumentam, nu afectează valabilitatea actului juridic de stare civilă ca negotium În
schimb, nulitatea unui act juridic de stare civilă, cum este actul căsătoriei, atrage după sine
anularea şi, pe cale de consecinţă, modificarea actului de stare civilă ca instrumentum,
înţeles ca mijloc de dovadă. Sancţiunea nulităţii actului de stare civilă poate fi înlăturată
prin aplicarea remediului validării aparenţei în drept – art. 102 C. civ.
 Modificarea actului de stare civilă şi a menţiunilor de pe acesta
Modificarea actului de stare civilă reprezintă o înregistrare prin înscrierea unor
menţiuni ce reflectă schimbările în starea civilă a unei persoane, cum ar fi:
- înscrierea recunoaşterii sau a stabilirii ulterioare a filiaţiei;
- înscrierea adopţiei, a anulării sau a desfacerii acesteia;
- înscrierea divorţului sau a anulării căsătoriei;
- înscrierea schimbării numelui pe cale administrativă;
- înscrierea acordării sau a pierderii cetăţeniei române;
- înscrierea aprobării schimbării sexului etc.
 Completarea şi rectificarea actului de stare civilă şi a menţiunilor de pe acesta
 Completarea presupune înregistrarea actului de stare civilă cu menţiunile omise,
atunci când, din diferite motive, unele rubrici au rămas libere, deşi trebuiau completate.
Spre exemplu, se poate cere completarea actului de naştere când nu a fost completată
rubrica privitoare la tatăl copilului, deşi mama sa era căsătorită la data naşterii.
 Rectificarea presupune îndreptarea erorilor materiale comise cu ocazia înregistrărilor
actului de stare civilă. Spre exemplu, când la rubrica numele tatălui din actul de naştere al
copilului născut din căsătorie a fost trecut un alt nume decât acela al soţului mamei.
Rectificarea se poate realiza prin una din următoarele trei operaţii: prin îndreptarea
unor greşeli materiale identificate în cuprinsul actului de stare civilă; prin completarea actului

98
cu unele date pe care acesta trebuia să le cuprindă; prin suprimarea unei enunţări din cuprinsul
actului.
 Procedura şi efectele anulării, modificării, rectificării şi completării actelor de stare
civilă – art. 57 din Lege
 Procedura anulării, completării şi modificării actelor de stare civilă
Soluţionarea cererilor de anulare, completare şi modificare a actelor de stare civilă
formulate de cetăţenii români cu domiciliul în străinătate şi de străini este de competenţa
Judecătoriei Sectorului 1 al municipiului Bucureşti.
 Procedura rectificării actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea
acestora
Operaţiunea rectificării se realizează din oficiu, sau la cererea persoanei interesate,
în temeiul dispoziţiei primarului unităţii administrativ-teritoriale care are în păstrare actul
de stare civilă, cu avizul prealabil al serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a
persoanei – art. 58 din Lege.
 Efectele anulării, modificării, rectificării şi completării actelor de stare civilă
Anularea, completarea şi modificarea unui act de stare civilă sau a unei menţiuni
înscrise pe acesta, dispuse prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, precum şi
rectificarea unui act de stare civilă ori a menţiunilor înscrise pe acesta, aprobată prin
dispoziţie a primarului, se înscriu numai prin menţiune pe marginea actului de stare civilă
corespunzător – art. 59 din Lege şi art. 100 alin. (4) C. civ.
Întocmirea, anularea, rectificarea, respectiv completarea ori reconstituirea actelor de
stare civilă, precum şi orice înscrieri făcute pe actele de stare civilă, în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile, ori în baza unui act administrativ, sunt opozabile
oricărei persoane până la proba contrară – art. 15 din Lege.
9. Acţiunile de stare civilă
 Delimitarea acţiunilor de stare civilă de acţiunile privind înregistrările de stare
civilă
Acţiunile de stare civilă, denumite şi „acţiuni de stat”, sunt acele acţiuni în justiţie care
se referă la diferite elemente ale stării civile ce vizează stabilirea, contestarea sau modificarea
statutului civil al persoanei. Aceste acţiuni nu trebuie confundate cu acţiunile privind
înregistrările de stare civilă, ce vizează anularea, modificarea, rectificarea şi completarea
actelor de stare civilă ori menţiunile de pe acestea. Între cele două categorii de acţiuni sunt
mai multe deosebiri:
 după obiect:
- la acţiunile de stare civilă, se are în vedere un element al stării civile;
- la acţiunile privind înregistrările de stare civilă, este vizată o înregistrare de stare
civilă, privită ca mijloc de dovadă;
 după probele solicitate:
- la acţiunile de stare civilă, trebuie făcută dovada elementului stării civile la care se
referă acţiunea;
- la acţiunile privind înregistrările de stare civilă, trebuie făcută dovada neconcordanţei
între înregistrare şi starea civilă necontestată a persoanei2;
 după efecte:
- la acţiunile de stare civilă, constă în modificarea unui element al stării civile;
- la acţiunile privind înregistrările de stare civilă, constă în anularea sau completarea
înregistrărilor de stare civilă;
 după temeiul juridic:
- la acţiunile de stare civilă, izvorul principal este Codul civil;
- la acţiunile privind înregistrările de stare civilă, izvorul principal este Legea nr.
119/1996;
99
  după competenţa materială şi teritorială:
- la acţiunile de stare civilă, de regulă, competenţa aparţine tribunalului de la
domiciliul pârâtului, şi, prin excepţie, al reclamantului, în cazul stabilirii filiaţiei, ori al ultimei
locuinţe comune a soţilor, ca în cazul divorţului;
- la acţiunile privind înregistrările de stare civilă, competenţa aparţine judecătoriei de
la domiciliul reclamantului;
 după incidenţa prescripţiei extinctive:
- la acţiunile de stare civilă, regula este imprescriptibilitatea, iar excepţia este
prescriptibilitatea – cum ar fi acţiunea în anularea căsătoriei – art. 301 alin. (1) C. civ.;
- la acţiunile privind înregistrările de stare civilă, regula este imprescriptibilitatea,
fără excepţie;
 după calitatea părţilor:
- la acţiunile de stare civilă, părţile sunt titularii stării civile, reprezentanţii lor sau
alte persoane interesate;
- la acţiunile privind înregistrările de stare civilă, una dintre părţi este întotdeauna o
autoritate a administraţiei publice locale;
Pentru realizarea concordanţei dintre starea civilă şi actele de stare civilă, acţiunile
de stare civilă pot fi însoţite de o cerere accesorie pentru modificarea actelor de stare
civilă, prin înscrierea de menţiuni pe acestea.
 Clasificarea acţiunilor de stare civilă
 În funcţie de obiect:
 acţiuni în reclamaţie de stat
Sunt acelea prin care se urmăreşte obţinerea unei alte stări civile (unui alt element de
stare civilă) decât cea existentă la data intentării acţiunii, întrucât cea actuală este doar
aparentă, nu corespunde realităţii. De exemplu: la acţiunea în stabilirea filiaţiei (faţă de
mamă sau faţă de tată) – deoarece, în aparenţă, acel copil are doar un părinte, ceea ce nu
corespunde realităţii.
 acţiuni în contestaţie de stat
Sunt acelea prin care se urmăreşte înlăturarea unei stări civile (unui element al
acesteia), pretins nereală, şi înlocuirea ei cu alta, pretins reală. De exemplu: acţiunea în tăgada
paternităţii – art. 429-433 C. civ.; acţiunea în contestarea recunoaşterii de maternitate sau
de paternitate – art. 434 C. civ.; acţiunea în nulitatea căsătoriei – art. 293-302 C. civ.; acţiunea
în nulitatea adopţiei; acţiunea în nulitatea recunoaşterii de paternitate sau de maternitate ş.a.
 acţiunile în modificare de stat
Sunt acelea prin care se urmăreşte o schimbare, numai pentru viitor, în starea civilă,
cea anterioară nefiind contestată. De exemplu: acţiunea de divorţ; acţiunea privind desfacerea
adopţiei; acţiunea prin care se solicită schimbarea sexului ş.a. – art. 429-434 C. civ.
Admiterea primelor două categorii de acţiuni va avea efect declarativ, în sensul că
va declara o stare civilă anterioară, deci în mod retroactiv. De exemplu: stabilirea paternităţii
operează de la naşterea copilului. Admiterea acţiunilor în modificare de stat va avea efect
constitutiv, numai pentru viitor. De exemplu: acţiunea de divorţ face ca foştii soţi să aibă
statutul de persoane necăsătorite numai după admiterea ei, nu şi pentru perioada cât a durat
căsătoria.
 După legitimarea procesuală activă:
 acţiuni ce pot fi promovate numai de titularul stării civile: Astfel sunt: acţiunea de
divorţ; acţiunea în declararea nulităţii relative a căsătoriei.
 acţiuni ce pot fi promovate de titular, de reprezentantul legal al acestuia şi de
procuror sau de alte persoane prevăzute de lege
Sunt astfel: acţiunea în stabilirea maternităţii; acţiunea în stabilirea paternităţii;
acţiunea în tăgada paternităţii; acţiunea în desfacerea adopţiei.
100
  acţiuni ce pot fi promovate de orice persoană interesată
Sunt astfel: acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare de paternitate; acţiunea în
contestarea filiaţiei faţă de mamă, când filiaţia rezultă din certificatul de naştere şi nu există o
folosinţă a stării civile conformă cu acest certificat; acţiunea în contestarea existenţei
împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumţia de paternitate; acţiunea în declararea nulităţii
absolute a căsătoriei şi acţiunea în declararea nulităţii absolute a adopţiei.
 După incidenţa prescripţiei extinctive:
 acţiuni imprescriptibile
Majoritatea acţiunilor de stare civilă sunt imprescriptibile, datorită caracterului lor
nepatrimonial.
 acţiuni prescriptibile extinctiv
Unele acţiuni de stare civilă sunt prescriptibile. De exemplu:
- acţiunea în declararea nulităţii relative a căsătoriei, în caz de viciere a
consimţământului unuia dintre soţi – în termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori de la
descoperirea erorii sau a vicleniei;
- acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 3 ani în cazul când
acţiunea este pornită de mamă, se socoteşte de la data naşterii copilului;
 Puterea de lucru judecat a hotărârilor privind acţiunile de stare civilă
Hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate cu privire la actele de stare civilă se
caracterizează prin prezumţia legală a autorităţii de lucru judecat. Aceasta presupune că
problema soluţionată dată într-o astfel de cauză nu mai poate forma obiectul unei alte cereri
de chemare în judecată.
Opozabilitatea erga omnes a hotărârilor judecătoreşti date în materia stării civile se
abate de la principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti. Acest regim derogator de la
dreptul comun se datorează caracterului indivizibil al stării civile. Pe cale de consecinţă,
opozabilitatea erga omnes se va extinde şi asupra înregistrărilor de stare civilă făcute în
temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive dată în materia stării civile.
Opozabilitatea faţă de terţi a hotărârilor judecătoreşti din materia stării civile este doar
relativă, putând fi combătută prin dovada contrarie. Hotărârea judecătorească dată cu privire
la starea civilă a unei persoane este opozabilă oricărei alte persoane, cât timp printr-o nouă
hotărâre nu s-a stabilit contrariul. Dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit o anumită
stare civilă a unei persoane, iar printr-o hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o
acţiune prin care s-a contestat starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre îşi pierde efectele la
data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri – art. 99 alin. (3) şi (4) C. civ
10. Proba stării civile a persoanei fizice
Dovada unui anumit element al stării civile presupune dovedirea actelor sau a
faptelor de care legea leagă diferite efecte de stare civilă. Rezultă că obiectul probaţiunii
îl reprezintă izvoarele de stare civilă, şi numai ca o consecinţă a dovedirii acestora se face
proba stării civile înseşi.
Regula este că starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare
civilă, precum şi cu certificatele eliberate pe baza acestora – art. 99 alin. (1) C. civ. şi art. 12
din Lege. Aşadar, proba stării civile se poate face prin următoarele mijloace de dovadă: actele
de stare civilă; certificate de stare civilă; documente de stare civilă întocmite pe baza
certificatelor de stare civilă; alte mijloace de probă.
 Actele de stare civilă
Întrucât actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice, pentru tot ceea ce reprezintă
constatări personale ale ofiţerului de stare civilă, actele fac dovada până la înscrierea în
fals, iar pentru celelalte menţiuni, până la proba contrară – art. 99 alin. (2) C. civ. şi art. 13
din Lege. Spre deosebire de alte înscrisuri autentice, actele de stare civilă au un conţinut
variabil în timp. Astfel, modificările intervenite în statutul persoanei trebuie să se reflecte
101
în actele de stare civilă prin înscrierea de menţiuni corespunzătoare.
 Certificatele de stare civilă
Certificatele de stare civilă sunt eliberate în baza actelor de stare civilă, tocmai în
scopul de a face dovada actului de stare civilă în beneficiul titularului lor, în a cărui posesie
se află, fără a mai fi necesară cercetarea actului de stare civilă. Din acest motiv, certificatul
de stare civilă are putere doveditoare deplină numai în măsura în care menţiunile sale
corespund cu cele ale actului de stare civilă.
 Documente de stare civilă
În baza actelor de stare civilă şi a certificatelor de stare civilă se întocmesc o serie de
alte înscrisuri prin care se pot dovedi unele dintre elementele de stare civilă. Astfel,
dovada identităţii persoanei, a cetăţeniei române, a adresei de domiciliu sau de reşedinţă
se face cu actul de identitate a persoanei, eliberat în condiţiile prevăzute de lege – O.U.G.
nr. 97/2005.
 Alte mijloace de probă
Prin excepţie, conform art. 13 din Lege şi art. 103 C. civ., starea civilă se poate
dovedi, în faţa instanţei de judecată, cu orice de mijloc de probă, dacă:
- nu au existat registre de stare civilă;
- registrele de stare civilă s-au pierdut sau au fost distruse, în tot sau în parte;
- întocmirea actului a fost omisă sau refuzată;
- procurarea certificatului de stare civilă din străinătate sau a extrasului de pe acesta
este imposibilă.
Dovada stării civile poate fi făcută cu alte mijloace de probă şi atunci când se realizează
în faţa altor autorităţi decât cele de stare civilă şi se urmăresc alte efecte decât cele de stare
civilă. Astfel, proba identităţii în vederea întocmirii cărţii de identitate se face doar cu actul de
stare civilă; dovada cetăţeniei se face numai cu actul de identitate sau cu paşaportul, numele
se va dovedi numai cu cartea de identitate etc.

1.5.Rezumat
Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin calităţile
strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă. Posesia de stat este starea de
fapt care indică legăturile de filiaţie şi rudenie dintre copil şi familia din care se pretinde că
face parte. Elementele de stare civilă pot avea ca izvor fapte juridice în sens restrâns (naşterea,
decesul) sau acte juridice şi jurisdicţionale privind filiaţia, adopţia, căsătoria. Actele juridice
de stare civilă ale persoanei fizice sunt: actele juridice privind căsătoria; actele juridice de
recunoaştere a filiaţiei faţă de mamă sau faţă de tată. Actele de stare civilă sunt înscrisuri
autentice. Regulile generale de înregistrare sunt aplicabile tuturor actelor şi faptelor de stare
civilă, iar regulile speciale sunt aplicabile doar anumitor acte şi fapte de stare civilă.
Operațiunile privind înregistrările de stare civilă vizează: reconstituirea, întocmirea ulterioară,
anularea, modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă şi ale menţiunilor
înscrise pe acestea. Acţiunile de stare civilă sunt acele acţiuni în justiţie care se referă la
diferite elemente ale stării civile ce vizează stabilirea, contestarea sau modificarea statutului
civil al persoanei.

1.6. Test de evaluare

1. Delimitaţi starea civilă a persoanei fizice de folosinţa stării civile.
2. Arătați care sunt actele juridice care reprezintă izvoare ale stării civile.
3. Prezentați în ce situații se aplică reguli speciale de înregistrare ale stării civile.
4. Precizați în ce caz se recurge la întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă.
5. Explicați în ce constă puterea de lucru judecat a hotărârilor privind acţiunile de stare civilă.
6. Arătați care este puterea doveditoare a actelor de stare civilă.
102
Unitatea de învățare 13: Persoana juridică (I). Clasificare. Elemente constitutive.
Înfiinţarea persoanelor juridice. Capacitatea civilă a persoanei juridice

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: noţiunea de persoană juridică; clasificarea persoanei
juridice; elementele constitutive ale persoanei juridice; modurile de înfiinţare a persoanei
juridice; formalităţile de înregistrare a persoanei juridice; sancţiunea nerespectării condiţiilor
de constituire a persoanei juridice; capacitatea de folosinţă a persoanei juridice; capacitatea de
exerciţiu a persoanei juridice.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să identifice principale categorii de persoane juridice
- să determine elementele constitutive ale persoanei juridice
- să distingă modurile de înființare a persoanei juridice în raport cu categoria de care
aparțin;
- să diferențieze formalităţile de înregistrare specifice diferitor categorii de persoane
juridice
- să stabilească diferențele de regim juridic între nulitatea absolută și nulitatea relativă a
persoanei juridice;
- să stabilească efectele nulității persoanei juridice ;
- să evidențieze caracteristicile capacității de folosință ale persoanei juridice

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1. Cadrul general privind persoana juridică
1.1. Noţiunea de persoană juridică
Persoana juridică reprezintă orice formă de organizare, care, întrunind condiţiile cerute
de lege, este titulară de drepturi subiective şi obligaţii civile – art. 25 alin. (3) C. civ. Persoana
juridică poate fi alcătuită dintr-o grupare de persoane fizice (cazul societăţilor cu mai mulţi
asociaţi), sau dintr-o singură persoană fizică (cazul societăţilor cu asociat unic). În toate
cazurile însă, persoana juridică este privită ca un subiect de drept distinct de persoanele fizice
ce intră în componenţa sa.
1.2. Clasificarea persoanei juridice
 În funcţie de regimul aplicabil, distingem între persoane juridice de drept public şi
persoane juridice de drept privat – art. 189 C. civ.:
 Persoanele juridice de drept public sunt acelea care desfăşoară activităţi în domenii
de interes public, cum ar fi:
o statul prin Ministerul Finanţelor – art. 223 C. civ., în raporturile de proprietate ca
titular al dreptului de proprietate publică, în raporturile obligaţionale, în raporturile de drept
succesoral – succesiunile „vacante.;
o organele statului: ale puterii legislative, executive și judecătorești;
o instituţiile de stat şi cele ale autorităţilor administraţiei publice locale
o partidele politice
 Persoanele juridice de drept privat sunt acelea care desfăşoară activităţi în domenii
de interes privat, pentru satisfacerea unor interese individuale sau colective:
o societăţile care funcţionează în condiţiile Legii nr. 31/1990;
o agenţii economici de stat ;
103
 o organizaţiile sindicale şi patronatele ce acţionează în condiţiile Legii nr. 62/2011;
o cultele religioase în condiţiile Legii nr. 489/2006;
o cooperativele şi asociaţiile teritoriale ale acestora conform Legii nr. 1/2005;
o societăţile agricole ce acţionează în condiţiile Legii nr. 36/1991;
o organizaţiile non-profit: fundaţii, asociaţii profesionale, culturale, sportive, case de
ajutor reciproc etc., ce acţionează în condiţiile Legii nr. 26/2000;
o organizaţiile profesionale cu regim mixt public-privat: Baroul avocaţilor; Uniunea
naţională a notarilor publici; Uniunea naţională a executorilor judecătoreşti,ș.a.
Importanţa clasificării: persoanele de drept public sunt reglementate de norme
aparţinând dreptului public (drept constituţional, administrativ, financiar), iar cele de drept
privat, de norme aparţinând dreptului privat (drept civil, comercial).
 În funcţie de natura scopului urmărit, există două categorii de persoane juridice:
 persoane juridice cu scop lucrativ, care urmăresc obţinerea unui profit: regiile
autonome, societăţile, cooperaţiile etc.;
 persoanele juridice fără scop lucrativ, al căror scop este nepatrimonial – art. 206
alin. (2) C. civ: instituţiile de stat, partidele politice, asociaţiile, fundaţiile, cultele religioase.
Distincţia se relevă în aceea că în cazul celor cu scop lucrativ profitul revine ca
beneficiu direct asociaţilor, pe când în cazul cele fără scop lucrativ, eventualele câştiguri
obţinute rămân afectate activităţii nepatrimoniale desfăşurate.
 După criteriul modului de înfiinţare, distingem între – art. 194 C. civ.:
 persoane juridice înfiinţate prin actul de înfiinţare al organului competent (prin
lege sau act administrativ);
 persoane juridice înfiinţate prin actul de înfiinţare al celor care o constituie
(contract de asociere) şi care este autorizat, în condiţiile legii.
 După naţionalitatea lor, persoanele juridice pot fi:
 persoane juridice române, constituite după cerinţele legii române – art. 255 C. civ.;
 persoane juridice străine, constituite în condiţiile legii străine ale statului unde au fost
înfiinţate, care pot desfăşura activităţi pe teritoriul României în condiţiile legii
române – art. 2.582 C. civ.
Importanţa clasificării se referă la aplicarea unui regim special persoanelor juridice
străine, cum ar fi: dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, în
condiţiile Legii nr. 312/2005.
 După locul unde le este amplasat sediul, există:
 persoane juridice cu sediul în România şi
 persoane juridice cu sediul în străinătate, care pot avea reprezentanţe sau agenţii în
România, cu un regim juridic distinct de acela al persoanelor juridice cu sediul în România.
 După durata lor, persoanele juridice pot fi:
 persoane juridice constituite pe durată nedeterminată;
 persoane juridice constituite pe durată determinată.
Persoanele juridice se înfiinţează de regulă pe durată nedeterminată – art. 195 C. civ.
Dacă au fost înfiinţate pe durată determinată, la împlinirea termenului specificat în actul
de constituire, sau la realizarea scopului pentru care au fost create, persoanele juridice se
dizolvă.
 După numărul persoanelor care le compun, persoanele juridice pot fi:
 persoane juridice de tip asociativ: alcătuite dintr-o grupare de persoane fizice:
societăţile; organizaţiile cooperatiste; asociaţiile şi fundaţiile; sindicatele şi patronatele;
 persoane juridice unipersonale: alcătuite dintr-o singură persoană, care are calitatea
de asociat unic sau acţionar unic, cum sunt: întreprinderea profesională unipersonală cu
responsabilitate limitată (practicieni în insolvenţă); fundaţia testamentară.

104
 1.3. Elementele constitutive ale persoanei juridice
1.3.1. Caracteristicile elementelor constitutive ale persoanei juridice
Recunoaşterea calităţii de subiect de drept în favoarea unei entităţi este condiţionată
de întrunirea cumulativă a elementelor menţionate de art. 187 C. civ.: o organizare de sine
stătătoare; un patrimoniu propriu; un scop licit şi moral. Aceste elemente constitutive se
caracterizează prin: generalitate, legalitate, cumulativitate, exclusivitate şi diversitate
1.3.2. Conţinutul elementelor constitutive ale persoanei juridice
 Organizarea de sine stătătoare
Organizarea persoanei juridice implică două aspecte:
 Stabilirea structurii interne
Persona juridică trebuie să posede o anumită structură organizatorică internă,
care să asigure funcţionarea unor organe de conducere, prin intermediul cărora respectiva
entitate să-şi poată exprima voinţa şi coordona activitatea specifică. Structura persoanei
juridice se stabileşte, după caz, prin lege, actul de constituire sau statut.
 Stabilirea organelor de administrare
Calitatea de organe de administrare o au persoanele fizice sau juridice care, prin lege,
act de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual
sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice – art. 209 alin. (2) C. civ. Raporturile
dintre persoana juridică şi organele sale de administrare sunt supuse regulilor de la mandat,
dacă prin lege, act de constituire sau statut nu s-a prevăzut altfel – art. 209 alin. (3) C. civ.
 Patrimoniul propriu, distinct
Patrimoniul constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic ce au
ca titular pe însăşi persoana juridică- art. 31 alin. (1) C. civ. Constituirea patrimoniului propriu
al persoanei juridice se realizează, după caz, prin aportul asociaţilor, prin subscripţie din
partea acţionarilor, prin donaţii din partea terţilor etc. Patrimoniul persoanei juridice este
distinct de patrimoniile membrilor care o compun, astfel că fondatorii persoanei juridice nu
pot fi obligaţi să răspundă cu patrimoniul propriu pentru obligaţiile asumate de persoana
juridică şi nici persoana juridică nu poate fi obligată să răspundă cu patrimoniul propriu
pentru obligaţiile asumate de persoanele fizice care au constituit-o – art. 222 C. civ. O
excepţie o constituie cazul societăţilor de persoane – societăţile în nume în colectiv şi cele în
comandită simplă, unde răspunderea asociaţilor este nelimitată şi solidară – art. 3 alin. (2) din
Legea nr. 31/1999.
 Latura activă a patrimoniului unei persoane juridice include, spre exemplu:
- dreptul de proprietate asupra imobilului în care persoana juridică îşi are sediul;
- dreptul de creanţă împotriva membrilor săi pentru plata cotizaţiilor datorate ;
- dreptul de proprietate asupra bunurilor pe care le foloseşte în activitatea sa;
- dreptul de folosinţă asupra imobilelor, sediilor secundare ale persoanei juridice, în
temeiul contractelor de închiriere încheiate etc.
 Latura pasivă a patrimoniului unei persoane juridice include, de exemplu:
- obligaţia de plată a impozitelor datorate statului;
- obligaţia de plată a chiriei contractate pentru imobilele închiriate;
- obligaţia de plată a salariilor persoanelor încadrate cu contract de muncă;
- obligaţia de plată a datoriilor contractate faţă de alte persoane juridice etc.
Existenţa patrimoniului îi permite persoanei juridice să aibă o răspundere patrimonială
proprie în raporturile cu terţii şi să participe în nume propriu la circuitul civil.
 Scopul licit şi moral
Scopul persoanei juridice reprezintă motivul determinant pentru care a fost înfiinţată
acea entitate juridică, stabilit prin statut și care se aduce la îndeplinire prin exercitarea
obiectului său de activitate.

105
 Scopul generic al persoanei juridice este invariabil pentru toate persoanele incluse în
categoria căreia îi aparţine:
- patrimonial – în cazul celor cu scop lucrativ, care urmăresc obţinerea unui profit,
ca urmare a desfăşurării activităţii specifice, de exemplu, societăţile; sau
- nepatrimonial – în cazul celor cu scop nelucrativ, care urmăresc satisfacerea unor
interese fără caracter economic, aparţinând fie constituitorilor, fie unor terţe persoane, de
exemplu: asociaţiile, fundaţiile.
Scopul concret al persoanei juridice se stabileşte prin act individual al fiecărei
persoane juridice.
1.3.3. Recunoaşterea personalităţii juridice
Întrunirea cumulativă a elementelor constitutive reprezintă o condiţie necesară şi
suficientă pentru recunoaşterea unei entităţi drept o persoană juridică, chiar dacă nu face
parte dintr-una din categoriile enunţate de lege, cu condiţia de a fi legal înfiinţată – art. 188
C. civ.
Legiuitorul prevede prin acte normative speciale că se acordă personalitate juridică
anumitor categorii de grupări (societăţi cu personalitate juridică; asociaţii; fundaţii; instituţii
publice) şi prevede că alte entităţi nu sunt înzestrate cu personalitate juridică (societatea
simplă – art. 1.882 C. civ.; asocierea în participaţie – art. 1.951 C. civ.; facultăţile din cadrul
universităţilor – art. 132 din Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale.
2. Constituirea persoanei juridice
2.1. Modurile de înfiinţare a persoanei juridice
Prin înfiinţarea persoanei juridice se desemnează procesul de constituire a unei
anumite entităţi, cu respectarea cerinţelor legale, pentru a deveni subiect de drept. Persoana
juridică se înfiinţează potrivit art. 194 C. civ.:
 prin actul de înfiinţare (de dispoziţie) al organului competent
În acest mod se înfiinţează autorităţile şi instituţiile publice, unităţile administrativ
teritoriale, precum şi operatorii economici care se constituie de către stat sau de către
unităţile administrativ-teritoriale.
 prin actul de constituire al celor interesaţi, cu prealabila autorizare a organului
competent a aprecia legalitatea înfiinţării
Această modalitate de înfiinţare este cea mai frecvent întâlnită, fiind proprie
persoanelor de drept privat. Pentru obţinerea personalităţii juridice de către respectiva entitate
vor fi necesare: încheierea actului de înfiinţare, format din actul de constituire: contract de
societate şi statut pentru persoane juridice cu scop lucrativ, sau contract de asociere –
pentru asociaţii, organizaţii cooperatiste – obţinerea autorizării prealabile din partea unei
autorităţi judiciare: judecătoria sau tribunalul – pentru asociaţii, fundaţii, partide politice,
sindicate ş.a.; sau o altă autoritate administrativă abilitată să verifice legalitatea sau chiar
oportunitatea înfiinţării acelei persoane juridice – judecătorul delegat de la Registrul
Comerţului – pentru societăţi, cooperaţii.
 prin alt mod reglementat de lege
Această modalitate de înfiinţare, generic formulată, permite legiuitorului ca, în funcţie
de interesele publice, să stabilească prin legi speciale orice modalitate concretă de constituire
pentru o anumită persoană juridică -de exemplu, asociaţii profesionale cărora le sunt delegate
atribuţii de interes public, cum sunt cele ale notarilor, avocaţilor, executorilor.
2.2. Formalităţile de înregistrare a persoanei juridice
Persoanele juridice sunt supuse înregistrării, dacă legile care le sunt aplicabile prevăd
această înregistrare. Prin înregistrare se înţelege înscrierea, înmatricularea sau, după caz,
orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii
personalităţii juridice, sau al luării în evidenţă a persoanelor juridice legal înfiinţate, după
caz. Înregistrarea se face la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din oficiu –
106
art. 200 C. civ.
Următoarele persoane fizice sau juridice au obligaţia ca, înainte de începerea activităţii
economice, să ceară înregistrarea la organul fiscal sau, după caz, înmatricularea în Registrul
comerţului – art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990: persoanele fizice autorizate; întreprinderile
individuale şi întreprinderile familiale; societăţile comerciale; companiile naţionale şi
societăţile naţionale; regiile autonome; grupurile de interes economic; societăţile cooperative;
organizaţiile cooperatiste; societăţile europene; societăţile cooperative europene şi grupurile
europene de interes economic cu sediul principal în România, precum şi alte persoane fizice şi
juridice prevăzute de lege.
Înregistrările în Registrul comerţului se fac pe baza unei încheieri a judecătorului
delegat sau, după caz, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în afară de cazurile în care
legea prevede altfel – art. 6 alin. (1) din Legea nr. 26/1990.
Persoanele juridice fără scop patrimonial, cum sunt asociaţiile şi fundaţiile, se înscriu
în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a căror circumscripţie
teritorială îşi au sediul – art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000. Sindicatele se înscriu în
Registrul special al sindicatelor. Societăţile agricole se înscriu în Registrul societăţilor
agricole din cadrul judecătoriei.
 În cazurile în care înscrierea are efect constitutiv momentul înscrierii marchează
data dobândirii capacităţii civile depline pentru aceste persoane juridice.
Practic, aproape toate categoriile de persoane juridice, îndeosebi cele înfiinţate pe cale
asociativă, sunt supuse înregistrării în vederea constituirii valabile. Nu sunt supuse
înregistrării persoanele juridice ce iau naştere prin actul de dispoziţie al organului de stat
competent, care se consideră că există chiar de la data intrării în vigoare a actului de
înfiinţare: lege, decret, hotărâre
 Dacă înregistrarea este cerută numai pentru opozabilitate faţă de terţi, actele sau
faptele juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat
publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de cazul în care
se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost îndeplinită – art. 202 C. civ.
Fondatorii, reprezentanţii persoanei juridice supuse înregistrării, precum şi primii
membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale acesteia, răspund
nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea formalităţilor de înregistrare
a persoanei juridice, dacă aceste formalităţi trebuiau să fie cerute de aceste persoane- art. 203
C. civ.
2.3. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de constituire a persoanei juridice
2.3.1. Noţiunea de nulitate a persoanei juridice
În cazul în care nu sunt respectate condiţiile de înfiinţare a persoanei juridice,
sancţiunea aplicabilă este aceea a nulităţii – art. 196-199 C. civ. Sancţiunea nulităţii persoanei
juridice vizează atât actele juridice care stau la baza înfiinţării unei anumite persoane juridice,
cât şi subiectul de drept creat prin voinţa fondatorilor săi, cu consecinţa dizolvării şi lichidării
acestuia.
2.3.2. Cauzele de nulitate a persoanei juridice
Cauzele nulităţii sunt anterioare sau cel mult concomitente cu momentul înfiinţării
persoanei juridice.
 Cauzele de nulitate absolută sunt:
 lipseşte actul de înfiinţare, sau nu a fost încheiat în forma autentică, în situaţiile
anume prevăzute de lege;
 obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;
 lipseşte autorizaţia administrativă necesară pentru înfiinţarea acesteia;
 actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;
 actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaţilor ori capitalul
107
social subscris şi vărsat;
 s-au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul iniţial sau capitalul social minim,
subscris şi vărsat.
 Cauzele de nulitate relativă sunt:
 toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili la data înfiinţării
persoanei juridice.
 nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociaţi prevăzut de lege;
 au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative prevăzute sub sancţiunea nulităţii
actului de înfiinţare a persoanei juridice.
2.3.3.Regimul juridic al nulităţii persoanei juridice
 Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes;
este imprescriptibilă şi, spre deosebire de dreptul comun, poate fi acoperită în toate cazurile
dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a
fost înlăturată – art. 197 C. civ.
 Nulitatea relativă poate fi invocată de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia
legală încălcată; este prescriptibilă în termen de un an, care curge de la data înregistrării sau
înfiinţării persoanei juridice, după caz. Nulitatea relativă se acoperă în toate cazurile, dacă,
până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost
înlăturată.
2.3.4. Efectele nulităţii persoanei juridice
Spre deosebire de dreptul comun, nulitatea produce efecte numai pentru viitor.
De la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii a devenit
definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare, adică va fi
supusă unui proces de valorificare a activului patrimonial şi de plată a pasivului – art. 198 C.
civ. De aducerea la îndeplinire a operaţiunilor de lichidare se vor ocupa lichidatorii numiţi de
instanţa care a dispus nulitatea – art. 198 C. civ.
Hotărârea judecătorească definitivă se comunică, din oficiu, spre a fi notată în toate
registrele publice în care persoana juridică a fost înregistrată sau, după caz, menţionată.
În toate cazurile, fondatorii sau asociaţii răspund, în condiţiile legii, pentru obligaţiile
persoanei juridice care s-au născut în sarcina acesteia de la data înfiinţării ei şi până la data
notării în registrele publice a hotărârii judecătoreşti.
Ca o consecinţă a neretroactivităţii nulităţii persoanei juridice, toate actele juridice
încheiate de către persoana juridică cu terţii, în numele persoanei juridice, sunt perfect
valabile, astfel că nu se desfiinţează nici actele juridice subsecvente. Nici persoana juridică şi
nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune terţilor nulitatea acesteia, cu excepţia situaţiei în care
se dovedeşte că aceştia cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului – art. 199
C. civ.
3. Capacitatea civilă a persoanei juridice
Capacitatea civilă semnifică aptitudinea persoanei juridice de a fi subiect de drept,
posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile şi de a încheia acte juridice în nume
propriu – art. 34 C. civ. În structura capacităţii civile se disting două elemente: capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
3.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei juridice de a avea drepturi şi
obligaţii civile.
3.1.1. Caracteristicile capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
- legalitatea: nu poate fi recunoscută decât în condiţiile legii nefiind admise derogări ;
- inalienabilitatea: nu se poate renunţa nici în tot, nici în parte la capacitatea de
folosinţă şi nici nu poate fi cedată de către persoana juridică titulară – art. 29 alin. (2) C. civ.;
- intangibilitatea: nu pot fi aduse îngrădiri sau restricţii capacităţii de folosinţă decât
108
în cazurile indicate în lege;
- specialitatea: persoana juridică poate avea numai anumite drepturi şi obligaţii
civile, în funcţie de scopul pentru care a fost înfiinţată.
3.1.2. Formele capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
 Din punct de vedere al conţinutului său, capacitatea de folosinţă poate fi:
 capacitatea de folosinţă deplină –recunoaşterea tuturor drepturilor compatibile
categoriei de care aparţine acea persoană juridică;
- este supusă în anumite cazuri principiului specialităţii, sub sancţiunea nulităţii
absolute a actelor juridice încheiate cu nesocotirea acestuia, precum şi anumitor limitări
impuse de specificul categoriei de care aparţine.
 capacitate de folosinţă restrânsă se prezintă sub două forme:
o capacitate de folosinţă anticipată – este conferită anterior înființării, pentru
dobândirea personalităţii juridice;
o capacitate de folosinţă reziduală – este menținută ulterior desființării, pe perioada
desfăşurării procesului de desfiinţare a persoanei juridice.
3.1.3. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
După cum s-a arătat anterior, persoana juridică se înfiinţează: prin actul de înfiinţare
al organului competent, respectiv prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat,
în condiţiile legii sau în orice alt mod prevăzut de lege – art. 194 alin. (1) C. civ.
 Capacitatea de folosinţă deplină a persoanei juridice este dobândită:
 de la data înregistrării persoanei juridice – în cazul persoanelor juridice supuse
înregistrării – art. 205 alin. (1) C. civ. Se includ în această categorie unele persoanele juridice
înfiinţate prin actul de dispoziţie al organului de stat competent (de exemplu,regiile
autonome) şi toate persoanele juridice înfiinţate prin act de constituire autorizat(de exemplu,
societăţile);
 de la data intrării în vigoare a actului de dispoziţie al organului de stat competent
(lege, decret, hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau local) prin care s-a decis
înfiinţarea acelei persoane juridice – în cazul persoanelor juridice nesupuse înregistrării –
art. 205 alin. (2) şi art. 207 C. civ.
 Capacitatea de folosinţă restrânsă a persoanei juridice este dobândită:
 cu anticipaţie, în cazul persoanelor juridice supuse înregistrării, constând în
recunoaşterea dreptului persoanei juridice de a-şi asuma, chiar de la data actului de înfiinţare,
drepturile şi obligaţiile necesare pentru a se constitui valabil – art. 205 alin. (3) C. civ. ;
După constituirea persoanei juridice, actele încheiate în vederea constituirii trec asupra
persoanei juridice; în cazul eşecului constituirii, actele sunt opozabile doar fondatorilor.
3.1.4. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este diferenţiat, în funcţie de
scopul său şi de obiectul de activitate desfăşurate. Capacitatea de folosinţă a persoanei
juridice este limitată de scopul stabilit prin lege sau statut. Obiectul de activitate al persoanei
juridice este o limită convenţională a scopului statutar, fără de care persoana juridică ar
putea fi supusă unei acţiuni în anulare.
Modificarea scopului persoanei juridice, pe parcursul existenţei sale, atrage şi
modificarea capacităţii sale de folosinţă. Posibilitatea menţionării în statutul persoanei juridice
a unor obiecte secundare de activitate, precum şi modificarea actului constitutiv, în caz de
schimbare a scopului pentru care a fost înfiinţată, reprezintă expresia caracterului dinamic al
principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.
Specializarea capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice diferă în funcţie de scopul
urmărit de aceasta:
 persoanele juridice cu scop lucrativ pot avea orice drepturi şi obligaţii civile, cu
următoarele limitări:
109
  nu pot avea acele drepturi prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât
persoanei fizice art. 206 alin. (1) C. civ. Astfel, persoanele juridice nu vor putea să facă
donaţii, dar vor putea realiza acte de sponsorizare sau mecenat, în limitele Legii nr. 32/1994.
 cele impuse de dispoziţiilor legale aplicabile categoriei din care fac parte art. 192 C.
civ.
 activitatea desfăşurată este restrânsă la cea care se circumscrie obiectului său
principal sau secundar, astfel cum a fost declarat la momentul înregistrării în Registrul
Comerţului şi pentru care a primit autorizaţia sau avizul de funcţionare;
 persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile
care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, act de constituire sau
statut – art. 206 alin. (2) C. civ.
Sancţiunea pentru nerespectarea prevederilor legale referitoare la capacitatea de
folosinţă a persoanei juridice este nulitatea. Actele juridice încheiate cu încălcarea
prevederilor referitoare la conţinutul capacităţii de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută.
Sunt, de asemenea, lovite de nulitate absolută actele şi operaţiunile juridice săvârşite fără
autorizaţiile prevăzute de lege, în cazul activităţilor care trebuie autorizate, iar persoanele care
le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate – art. 207 C. civ.
3.1.5. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice se poate produce prin una dintre
următoarele modalităţi:
- prin constatarea sau declararea nulităţii;
- prin reorganizare în caz de: fuziune; divizare totală; transformare;
- prin dizolvare sau desfiinţare;
- prin alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege – art. 244 C. civ.
Data încetării personalităţii juridice va fi:
- data radierii din registrele în care au fost înscrise în cazul persoanele juridice
supuse înregistrării;
- data actului prin care s-a dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei
alte cerinţe prevăzute de lege, în cazul persoanelor juridice nesupuse înregistrării art. 251 C.
civ.
Întrucât procesul de încetare a persoanei juridice poate avea o anumită durată, pe
parcursul acestei perioade, persoana juridică păstrează o capacitate de folosinţă reziduală,
limitată la încheierea actelor juridice necesare pentru încetarea existenţei sale şi lichidarea
patrimoniului său – art. 248 alin. (2) C. civ. Astfel, lichidatorii vor putea urmări recuperarea
creanţelor, plata datoriilor, predarea bunurilor şi a activului net rămas, realizarea formalităţilor
de radiere.
3.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea acesteia de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, încheind acte juridice prin intermediul
organelor sale de administrare – art. 209 alin. (1) C. civ.
Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice sunt aceleaşi cu cele
ale capacităţii sale de folosinţă: legalitate, inalienabilitate, intangibilitate şi specialitate.
3.2.1. Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice
Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este marcat de desemnarea
organelor sale de administrare. În fapt, organele de administrare ale persoanei juridice sunt
persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire saustatut sunt
desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama
persoanei juridice – art. 209 alin. (2) C. civ.
Nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale persoanei juridice:

110
incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o
funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire
incompatibili să ocupe o astfel de funcţie – art. 211 alin. (1) C. civ.
Actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor acestor prevederi sunt anulabile, însă nu
pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori
incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite cu încălcarea dispoziţiilor legale
ori statutare, ci numai dacă prin încheierea actului s-a produs o vătămare – art. 211 alin. (2) C.
civ.
O capacitate de exerciţiu anticipată este recunoscută pentru perioada de până la data
constituirii organelor de administrare, când exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor
care privesc persoana juridică se face de către fondatori ori de către persoanele fizice sau
persoanele juridice desemnate în acest scop – art. 210 C. civ.
3.2.2. Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice
 Limitele capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice
Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este determinat de două limite:
capacitatea de folosinţă şi pluralitatea organelor de administrare ale persoanei juridice
respective.
În mod firesc, limitele capacităţii de folosinţă ale persoanei juridice se răsfrâng şi
asupra capacităţii de exerciţiu, persoana juridică neputând să dobândească drepturi sau să-şi
asume obligaţii ce nu-i sunt recunoscute de lege. Capacitatea specială derivă din natura
persoanelor juridice, care întotdeauna se înfiinţează pentru realizarea unui anumit scop
determinat. Caracterul special al capacităţii juridice priveşte toate elementele sale
componente, nemărginindu-se la una dintre ele.
Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele
puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi – art. 218 C. civ. Aşadar,
capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este limitată şi de faptul că organele prin care se
realizează încheierea actelor juridice trebuie să acţioneze în limita atribuţiilor ce le-au fost
conferite prin actul de înfiinţare. Organele persoanei juridice sunt fie de conducere, fie de
administrare, fie de control şi chiar administratorii de fapt.
Administrarea persoanei juridice implică două componente: gestiunea patrimoniului
şi reprezentarea, aceasta din urmă fiind elementul primordial al capacităţii de exerciţiu.
Raporturile de reprezentare dintre persoanele fizice care compun organele persoanelor
juridice şi respectivele persoane juridice sunt supuse regulilor mandatului dacă reglementările
din lege, act de constituire sau statut nu sunt suficient de lămuritoare – art. 209 alin. (3) C.
civ. Asemănarea cu regulile mandatului poate deveni aplicabilă în cazul în care ar urma să se
stabilească răspunderea organului de conducere faţă de persoana juridică, pentru fapta ilicită
săvârşită cu prilejul exercitării funcţiei de conducere.
Puterile conferite organelor de conducere prin actul de înfiinţare trebuie să respecte
limitele legale determinate în raport de categoria căreia îi aparţine acea persoană juridică. Prin
urmare, vor fi lipsite de eficacitate clauzele actului de înfiinţare sau ale statutului, precum şi
hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile
conferite de lege acestor organe, chiar dacă au fost publicate – art. 218 alin. (3) C. civ. În
cazul societăţilor cu scop lucrativ, reprezentarea persoanei juridice se realizează prin
intermediul unuia sau mai multor administratori, care pot delega conducerea societăţii unui
director. În cazul asociaţiilor fără scop patrimonial, reprezentarea este asigurată de către
consiliul director, în baza deciziilor adunării generale.
Conducerea persoanelor juridice aparţine asociaţilor organizaţi în adunarea generală,
care emite hotărâri pe care administratorii trebuie să le aducă la îndeplinire prin realizarea
operaţiunilor adecvate, sens în care poate emite decizii.
În relaţiile cu terţii cocontractanţi, organele de conducere desemnate să încheie acte
111
în numele persoanei juridice nu acţionează ca un subiect de sine stătător, fiind o parte
componentă a persoanei juridice înseşi. Din acest motiv, organul de conducere va acţiona
direct în relaţiile contractuale cu terţii, fiind considerat chiar persoana juridică în sine, şi nu
reprezentantul acesteia. Persoana juridică este, de regulă, reprezentată direct în raporturile cu
terţii, prin organul unipersonal de reprezentare legală: director; preşedinte; rector; ministru.
Atunci când persoana juridică nu participă personal la încheierea unui act juridic, prin
organele sale de conducere, ci printr-un reprezentant desemnat de acestea – de exemplu, în
virtutea împuternicirii acordate unui consilier juridic, acesta va rămâne un subiect de drept
distinct de persoana juridică. În acest caz, reprezentarea persoanei juridice va fi una
convenţională.
 Funcţionarea persoanei juridice
Administratorii cu puteri de reprezentare trebuie să îşi aducă la îndeplinire mandatul
cu diligenţă, transparenţă, preventiv şi cu respectarea dreptului la informare.
Membrii organelor de administrare ai unei persoane juridice trebuie să acţioneze în
interesul acesteia, cu prudenţa şi diligenţa cerute unui bun proprietar – art. 213 C. civ.
Membrii organelor de administrare au obligaţia să asigure şi să menţină separaţia dintre
patrimoniul persoanei juridice şi propriul lor patrimoniu. Ei nu pot folosi în profitul ori în
interesul lor sau al unor terţi, după caz, bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le
obţin în virtutea funcţiei lor, în afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei
care i-au numit – art. 214 C. civ.
Pentru evitarea conflictului de interese dintre persoana juridică şi persoanele care fac
parte din organele de administrare ale acesteia şi unii dintre afiliaţii acestora, se interzice
încheierea actelor juridice în condiţii ce ar genera riscul prejudicierii persoanei juridice.
Astfel, este lovit de nulitate relativă actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei
juridice de către un membru al organelor de administrare, dacă acesta din urmă, soţul,
ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul al
patrulea inclusiv, aveau vreun interes să se încheie acel act şi dacă partea cealaltă a cunoscut
sau trebuia să cunoască acest lucru. Atunci când cel care face parte din organele de
administrare ale persoanei juridice, ori una dintre persoanele arătate are interes într-o
problemă supusă hotărârii acestor organe, trebuie să înştiinţeze persoana juridică şi să nu ia
parte la nicio deliberare privitoare la aceasta. În caz contrar, el răspunde pentru daunele
cauzate persoanei juridice, dacă fără votul lui nu s-ar fi putut obţine majoritatea cerută – art.
215 C. civ.
Hotărârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare în condiţiile legii,
actului de constituire sau statutului, sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la
deliberare sau au votat împotrivă. Faţă de terţi, hotărârile şi deciziile luate, în condiţiile legii,
actului de constituire sau statutului, produc efecte numai de la data publicării lor, în condiţiile
prevăzute de lege, în afară de cazul în care se face dovada că aceştia le-au cunoscut pe altă
cale – art. 212 C. civ.
 Desfiinţarea actelor emise de organele persoanei juridice
Hotărârile şi deciziile contrare legii, actului de constituire sau statutului persoanei
juridice pot fi atacate în justiţie de oricare dintre membrii organelor de conducere şi
administrare care nu au participat la deliberare sau care au votat împotrivă şi au cerut să se
insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când li s-a
comunicat copia de pe hotărârea sau decizia respectivă, ori de la data când a avut loc şedinţa,
după caz – art. 216 C. civ.
Administratorii nu pot însă ataca hotărârea privitoare la revocarea lor din funcţie. Ei au
numai dreptul de a fi despăgubiţi, dacă revocarea a fost nejustificată sau intempestivă şi au
suferit astfel un prejudiciu. Cererea de anulare se soluţionează în camera de consiliu de către
instanţa competentă în circumscripţia căreia persoana juridică îşi are sediul, în contradictoriu
112
cu persoana juridică în cauză, reprezentată prin administratori. Hotărârea instanţei este supusă
numai apelului.
Dacă hotărârea este atacată de toţi administratorii, persoana juridică este reprezentată
în justiţie de persoana desemnată de preşedintele instanţei dintre membrii persoanei juridice,
care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată, până când organul de conducere
competent, convocat în acest scop, va alege o altă persoană. Hotărârea definitivă de anulare va
fi menţionată în registrul public în care este înregistrată persoana juridică, fiind opozabilă de
la această dată faţă de orice persoană, inclusiv faţă de membrii acelei persoane juridice.
Dacă se invocă motive de nulitate absolută, cum este, de exemplu, nelegala convocare
a adunării generale, dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii este imprescriptibil, iar cererea
poate fi formulată de orice persoană interesată, cum ar fi creditorii.
Cererea în anularea hotărârii organului de conducere se exercită în contradictoriu cu
persoana juridică, reprezentată de administratorul cu puteri de reprezentare – desemnat în
actul constitutiv, sau de organul de conducere, ori ales din rândul administratorilor ca director.
Persoana juridică nu îşi poate ataca propria hotărâre şi nici nu poate promova acţiunea în
anularea hotărârii organului său de conducere. În schimb, în cursul procesului privind
anularea hotărârii organului de conducere, persoana juridică poate convoca adunarea generală
pentru a revoca hotărârea atacată şi a lua o hotărâre legală şi confirmă cu actul constitutiv.
Odată cu intentarea acţiunii în anulare, atunci când există riscul iminent al producerii
unor pagube greu de reparat, reclamantul poate cere instanţei, pe cale de ordonanţă
preşedinţială, suspendarea executării actelor atacate. Pentru a încuviinţa suspendarea, instanţa
îl poate obliga pe reclamant să depună o cauţiune, în condiţiile legii – art. 217 C. civ.
Sancţiunea pentru nerespectarea prevederilor legale referitoare la capacitatea de
exerciţiu a persoanei juridice este nulitatea relativă. Motivul nulităţii s-ar putea concretiza în
încheierea unui act juridic în numele persoanei juridice fie de către o persoană ce face parte
din organele sale de conducere, însă cu încălcarea competenţelor ce îi revin, fie de către un
angajat al persoanei juridice ce nu avea astfel de atribuţii de reprezentare. Tot sancţiunea
nulităţii relative este prevăzută şi pentru ipoteza în care reprezentarea persoanei juridice s-a
făcut de către un incapabil sau de o persoană incompatibilă, însă numai cu condiţia să se fi
cauzat o vătămare – art. 211 C. civ.
De regulă, nulitatea se invocă de către persoana juridică însăşi, însă pot fi şi cazuri în
care partea vătămată este cocontractantul, caz în care acesta va fi interesat în anularea actului
nevalabil.
 Răspunderea persoanei juridice şi a membrilor organelor de administrare
Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru
obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de situaţia în care s-ar dispune altfel prin lege –
art. 193 alin. (1) C. civ.
 Răspunderea pentru actele persoanei juridice
Actele juridice încheiate de către fondatori sau de către persoanele desemnate pentru
înfiinţarea persoanei juridice, cu depăşirea puterilor conferite potrivit legii, actului de
constituire ori statutului, precum şi actele încheiate de alte persoane nedesemnate, obligă
persoana juridică în condiţiile gestiunii de afaceri – art. 210 alin. (2) C. civ. Cel care
contractează pentru persoana juridică rămâne personal obligat faţă de terţi, dacă aceasta nu se
înfiinţează, ori dacă nu îşi asumă obligaţia contractată, în afara cazului când prin contract a
fost exonerat de această obligaţie – art. 205 alin. (4) C. civ.
Membrul unui organ de conducere răspunde de daunele rezultate din operaţiunea care
a făcut obiectul deliberării la care a participat prin votul său, deşi era obligat să se abţină,
deoarece, personal sau ca mandatar al altei persoane, avea un interes contrar celui al persoanei
juridice.

113
 Administratorii, deşi aflaţi în subordinea organelor de conducere, trebuie să
îndeplinească numai hotărârile legale şi să le atace în justiţie pe cele nelegale.
Efectele depăşirii limitelor legale ale puterii de reprezentare sunt concretizate fie în
nulitatea absolută a actului juridic încheiat cu terţii (spre exemplu, pentru încălcarea
specialităţii capacităţii de folosinţă), fie în inopozabilitatea actului faţă de persoana juridică.
Dacă terţul a suferit prejudicii din chiar faptul depăşirii limitelor împuternicirii, soldată cu
inopozabilitatea actului, acesta va putea pretinde acoperirea prejudiciului atât persoanei
juridice, cât şi membrului culpabil al organului de administrare, în condiţiile art. 219 C. civ.
Actele juridice încheiate de către organele sale de administrare în vederea îndeplinirii
scopului pentru care a fost înfiinţată angajează persoana juridică dacă au fost respectate
limitele împuternicirii conferite. Pentru protecţia terţilor de bună-credinţă, persoana juridică
va fi angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc puterea de
reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut. Persoana juridică nu va fi ţinută de
actele încheiate cu încălcarea limitelor statutare, dacă se dovedeşte că terţii cunoşteau acest
abuz la data încheierii actului. Simpla publicare a actului de constituire sau a statutului
persoanei juridice nu constituie dovada cunoaşterii acestui fapt – art. 218 alin. (2) C. civ.
 Răspunderea pentru faptele persoanei juridice
Faptele licite sau ilicite săvârşite de către organele persoanei juridice obligă însăşi
persoana juridică, însă numai dacă au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate – art. 219 C. civ. Răspunderea persoanei juridice este antrenată chiar dacă
persoana care are calitatea de reprezentant a săvârşit fapta prejudiciabilă cu depăşirea
limitelor împuternicirii sale, în măsura în care terţul nu a cunoscut acest abuz.
Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a persoanelor fizice care le-au
săvârşit, atât faţă de persoana juridică, care se poate îndrepta cu o acţiune în regres împotriva
acestora după ce au despăgubit persoana prejudiciată, cât şi faţă de terţi, care pot alege să se
îndrepte direct împotriva persoanei fizice care a acţionat în calitate de reprezentant al
persoanei juridice.
Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor şi a altor
persoane care au acţionat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru
prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceştia, prin încălcarea îndatoririlor stabilite în
sarcina lor, aparţine, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent, care va
decide, cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare
– art. 220 C. civ.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate
pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de
drept privat – art. 221 C. civ. Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu
răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică
subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin
lege nu se dispune altfel – art. 222 C. civ.
În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de
drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care
legea stabileşte un alt organ în acest sens – art. 223 C. civ. Aceleaşi dispoziţii sunt aplicabile
în mod corespunzător şi unităţilor administrativ-teritoriale care participă la raporturile civile
în nume propriu, prin organele prevăzute de lege. Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu
răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor
publice, care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde
pentru obligaţiile statului – art. 224 C. civ. Aceleaşi dispoziţii sunt aplicabile în mod
corespunzător şi unităţilor administrativ-teritoriale, care nu răspund decât în mod subsidiar
pentru obligaţiile organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea acestora, atunci
când acestea au personalitate juridică.
114
 3.2.3. Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice încetează odată cu încetarea capacităţii
sale de folosinţă.
Persoanei juridice i se recunoaşte o capacitate de exerciţiu reziduală, pe durata
lichidării patrimoniului său. Pe durata lichidării persoanei juridice încetează dreptul de
reprezentare al organelor statutare, activitatea de lichidare şi reprezentarea societăţii fiind
realizată de către lichidatori.

1.5.Rezumat
Persoana juridică reprezintă orice formă de organizare, care, întrunind condiţiile cerute
de lege, este titulară de drepturi subiective şi obligaţii civile. Elementele constitutive ale unei
persoane juridice sunt: o organizare de sine stătătoare;- un patrimoniu propriu; un scop licit şi
moral. Prin înfiinţarea persoanei juridice se desemnează procesul de constituire a unei
anumite entităţi, cu respectarea cerinţelor legale, pentru a deveni subiect de drept. Persoanele
juridice sunt supuse înregistrării, dacă legile care le sunt aplicabile prevăd această formalitate.
În cazul în care nu sunt respectate condiţiile de înfiinţare a persoanei juridice, sancţiunea
aplicabilă este aceea a nulităţii. Capacitatea de folosinţă deplină a persoanei juridice este
dobândită de la momente diferite, după cum legea reclamă sau nu formalitatea înregistrării
respectivei entităţi. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea acesteia de a-
şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, încheind acte juridice prin
intermediul organelor sale de administrare.

1.6. Test de evaluare

1. Evidențiați diostincția între persoanele juridice cu scop lucrativ și cele fără scop lucrativ.
2. Prezentați alcăturiea patrimoniului persoanei juridice.
3. Indicați modalitatea de înființare al unei societăți.
4. Diferențiați ipotezele în care înscrieera persoanei juridice are rol constituitiv de acelea în
care are rol de opozabilitate față de terți.
5. Delimitați cauzele de nulitate absolută de cele de nulitate relativă a persoanei juridice.
6. Enunțați limitele capacității de exercițiu ale persoanei juridice

115
Unitatea de învățare 14: Persoana juridică (II). Identificarea Reorganizarea. Încetarea
persoanei juridice
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: noţiunea de identificare a persoanei juridice;
clasificarea atributelor de identificare a persoanei juridice; denumirea persoanei juridice;
sediul persoanei juridice; naţionalitatea persoanei juridice; contul bancar, codul unic de
înregistrare şi capitalul social al persoanei juridice; noţiunea de reorganizare a persoanei
juridice; condiţiile reorganizării persoanei juridice; modalităţile de reorganizare a persoanei
juridice; noţiunea de încetare a persoanei juridice; modurile de încetare a persoanei juridice.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să delimiteze atributele generale de identificare ale persoanei juridice de cele speciale;
- să determine modalitățile de reorganizare a persoanei juridice
- să distingă modurile de încetare a persoanei juridice

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1. Identificarea persoanei juridice
1.1. Noţiunea de identificare a persoanei juridice
Prin identificarea persoanei juridice înţelegem individualizarea acesteia ca subiect de
drept distinct, în raporturile juridice la care participă – art. 225-231 C. civ. Atributele de
identificare ale persoanei juridice sunt formate din drepturi absolute, inalienabile,
imprescriptibile, strict personale.
Importanţa identificării persoanei juridice se reflectă în mai multe aspecte. La nivel
general, în relaţiile cu statul şi autorităţile publice, identificarea persoanelor juridice prezintă
interes pentru realizarea unei evidenţe centralizate a acestora, în vederea determinării
regimului juridic aplicabil şi al verificării respectării îndatoririlor legale. La nivel particular,
în relaţiile cu alţi participanţi la circuitul civil, identificarea persoanei juridice prezintă interes
pentru individualizarea ca subiect al raporturilor juridice. Pe parcursul existenţei persoanei
juridice pot interveni modificări ale atributelor sale de identificare, care vor deveni opozabile
terţilor prin îndeplinirea măsurilor de publicitate.
1.2. Clasificarea atributelor de identificare a persoanei juridice
 În funcţie de sfera de aplicabilitate, atributele de identificare ale persoanei juridice
pot fi:
 comune – aplicabile tuturor persoanelor juridice: denumirea; sediul; naţionalitatea;
contul bancar;
 specifice – aplicabile anumitor persoane juridice, în funcţie de obiectul de activitate
al acestora, de pildă: numărul de înmatriculare în registrul comerţului (pentru comercianţi);
numărul de înmatriculare în registre speciale (pentru necomercianţi); codul unic de
înregistrare (pentru comercianţi); codul de înregistrare fiscală (pentru necomercianţi);
capitalul social minim (în cazul persoanelor juridice cu scop lucrativ); contul bancar;
emblema; numărul de telefon, de telex, de fax; adresa de e-mail, pagina web etc
 În funcţie de obligativitate, atributele de identificare ale persoanei juridice pot fi:
 obligatorii – necesare pentru identificarea oricărei persoane juridice: denumirea;
sediul; codul de înregistrare fiscală; contul bancar.
În cazul societăţilor, în orice act emanând de la acestea trebuie să se menţioneze:
denumirea; forma juridică; sediul social; numărul din registrul comerţului şi codul unic
116
de înregistrare. Aceste elemente complementare sunt obligatorii, sub sancţiunile prevăzute
de lege.
 facultative – identificarea persoanei juridice poate fi realizată opţional şi prin alte
elemente distinctive: numărul de telefon, de fax; emblema etc.
Cadrul general de reglementare stabilit prin prevederile art. 225-231 C. civ. este
completat de cadrul special, configurat prin dispoziţiile actelor normative speciale care
reglementează regimul aplicabil diferitor categorii de persoane juridice.
1.3. Denumirea persoanei juridice
 Denumirea persoanei juridice este atributul de identificare corespunzător numelui
persoanei fizice şi constă în cuvântul sau grupul de cuvinte, stabilit cu această semnificaţie,
în condiţiile legii. Denumirea persoanei juridice se poate referi la domeniul în care persoana
juridică îşi desfăşoară activitatea, sau la un simbol ce exprimă exercitarea acelei activităţi.
Spre deosebire de numele persoanei fizice – care nu trebuie să fie unicat, denumirea unei
persoane juridice nou-înfiinţate trebuie să se deosebească de cele existente, fiind caracterizată
prin disponibilitate şi distinctivitate.
Disponibilitatea se referă la faptul că denumirea nu a fost apropriată şi folosită anterior
de o altă persoană juridică aflată deja în funcţiune.
Distinctivitatea indică cerinţa ca denumirea să difere de aceea a altor persoane juridice
existente într-o anumită ordine juridică şi arie geografică, cu scopul de a elimina riscul
confuziei. Distinctivitatea se apreciază şi în raport cu obiectul de activitate al acelei
întreprinderi, încât să nu conţină denumiri generice, care nu pot forma obiectul unui monopol.
Sunt interzise denumirile care conţin cuvinte care desemnează instituţii publice sau de interes
public precum: „şcoală”; „ştiinţific”; „academic”; „universitar”; „naţional”; „român” ş.a., sau
care sunt întrebuinţate de comercianţii din sectorul public.
Persoana juridică poartă denumirea stabilită în condiţiile legii prin actul de constituire
sau prin statut – art. 226 C. civ. Odată cu înregistrarea persoanei juridice, se va trece în
registrul public denumirea acesteia şi celelalte atribute de identificare.
În cazul persoanelor juridice înfiinţate de către autorităţile publice centrale sau locale:
unităţi administrativ teritoriale; sate; staţiuni turistice, atribuirea sau schimbarea denumirii se
face fie prin lege, după consultarea prin referendum a cetăţenilor, fie prin hotărârea
autorităţii administrative care le-a înfiinţat sau le coordonează activitatea: Guvern; autorităţile
administraţiei centrale; consiliile judeţene sau locale.
În cazul persoanelor juridice create prin act constitutiv, asociativ sau unilateral,
indiferent de categoria din care fac parte: societăţi; societăţi cooperative; societăţi agricole;
asociaţii; fundaţii; sindicate; partide politice, denumirea este precizată în actul constitutiv prin
care acestea sunt înfiinţate.
Dovada denumirii în raporturile cu terţii se face cu menţiunile înscrise în registrele de
publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege pentru acea persoană juridică – art. 20-21 C. civ.
Sancţiunea neîndeplinirii formalităţii înregistrării denumirii o constituie inopozabilitatea faţă
de terţi – art. 229 C. civ.
Dreptul la denumire se stinge la data la care persoana juridică îşi încetează existenţa,
prin radierea din registrele de evidenţă.
În completarea denumirii, individualizarea anumitor persoane juridice se face şi prin
firmă, emblemă şi marcă.
 Firma reprezintă denumirea sub care îşi desfăşoară activitatea şi sub care semnează
întreprinderile cu scop lucrativ supuse înregistrării în Registrul comerţului – art. 30 din Legea
nr. 26/1990.
În mare parte, firma se suprapune cu denumirea persoanei juridice. Pentru a fi
înregistrată în registrul comerţului, firma trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie disponibilă – să nu aparţină altui comerciant pentru acelaşi obiect social şi
117
pentru aceeaşi arie teritorială de activitate;
- să fie distinctivă – să fie susceptibilă atunci când constă dintr-o denumire care nu
este necesară, generică sau uzuală şi nici nu este identică sau similară cu alte firme
înregistrate anterior în registrul comerţului, pentru acelaşi obiect social şi pentru aceeaşi arie
teritorială de activitate;
- să fie licită – să nu contravină ordinii publice, bunelor moravuri sau concurenţei
loiale.
Firma trebuie să cuprindă elementele minime obligatorii stabilite de Legea nr.
26/1990:
- în cazul societăţii în nume colectiv, trebuie indicat cel puţin numele unuia dintre
asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv” – art. 32;
- în cazul societăţii în comandită simplă, trebuie indicat cel puţin numele unuia dintre
asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită” – art. 33;
- în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, trebuie să includă o
denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi, cu menţiunea „societate pe
acţiuni” sau „S.A.” sau „societate în comandită pe acţiuni” – art. 35;
- în cazul societăţii cu răspundere limitată, trebuie să includă o denumire proprie, de
natură a o deosebi de firma altor societăţi, la care se poate adăuga numele unuia sau mai
multor asociaţi, cu menţiunea „societate cu răspundere limitată” sau „S.R.L.”.
Fiind un atribut de identificare, firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de
comerţ din care face parte – art. 42 din Legea nr. 26/1990.
 Emblema este semnul grafic sau denumirea care deosebeşte un întreprinzător de un
altul de acelaşi gen (având obiect de activitate identic sau asemănător, care acţionează pe
aceeaşi piaţă) – art. 30 din Legea nr. 26/1990. Rezultă că emblema se foloseşte în completarea
firmei.
 Marca distinge produsele şi serviciile de pe piaţă şi poate contribui la identificarea
persoanei juridice, în anumite situaţii.
1.4. Sediul persoanei juridice
Sediul persoanei juridice corespunde domiciliului persoanei fizice, întrucât localizează
în spaţiu persoana juridică, prin indicarea unui loc determinat, concret, unde îşi desfăşoară
activitatea conducerea şi administraţia ei principală.
 Sediul persoanei juridice este denumit, după caz:
 sediu social – în cazul în care este prevăzut în actul de înfiinţare al unei entităţi de
tip asociativ sau individual, înfiinţată prin manifestarea de voinţă a unor persoane de drept
privat ori de drept privat împreună cu unele de drept public;
 sediu statutar – în cazul în care este prevăzut în actul de înfiinţare al unei persoanei
juridice înfiinţată prin act de autoritate, prin care i se aprobă şi statutul, fie că este un act de
drept privat sau de drept public.
 Sediul trebuie să fie real, şi nu fictiv, dovedit prin acte de proprietate sau de
închiriere, astfel că:
 sediul real este locul unde se află centrul principal de conducere şi de gestiune a
activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor
transmise de către acţionari sau asociaţi din alte state;
 sediul fictiv este acela care nu are nici o legătură cu locul care este declarat ca sediu.
 Sediul se caracterizează prin stabilitate, având, în principiu, caracter permanent.
De regulă, persoana juridică poate avea un singur sediu, care se stabileşte potrivit
actului de constituire sau statutului – art. 227 C. civ. O persoana juridică poate avea un sediu
principal şi unul sau mai multe sedii secundare, când desfăşoară o activitate mai complexă,
astfel că:
 sediul principal este locul unde persoana juridică îşi desfăşoară întreaga activitate
118
de conducere şi administraţie, precum şi, de regulă, activitatea economică. Sediul principal
este obligatoriu, stabil şi unic;
 sediile secundare sunt facultative, înfiinţarea lor depinzând de nevoile operaţionale
ale persoanei juridice. Înfiinţarea sediilor secundare poate fi stabilită în locurile unde se
desfăşoară o parte a activităţii persoanei juridice, în aceeaşi sau în altă localitate, şi sunt
stabilite pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru.
 sediul ales este asemănător domiciliului ales al persoanei fizice – art. 97 C. civ., ale
cărui prevederi se aplică prin asemănare. Această alegere trebuie să fie justificată de un
interes legitim şi să nu fie interzisă de lege sau prin actele juridice de înfiinţare. Sediul
convenţional poate servi pentru instrumentarea unui anumit act sau pentru determinarea
competenţei unei instanţe ori comunicarea actelor de procedură – art. 227 alin. (2) C. civ.
 domiciliu profesional se folosește în sensul că: „cel care exploatează o întreprindere
are domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce
s-au născut sau urmează a se executa în acel loc – art. 96 C. civ. Se apreciază că sintagma de
sediu profesional se extinde la toţi profesioniştii persoane fizice sau juridice, inclusiv
societăţile reglementate de Legea nr. 31/19901.
 Dovada sediului în raporturile cu terţii se face cu înregistrările din registrele de
publicitate specifice categoriei de care aparţine persoana juridică – art. 20-21 C. civ.
Sancţiunea neîndeplinirii acestei formalităţi o reprezintă inopozabilitatea faţă de terţi a
respectivului sediu – art. 228 C. civ.
Importanţa determinării sediului social al unei persoane juridice se reflectă în materia
stabilirii locului executării unor obligaţii profesionale care revin celor care exploatează o
întreprindere având statutul juridic de profesionişti – art. 1.494 C. civ., precum şi în materie
de procedură civilă, pentru stabilirea instanţei competente sub aspect teritorial.
1.5. Naţionalitatea persoanei juridice
Naţionalitatea persoanei juridice corespunde cetăţeniei persoanei fizice şi exprimă
apartenenţa persoanei juridice la un anumit stat şi, prin aceasta, la un anumit sistem de drept
naţional. Naţionalitatea persoanei juridice se stabileşte în funcţie de sediul acesteia şi prezintă
interes mai ales în domeniul dreptului internaţional privat. Conform reglementărilor legii
române, sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului
de constituire sau statutului, este stabilit în România – art. 225 C. civ.
Importanţa naţionalităţii constă în stabilirea regimului juridic aplicabil persoanelor de
cetăţenie străină. Astfel, persoana juridică străină, în privinţa funcţionării pe teritoriul statului
român, este suspusă normelor naţionale privind condiţia juridică a străinului. Spre exemplu, în
materia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor se aplică prevederile Legii nr.
312/2005, care stabileşte condiţii distincte, după cum persoanele juridice străine aparţin unui
stat membru al Uniunii Europene sau unui stat terţ.
Importanţa determinării naţionalităţii persoanei juridice se reflectă şi în determinarea
legii aplicabile unui raport juridic cu elemente de extraneitate. Astfel, legea naţională a
persoanei juridice va guverna condiţiile privind înfiinţarea şi funcţionarea acesteia. Legea
naţională este legea statului a cărui naţionalitate o are persoana juridică respectivă – art. 2.568
alin. (1) C. civ. Conform legii române, persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui
teritoriu şi-a stabilit prin actul constitutiv sediul social – art. 2.571 C. civ.
Pe baza naţionalităţii persoanei juridice se determină şi condiţiile de aplicabilitate a
convenţiilor internaţionale la care România este parte.
1.6. Contul bancar, codul unic de înregistrare şi capitalul social al persoanei
juridice
 Contul bancar contribuie la individualizarea persoanei juridice, deoarece, potrivit
reglementărilor financiar-bancare, persoana juridică este obligată să aibă deschis cel puţin
un cont într-o bancă în care să-şi păstreze disponibilităţile băneşti şi prin intermediul căreia
119
să opereze încasările şi plăţile prin decontare fără numerar.
 Codul unic de înregistrare reprezintă un mijloc de identificare a persoanelor
juridice plătitoare de taxe şi impozite. Acesta se atribuie de către Ministerul Finanţelor
Publice, în condiţiile Legii nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea
în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice,
înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice.
 Capitalul social reprezintă aporturile în bani sau în natură ale celor care constituie
anumite categorii de persoane juridice sau expresia valorică a aporturilor asociaţilor,
exprimată în monedă naţională. În cazul societăţilor, de exemplu, constituirea unui capital
social este absolut necesară în vederea obţinerii personalităţii juridice şi a funcţionării
societăţii.
2. Reorganizarea persoanei juridice
2.1. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridice
Reorganizarea este operaţiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe
persoane juridice şi care are ca efect înfiinţarea, modificarea sau încetarea acestora– art. 232
C. civ.
Reorganizarea persoanelor juridice produce mai multe categorii de efecte juridice:
- efecte creatoare, constând în înfiinţarea unor persoane juridice noi – prin fuziune şi
divizare;
- efecte extinctive, constând în încetarea existenţei uneia sau unor persoane juridice –
prin fuziune, persoanele juridice contopite îşi încetează existenţa, iar prin absorbţie persoanele
juridice absorbite îşi încetează existenţa şi prin divizarea totală persoana juridică divizată îşi
încetează existenţa;
- efecte modificatoare, constând în înlocuirea unei forme juridice de organizare cu
alta – prin transformare.
În toate cazurile, prin reorganizare se realizează o transmisiune patrimonială
universală sau cu titlu universal.
Persoanele juridice care şi-au încetat existenţa prin reorganizare urmează să fie radiate
din registrele unde au fost înmatriculate, iar cele nou-înfiinţate să fie înregistrate, dacă legea
cere aceasta pentru valabila înfiinţare sau pentru opozabilitatea faţă de terţi.
2.2. Condiţiile reorganizării persoanei juridice
Reorganizarea se face cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru dobândirea
personalităţii juridice, în afară de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau statut se
dispune altfel – art. 233 C. civ. Dacă prin fuziune sau divizare se înfiinţează o nouă societate,
aceasta se constituie în condiţiile prevăzute de lege pentru forma de societate convenită.
Decizia reorganizării persoanei juridice este de competenţa organului care a decis
înfiinţarea acesteia.Astfel, persoanele juridice de drept public înfiinţate prin lege vor fi
reorganizate tot în baza legii, iar cele înfiinţate prin hotărâri ale administraţiei publice pot fi
reorganizate prin acte emise de aceleaşi organe.
În cazul persoanelor juridice de drept privat, cum sunt societăţile, reorganizarea se
decide de fiecare societate în parte, în condiţiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv
al societăţii – art. 239 alin. (1)-(3) din Legea nr. 31/1990. În concret, hotărârea privind
reorganizarea se adoptă de către adunarea generală, iniţial la nivel de principiu, urmând ca, în
baza acesteia, administratorii sau împuterniciţii să negocieze şi să încheie un proiect de
fuziune sau de divizare, după care adunarea generală să aprobe operaţiunea respectivă prin
decizie finală.
2.3. Modalităţile de reorganizare a persoanei juridice
Există trei forme de reorganizare a persoanei juridice: fuziunea, divizarea şi
transformarea – art. 233 alin. (1) C. civ. În mod justificat, dizolvarea nu mai este enumerată

120
între modalităţile de reorganizare a persoanei juridice, fiind considerată doar o modalitate de
încetare a acesteia – art. 244 C. civ.
2.3.1. Fuziunea persoanei juridice
Fuziunea se realizează fie prin absorbţia unei persoane juridice de către o altă
persoană juridică, fie prin contopirea mai multor persoane juridice, pentru a alcătui o
persoană juridică nouă – art. 234 C. civ. În cazul absorbţiei, drepturile şi obligaţiile persoanei
juridice absorbite se transferă în patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe. În cazul
contopirii persoanelor juridice, drepturile şi obligaţiile acestora se transferă în patrimoniul
persoanei juridice nou-înfiinţate – art. 235 C. civ.
 Absorbţia reprezintă deci acea formă de fuziune care constă în încorporarea unei
persoane juridice într-o altă persoană juridică preexistentă, având drept rezultat încetarea
existenţei persoanei absorbite şi extinderea activităţii persoanei absorbante. În urma fuziunii
prin absorbţie, persoana juridică absorbantă îşi va putea modifica nu numai structura şi
cuantumul patrimoniului, dar şi denumirea sau sediul social. Persoanele fizice din
componenţa persoanei juridice absorbite încetează să mai facă parte din aceasta şi devin părţi
componente (acţionari, asociaţi, membri) ale persoanei juridice absorbante.
 Contopirea reprezintă acea formă de fuziune care constă în unirea sau comasarea
a două sau mai multe persoane juridice într-o persoană juridică distinctă, având drept rezultat
încetarea existenţei persoanelor juridice care s-au unit şi crearea unei persoane juridice noi.
Persoana juridică nou-creată poate fi din aceeaşi categorie cu persoanele contopite, sau poate
aparţine unei categorii diferite (de exemplu, o societate cu răspundere limitată poate fuziona
cu o societate pe acţiuni), însă va trebui să fie înfiinţată cu respectarea tuturor condiţiilor
stabilite de lege pentru aceasta. Legea reglementează însă numai fuziunea între persoane
juridice aparţinând aceleiaşi specii juridice (de exemplu, între două sau mai multe asociaţii,
între două sau mai multe societăţi), nu şi între persoane aparţinând unor specii diferite (de
pildă, între societăţi comerciale şi fundaţii, între asociaţii şi grupuri de interes economic etc.).
Efectul comun al tuturor acestor forme ale fuziunii este realizarea unei transmisiuni
universale a patrimoniului persoanei sau a persoanelor juridice care îşi încetează existenţa,
către persoana juridică preexistentă, care îşi extinde activitatea, sau către cea care este astfel
înfiinţată.
De precizat că nu constituie fuziune absorbţia unei sucursale sau a unui alt sediu
secundar al unei persoane juridice, această operaţiune reprezentând un transfer de
întreprindere sau o cesiune de fond de comerţ, după caz.
Determinarea momentului transmiterii drepturilor şi obligaţiilor de la persoanele
juridice absorbite sau contopite către persoana juridică absorbantă sau nou-înfiinţată depinde
de regimul înregistrării acelor persoane juridice:
- în ipoteza reorganizării persoanelor juridice supuse înregistrării, transmiterea
drepturilor şi obligaţiilor se realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin
înregistrarea operaţiunii – art. 242 C. civ.;
- în ipoteza persoanelor juridice nesupuse înregistrării (de regulă, persoanele juridice
de drept public), transmiterea drepturilor şi a obligaţiilor se realizează atât între părţi, cât şi
faţă de terţi, numai prin aprobarea, de către organul competent, a inventarului, a bilanţului
contabil întocmit în vederea predării-primirii, a evidenţei şi a repartizării tuturor contractelor
în curs de executare, precum şi a oricăror alte asemenea acte prevăzute de lege.
Fuziunea are ca efect subrogaţia legală a societăţii absorbante sau nou-create în
drepturile societăţii sau societăţilor absorbite sau care s-au contopit. Singura formalitate
necesară în acest caz este cea a realizării formelor de publicitate prevăzute în legislaţia
societăţilor comerciale.
Prin fuziune se transmit, în principiu, toate drepturile ce au aparţinut societăţii
absorbite sau contopite, cum ar fi: dreptul de a formula acţiuni în justiţie pentru repararea
121
prejudiciului cauzat de administratorii societăţii absorbite; dreptul de a continua executarea
silită fără a obţine un nou titlu executoriu.
Dobândirea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale asupra bunurilor
imobile care fac obiectul transmisiunii se realizează numai prin înscrierea în cartea funciară,
în baza actului de reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului
administrativ prin care s-a dispus reorganizarea, însoţit, dacă este cazul, de certificatul de
înregistrare a persoanei juridice nou-înfiinţate – art. 242 alin. (3) C. civ.
De principiu, beneficiara fuziunii va prelua şi contractele subiectelor anexate.
Contractele încheiate în considerarea calităţii persoanei juridice supuse reorganizării nu îşi
încetează efectele, cu excepţia cazului în care părţile au stipulat expres contrariul, sau când
menţinerea ori repartizarea contractului este condiţionată de acordul părţii interesate – art. 240
C. civ.
2.3.2. Divizarea persoanei juridice
Divizarea constă în împărţirea patrimoniului unei persoane juridice, în tot sau în
parte, între două sau mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel naştere –
art. 236 şi urm. C. civ.
Divizarea poate fi totală sau parţială.
 Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane
juridice între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se înfiinţează
prin divizare.
 Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane
juridice, care continuă să existe, urmată de transmiterea acestei părţi către una sau mai multe
persoane juridice care există deja sau care se înfiinţează în acest mod.
Divizarea se poate realiza între societăţi de forme diferite. Legea nu reglementează
însă divizarea prin care o societate creează o persoană juridică fără scop lucrativ sau invers,
ori prin care transferă o fracţiune de patrimoniu către o persoană juridică fără scop lucrativ.
Se poate spune că, în esenţă, divizarea reprezintă o operaţiune simetrică fuziunii, fiind opusul
acesteia, prin prisma efectelor care se urmăresc de către iniţiatorii săi şi care se produc în fapt
şi în drept.
Ca efect al divizării totale, patrimoniul persoanei juridice care a încetat se împarte în
mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul ce a dispus divizarea nu
s-a stabilit o altă proporţie – art. 237 C. civ.
În cazul divizării parţiale, când o parte din patrimoniul unei persoane juridice se
desprinde şi se transmite unei singure persoane juridice deja existente, sau care se înfiinţează
în acest mod, reducerea patrimoniului persoanei juridice divizate este proporţională cu partea
transmisă. În cazul în care partea desprinsă se transmite mai multor persoane juridice deja
existente sau care se înfiinţează în acest mod, împărţirea patrimoniului între persoana juridică
de la care s-a făcut desprinderea şi persoanele juridice dobânditoare se va face prin reducerea
patrimoniului persoanei juridice divizate, proporţional cu partea transmisă, iar între
persoanele juridice dobânditoare împărţirea părţii desprinse se va face în mod egal, dacă prin
actul ce a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie.
Referitor la întinderea răspunderii în caz de divizare, fiecare dintre persoanele juridice
dobânditoare va răspunde după cum urmează – art. 238 C. civ.:
a) pentru obligaţiile legate de bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite
sau păstrate, integral;
b) pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice divizate, proporţional cu valoarea
drepturilor dobândite sau păstrate, socotită după scăderea obligaţiilor prevăzute la lit. a).
Dacă o persoană juridică înfiinţată prin actul organului competent, în condiţiile
art. 194 alin. (1) lit. a) C. civ., este supusă divizării, prin actul de reorganizare se va putea
stabili şi un alt mod de repartizare a obligaţiilor.
122
 Societatea nou-înfiinţată prin divizare nu poate prelua decât datorii pe care societatea
care s-a divizat le are faţă de terţi.
În caz de divizare, contractele în derulare vor continua şi se vor repartiza, cu
respectarea dispoziţiilor art. 206 alin. (2) C. civ. referitoare la principiul specialităţii
capacităţii de folosinţă – art. 237 şi art. 238 C. civ. –, astfel încât executarea fiecăruia dintre
ele să se facă în întregime de către o singură persoană juridică dobânditoare, afară numai dacă
aceasta nu este cu putinţă – art. 239 C. civ.
Dispoziţiile referitoare la încetarea unor contracte încheiate în considerarea calităţii
persoanei juridice supuse reorganizării (contractele intuitu personae) şi cele referitoare la
data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor, reglementate prin art. 240 şi art. 242 C. civ.,
analizate în cadrul fuziunii, sunt aplicabile şi în caz de divizare.
Dacă partea interesată nu este de acord cu cesiunea contractului, iar prin încetarea
contractului ca efect al reorganizării ar suferi un prejudiciu, aceasta poate face opoziţie la
actul prin care s-a dispus reorganizarea şi să solicite daune-interese pentru acoperirea
prejudiciului cauzat.
2.3.3. Transformarea persoanei juridice
Transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când
o persoană juridică îşi încetează existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul său, a unei alte
persoane juridice – art. 241 C. civ. În cazul transformării, drepturile şi obligaţiile persoanei
juridice care şi-a încetat existenţa se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate,
cu excepţia cazului în care prin actul prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel. În
acest din urmă caz, se aplică regulile de la divizare, referitoare la repartizarea contractelor şi
încetarea unor contracte – art. 239-240 C. civ. – şi la eventualele opoziţii – art. 243 C. civ.
Transformarea unei persoane juridice constă în schimbarea formei sale juridice de
desfăşurare a activităţii, prin trecerea dintr-o categorie de persoane juridice în alta, fără ca
activitatea sa să înceteze efectiv, deoarece concomitent se înfiinţează o altă persoană juridică.
Ca efect al transformării, persoanei juridice respective îi este aplicat un alt regim juridic.
Domeniul de aplicare al transformării persoanei juridice este delimitat de cazurile
prevăzute de lege, fiind deci mai restrâns decât cel al fuziunii şi al divizării. Spre exemplu,
unităţile economice de stat, indiferent de organul în subordinea căruia îşi desfăşoară
activitatea, s-a decis că se organizează şi funcţionează sub formă de regii autonome sau
societăţi comerciale în temeiul Legi nr. 15/19903. Calificarea exactă a naturii operaţiunii la
care au fost supuse aceste unităţi – reorganizare sau transformare – se poate stabili numai prin
analiza fiecărui caz în parte.
În urma procesului de transformare se modifică forma juridică de desfăşurare a
activităţii şi, eventual, organizarea persoanei juridice, ce va fi supusă unui alt regim juridic.
Transformarea implică încetarea persoanei juridice numai în cazul în care se schimbă natura
juridică sau scopul acesteia. Se apreciază că transformarea nu implică disoluţia subiectului de
drept când are loc doar schimbarea formei persoanei juridice. Operaţiunea de restructurare
internă a persoanei juridice, ce implică operaţiuni cum ar fi:lichidarea unor active; vânzarea
sau locaţiunea unor fonduri de comerţ; relocarea;deschiderea sau închiderea unor sedii
secundare, nu este o modalitate de transformare în sensul art. 241 C. civ. Astfel, cazurile de
restructurare a persoanei juridice care se limitează la schimbări la nivelul compartimentelor
sau organelor sale, sau a oricărui element ce ţine de organizarea sa şi nu îi afectează
personalitatea juridică, nu reprezintă cazuri de reorganizare propriu-zisă.
2.3.4. Opoziţia faţă de decizia reorganizării persoanei juridice
Actele prin care s-a hotărât reorganizarea persoanei juridice, în oricare dintre formele:
fuziune, divizare sau transformare, pot fi combătute, dacă prin lege nu se dispune altfel, prin
opoziţie, de către creditori şi de către orice alte persoane interesate, în termen de 30 de zile de
la data când au luat cunoştinţă de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de un an de la
123
data publicării, sau, după caz, de la data aprobării acesteia de către organul competent, potrivit
legii. Opoziţia suspendă executarea faţă de oponenţi, până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti, în afară de cazul în care persoana juridică debitoare face dovada executării
obligaţiilor, sau oferă garanţii acceptate de creditori, ori încheie cu aceştia un acord pentru
plata datoriilor – art. 243 C. civ.
Opoziţia instituită de art. 243 alin. (1) C. civ. poate fi exercitată ca o acţiune
patrimonială în răspundere delictuală, care şi-ar avea fundamentul în hotărârile sau actele de
reorganizare ilegale şi prejudiciabile ale organelor statutare. Opoziţia nu reprezintă o cale de
atac sau o acţiune în anularea actelor sau a hotărârilor de reorganizare a organelor statutare.
Aşadar, scopul direct şi licit al opoziţiei constă în blocarea efectelor pe care le produce
reorganizarea faţă de oponenţi, protejându-le astfel interesele până la data rămânerii definite a
hotărârii judecătoreşti sau a executării obligaţiilor de către persoana juridică debitoare, ori a
oferirii unor garanţii acceptate, sau a semnării unui acord de plată cu creditori.
3. Încetarea persoanei juridice
3.1. Noţiunea de încetare a persoanei juridice
Prin încetarea persoanei juridice se înţelege sfârşitul calităţii sale de subiect de drept,
ceea ce presupune încetarea capacităţii sale de folosinţă şi de exerciţiu şi a activităţii pe care o
desfăşura.
Prin încetare, dispariţia persoanei juridice este definitivă, spre deosebire de
reorganizare, când, după încetare, persona juridică îşi continuă activitatea în mod indirect,
prin succesorii săi, ca efect al transmiterii patrimoniului său unei alte persoane juridice
preexistente sau care ia astfel fiinţă. În cazul încetării persoanei juridice nu se realizează nicio
transmisiune de patrimoniu către o altă persoană juridică, nici în tot, nici în parte, astfel că
drepturile sau obligaţiile persoanei dispărute complet din viaţa juridică nu vor fi preluate de
nicio altă entitate.
Conform principiului simetriei, încetarea persoanei juridice se hotărăşte de către
acelaşi organ care a decis înfiinţarea ei. Persoanele asociative se dizolvă potrivit prevederilor
lor statutare, completate cu dispoziţiile legale incidente, sau prin hotărârea organelor
competente. Prin excepţie, încetarea persoanei juridice poate fi hotărâtă de instanţa de
judecată, atunci când se aplică cu rol de sancţiune, în cazul nerespectării ordinii de drept –
fie prin scopul real urmărit, fie prin mijloacele de atingere ale acestuia – art. 245 C. civ.
Încetarea existenţei unei persoane juridice trebuie înţeleasă ca un proces compus din
mai multe etape şi operaţiuni, care au ca finalitate dispariţia acelei persoane juridice ca subiect
de drept distinct de persoana celor care au înfiinţat-o. Definitivarea acestui proces este
marcată printr-un moment de referinţă pentru încetarea personalităţii juridice. Determinarea
acestui moment se face în raport de categoria căreia îi aparţin subiectele de drept:
- persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în
care au fost înscrise;
- persoanele juridice nesupuse înregistrării încetează la data actului prin care s-a
dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege –
art. 251 C. civ.
3.2. Modurile de încetare a persoanei juridice
Sediul materiei îl reprezintă prevederile art. 244-251 C. civ. Se arată că persoana
juridică poate înceta prin următoarele moduri – art. 244 C. civ.:
- constatarea ori declararea nulităţii persoanei juridice – acest mod de încetare a fost
analizat la secţiunea privind sancţiunea aplicabilă pentru încălcarea condiţiilor privind
valabila constituire a persoanei juridice;
- fuziunea prin absorbţie sau comasare, divizarea totală şi transformarea persoanei
juridice – aceste moduri de încetare au fost analizate la secţiunea privind reorganizarea
persoanei juridice;
124
 - dizolvarea persoanei juridice – va fi analizată în continuare;
- desfiinţarea persoanei juridice – va fi analizată în continuare;
- alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege.
Toate aceste cauze extinctive au rolul de a declanşa procesul de încetare a persoanei
juridice, care se va finaliza prin dispariţia subiectului în cauză, cu toate consecinţele pe care le
presupune aceasta.
3.2.1. Dizolvarea persoanei juridice
 Noţiunea de dizolvare a persoanei juridice
Dizolvarea este operaţiunea prin care se urmăreşte încetarea definitivă a unei persoane
juridice, aplicabilă în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Se apreciază că dizolvarea
este operaţiunea simetric inversă constituirii persoanei juridice, astfel că se poate produce prin
acordul de voinţă al celor care au înfiinţat-o, sau prin hotărâre judecătorească.
Dizolvarea unei societăţi, de exemplu, semnifică încetarea activităţii sale lucrative,
însă nu atrage încetarea imediată a existenţei societăţii. În această fază, structura internă a
persoanei juridice se dezintegrează, iar membrii organului de conducere devin simpli creditori
care iau decizii în scopul îndeplinirii operaţiunilor de lichidare.
Ca efect al dizolvării, persoana juridică intră în lichidare în vederea valorificării
activului şi a plăţii pasivului. Persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă reziduală, până
la finalizarea lichidării, pentru operaţiunile necesare acesteia.
 Cazurile de dizolvare a persoanei juridice
Cazurile şi condiţiile dizolvării diferitor categorii de persoane juridice sunt
reglementate prin legi speciale. Dizolvarea se aplică în special persoanelor juridice de tip
asociativ. Cazurile comune de dizolvare, aplicabile, în principiu, tuturor categoriilor de
persoane juridice, sunt reglementate în Codul civil. Spre deosebire de cauzele de nulitate,
cauzele dizolvării sunt ulterioare datei înfiinţării persoanei juridice.
 Persoanele juridice de drept privat se dizolvă – art. 245 C. civ.:
 dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
Această cauză de încetare este incidentă doar în cazul persoanelor juridice pentru care,
prin lege, act de constituire sau statut, s-a menţionat durata de constituire, prin excepţie de la
regula constituirii pe durată nedeterminată a persoanelor juridice – art. 195 C. civ. Încetarea
persoanei juridice constituită pe durată determinată este condiţionată de inexistenţa unei
decizii de prelungire a duratei iniţiale, sau de transformare în durată nedeterminată, luată de
către organele competente, anterior împlinirii termenului stabilit iniţial.
Sub rezerva consultării asociaţilor de către consiliul de administraţie, respectiv de
directorat, cu 3 luni înainte de expirarea duratei societăţii, cu privire la eventuala prelungire a
acesteia , împlinirea termenului va atrage dizolvarea de drept a persoanei juridice constituite
pe durată determinată. Dacă este cazul, persoanele fizice care au înfiinţat acea persoană
juridică, precum şi orice persoană interesată pot solicita instanţei, pe calea acţiunii în
constatare, să ia act de dizolvarea de drept a acesteia.
o dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;
Această cauză de încetare este specifică persoanelor care au indicat în actul constitutiv
un obiectiv bine definit, de exemplu, realizarea unei lucrări. Dacă scopul propus a fost
realizat, persoana juridică va înceta de drept. Dacă scopul nu a fost îndeplinit,încetarea
persoanei juridice va interveni numai dacă motivele care au împiedicat realizarea ţin de cauze
verificabile şi certe, cum ar fi impedimente de ordin financiar, material,juridic. În caz de
litigiu între fondatori referitor la atingerea sau nu a scopului propus, se poate sesiza instanţa
de judecată, prin acţiune în constatare.
o dacă scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea
acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice, ori dacă urmăresc un alt scop
decât cel declarat;
125
 Această cauză de încetare se întâlneşte, de regulă, în cazul persoanelor juridice fără
scop lucrativ, dar poate fi incidentă uneori şi în cazul celor cu scop lucrativ. Motivul care stă
la baza acestui mod de încetare este contrarietatea cu legea sau cu ordinea publică a scopului
urmărit sau a mijloacelor utilizate pentru atingerea sa, contrarietate care a apărut pe parcursul
desfăşurării activităţii persoanei juridice, sau a fost realizată în fapt de la data constituirii într-
o manieră denaturată faţă de cea declarată. În acest caz, încetarea se va produce ca urmare a
pronunţării unei decizii dispuse cu titlu de sancţiune de către instanţele care au autorizat
constituirea – cum se prevede în O.G. nr. 26/2000.
o dacă s-a hotărât încetarea de către organele lor competente;
Această cauză de încetare se întâlneşte, de regulă, în cazul persoanelor juridice
asociative. Motivul încetării în acest caz ţine de aprecierea existenţei unor temeiuri de
necesitate şi oportunitate, în raport cu situaţia concretă. Încetarea se produce ca urmare a
deciziei luate de către asociaţi, cu majoritatea prevăzută de lege sau de actele de înfiinţare. În
cazul societăţilor, legea acordă un termen de graţie de două luni între data dizolvării şi data
efectuării primei repartiţii de activ, în care asociaţii pot să revină asupra deciziei de dizolvare
şi să opteze pentru continuarea existenţei societăţii.
o dacă devine incident un alt mod de încetare prevăzut de lege, actul de
constituire sau statut.
În această categorie de cauze de încetare pot fi incluse orice temeiuri indicate de către
membrii fondatori ai persoanei juridice prin actele constitutive, sau cele menţionate în legi
speciale. De exemplu, societăţile în nume colectiv sau cele cu răspundere limitată se dizolvă
prin: falimentul; incapacitatea; excluderea; retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când,
datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur – art. 229 din Legea nr.
31/1990. De asemenea, reducerea capitalului social sub limita prevăzută de lege sau de actele
constitutive, dacă nu este completat de asociaţi, duce la încetarea societăţii. Pentru asociaţii,
dizolvarea se produce, de drept, prin hotărârea instanţei sau prin hotărârea adunării generale.
În oricare dintre aceste cazuri, instanţa de judecată sesizată va constata că dizolvarea s-a
produs de drept.
 Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile şi în condiţiile
anume prevăzute de lege – art. 246 C. civ. Această soluţie este expresia simetriei privind
modul de constituire şi funcţionare a acestor subiecte de drept.
 Felurile dizolvării persoanei juridice
 După modul de operare, dizolvarea poate fi: de drept; decizională; sau judiciară:
o dizolvarea de drept intervine atunci când împlinirea unei anumite condiţii atrage
după sine dizolvarea automată a persoanei juridice (cum ar fi expirarea duratei
predeterminate, intrarea în insolvenţă etc.);
o dizolvarea decizională se produce ca urmare hotărârii dispuse de cei care o
alcătuiesc (cum este hotărârea adunării generale a persoanei juridice);
o dizolvarea judiciară intervine în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive a
instanţei competente (cum este cazul aplicării unei sancţiuni).
 După izvorul său, dizolvarea poate fi: voluntară; sau silită:
 dizolvarea voluntară are loc ca efect al manifestării de voinţă a persoanei juridice,
exprimată direct sau indirect prin organele sale competente. Procedura dizolvării voluntare
este similară cu aceea a înfiinţării persoanei juridice, respectându-se principiul simetriei
 dizolvarea silită are loc în cazul nerespectării unor prevederi legale imperative
referitoare la scopul persoanei juridice şi la mijloacele utilizate pentru realizarea sa. Procedura
dizolvării silite este judiciară, pronunţându-se o hotărâre judecătorească de dizolvare.
 Efectele dizolvării persoanei juridice
 Pierderea capacităţii civile depline a persoanei juridice
Efectul dizolvării persoanei juridice prefigurează încetarea acesteia ca subiect de
126
drept, încetarea capacităţii sale şi deci încetarea aptitudinii de a mai desfăşura activitatea
pentru care a fost înfiinţată. Decizia de dizolvare determină declanşarea procedurii de
lichidare a persoanei juridice. Bunurile rămase după lichidarea persoanei juridice vor fi
împărţite între membrii acesteia: asociaţi sau acţionari. În cazul persoanelor juridice supuse
înregistrării, încetarea capacităţii juridice are loc odată cu radierea acestora din registrele de
publicitate unde figurează.
Ca urmare a pierderii capacităţii civile depline, persoana juridică nu mai poate încheia
acte juridice în vederea realizării scopului său, nu mai poate îndeplini activitatea specifică
pentru care a fost înfiinţată.
În cazul în care persoana juridică se dizolvă prin hotărârea organului competent,
creditorii sau orice alte persoane interesate pot face opoziţie, în aceleaşi condiţii ca cele
prevăzute la reorganizarea persoanei juridice – art. 247 C. civ. Rezultă că în situaţiile în care
dizolvarea a intervenit ca urmare a unor situaţii speciale prevăzute de lege sau de actul de
înfiinţare, şi nu prin decizia organului competent, opoziţia nu poate fi formulată.
De la data deciziei de încetare subzistă totuşi o capacitate civilă reziduală a persoanei
juridice, în vederea lichidării patrimoniului.
 Lichidarea persoanei juridice
Procedura lichidării constă în operaţiunile juridice de: realizare a activului prin:
încasarea creanţelor, vânzarea bunurilor şi de plată a pasivului, prin stingerea datoriilor
persoanei juridice respective – art. 248 C. civ. Persoana juridică în lichidare are numai
drepturile şi obligaţiile necesare pentru lichidare, iar capacitatea sa de exerciţiu se exercită
prin lichidatorii numiţi de persoana juridică însăşi sau de instanţa de judecată şi nu de către
organele sale de administrare.
Lichidarea se dispune şi în cazul constatării sau declarării nulităţii persoanei juridice –
art. 198 C. civ. –, precum şi în alte situaţii de încetare, cu excepţia reorganizării.
 Partajul activului net al persoanei juridice
După realizarea operaţiunilor de lichidare şi întocmire a bilanţului final, activul net –
adică surplusul de drepturi rămas după plata datoriilor – ia destinaţia stabilită în actul de
înfiinţare, statut, sau în hotărârea judecătorească de dizolvare, putând fi transmis unei alte
persoane juridice, sau împărţit între asociaţi. În cazul dizolvării silite, activul net poate fi
confiscat sau poate fi vărsat ca venit la bugetul statului.
Destinaţia bunurilor rămase după lichidare este reglementată prin art. 249 C. civ.
Întrucât elementele de activ rămase după lichidare sunt bunuri determinate individual,
transmisiunea care se va realiza este una cu titlu particular, şi nu una universală sau cu titlu
universal, ca în cazul reorganizării.
Astfel, oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după
lichidare vor primi destinaţia stabilită în actul de constituire sau statut, ori destinaţia stabilită
în hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare – 249 alin. (1) C. civ. Soarta
bunurilor persoanei juridice supuse lichidării este reglementată diferit, după cum aceasta a
avut sau nu scop lucrativ.
În cazul asociaţiilor şi fundaţiilor, membrii persoanei juridice nu au vocaţia să
primească bunurile rămase în urma lichidării. Aceste bunuri vor fi transmise către persoane
juridice de drept privat sau de drept public, cu scop asemănător, printr-o procedură stabilită în
statutul asociaţiei sau al fundaţiei – art. 60 alin. (1)-(2) din O.G. nr. 26/2000.
În cazul societăţilor, partajul activului rămas după plata datoriilor şi restituirea
capitalului social este efectuat între asociaţi, în aceleaşi proporţii ca şi participarea lor la
beneficii, cu excepţia unei stipulaţii contrare. Dacă nu există o asemenea prevedere în actul de
constituire sau statut, ori în lipsa unei hotărâri, precum şi în cazul în care prevederea sau
hotărârea este contrară legii sau ordinii publice, la propunerea lichidatorului, bunurile rămase
după lichidare se atribuie de instanţa competentă, prin hotărâre supusă numai apelului, unei
127
persoane juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel. Atunci
când există mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul propune cel puţin trei persoane
juridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere la sorţi – 249 alin. (2) C. civ.
Atunci când persoana juridică a fost dizolvată prin hotărârea organelor competente ale
acesteia, precum şi atunci când nicio persoană juridică nu este de acord cu preluarea bunurilor
rămase după lichidare, acestea vor trece în proprietatea comunei, oraşului sau municipiului în
a cărui rază teritorială se află bunurile.
În oricare din aceste ipoteze, momentul transmiterii dreptului de proprietate asupra
bunurilor rămase după lichidare este data preluării lor de către beneficiari, dacă prin lege nu
se prevede altfel. Procesul-verbal de predare-primire şi hotărârea judecătorească rămasă
definitivă, după caz, constituie titlu de proprietate sau poate servi drept temei juridic pentru
intabularea în Cartea funciară. În cazul bunurilor imobile, dispoziţiile art. 1.244 C. civ.,
referitoare la forma cerută pentru înscrierea în cartea funciară, şi cele în materie de carte
funciară rămân aplicabile.
 Radierea persoanei juridice
După încheierea tuturor operaţiunilor de lichidare, lichidatorii au obligaţia să solicite
radierea acelei persoane din registrele publice în care a fost înregistrată. De la data
menţionată în certificatul de radiere încetează personalitatea juridică a subiectului în cauză -
art. 251 C. civ. Pentru persoanele juridice care nu sunt supuse înregistrării, operaţiunea
radierii nu are obiect, deci acestea îşi pierd personalitatea juridică de la data actului prin care
s-a dispus încetarea lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe stabilite de lege.
3.2.2. Desfiinţarea persoanei juridice
Persoanele juridice înfiinţate de către autorităţile publice centrale sau locale, nesupuse
dizolvării, pot fi desfiinţate prin hotărârea organului care le-a înfiinţat – art. 250 alin. (1) C.
civ. Rezultă deci că desfiinţarea se aplică persoanelor juridice care au fost înfiinţate prin actul
de înfiinţare a organului competent, adică al autorităţii publice centrale sau locale, în
condiţiile art. 194 alin. (1) lit. a) C. civ.
În cazul persoanelor juridice menţionate mai sus, încetarea se face cu respectarea
principiului simetriei, şi anume prin decizia aceluiaşi organ care le-a înfiinţat. Desfiinţarea
operează numai în cazul acelor persoane care nu sunt supuse dizolvării. Deşi textul legal nu
precizează expres care sunt persoanele juridice înfiinţate de autorităţile publice centrale sau
locale supuse dizolvării, se apreciază că acestea nu pot fi decât cele indicate cu sintagma
„operatori economici” – menţionate la art. 194 alin. (1) lit. a) C. civ. –, de exemplu: regiile
autonome şi societăţile naţionale. Toate celelalte persoane juridice înfiinţate de către
autorităţile publice centrale sau locale nu supuse dizolvării şi deci nici lichidării.
Se impune a sublinia faptul că desfiinţarea fără dizolvare nu trebuie interpretată în
sensul de transformare directă a unei persoane juridice de drept public în persoană juridică de
drept privat. În urma desfiinţării organismelor interne ale persoanei juridice, subiectul de
drept nu mai există, iar patrimoniul său va fi preluat de către alte persoane de drept public sau
de către stat, după cum se decide prin actul de înfiinţare.
Prevederile legale instituie o distincţie între dizolvare – ca modalitate de declanşare a
procesului de încetare a unor categorii de persoane juridice, urmată de lichidare – şi
desfiinţare – ca modalitate de încetare a persoanelor juridice de drept public înfiinţate de către
autorităţile centrale sau locale, care nu sunt supuse dizolvării. Cel mai probabil, prin expresia
„nespuse dizolvării”, legiuitorul a intenţionat de fapt să specifice faptul că anumite persoane
de drept public nu vor fi supuse operaţiunii de lichidare a patrimoniului lor.
În consecinţă, se poate considera că desfiinţarea unor astfel de persoane ar putea
reprezenta o măsură de reorganizare cu efect extinctiv, de tipul fuziunii, divizării totale sau
transformării. În acest caz, ca efect al desfiinţării, dacă organul competent nu a dispus altfel,
drepturile şi obligaţiile persoanei juridice desfiinţate se transferă persoanei juridice
128
dobânditoare, proporţional cu valoarea bunurilor transmise acesteia, ţinându-se seama şi de
natura obligaţiilor respective – art. 250 alin. (2) C. civ. Rezultă deci că în aceste ipoteze care
nu implică lichidarea patrimoniilor va avea loc o transmisiune totală sau parţială a
patrimoniului persoanei desfiinţate către persoanele dobânditoare. Altfel spus, bunurile,
drepturile, precum şi obligaţiile aferente persoanei desfiinţate se transmit universal sau cu titlu
universal altor persoane preexistente.
Se poate concluziona că actuala reglementare a Codului civil consacră un cadru
modern şi cuprinzător inclusiv în materia persoanelor juridice.

1.5.Rezumat
Prin identificarea persoanei juridice înţelegem individualizarea acesteia ca subiect de drept
distinct, în raporturile juridice la care participă. Atributele de identificare aplicabile tuturor
persoanelor juridice: denumirea; sediul; naţionalitatea; contul bancar. Reorganizarea este
operaţiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice şi care are ca
efect înfiinţarea, modificarea sau încetarea acestora. Există trei forme de reorganizare a
persoanei juridice: fuziunea, divizarea şi transformarea. Prin încetarea persoanei juridice se
înţelege sfârşitul calităţii sale de subiect de drept, ceea ce presupune încetarea capacităţii sale
de folosinţă şi de exerciţiu şi a activităţii pe care o desfăşura. Persoana juridică poate înceta
prin următoarele moduri: constatarea ori declararea nulităţii; fuziunea prin absorbţie sau
comasare, divizarea totală şi transformarea ca forme ale reorganizării persoanei juridice;
dizolvarea și desfiinţarea persoanei juridice și orice alt mod prevăzut de actul constitutiv sau
de lege.

1.6. Test de evaluare

1. Prezentați caracterisiticile denumirii ca atribut de identificare a persoanei juridice.
2. Evidențiați felurile sediului persoanei juridice.
3. Delimitați modalitățile de realizare a fuziunii ca formă de reorganizare a persoanei juridice.
4. Enunțați cazurile de dizolvare a persoanei juridice.
5. Explicați cum se poate realiza transformarea persoanei juridice.

129