MINISTERUL EDUCAŢIEI ȘI CERCETĂRII DIN

REPUBLICA MOLDOVA

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA

Facultatea: „Economie Generala si Drept” Departament: „Drept”

Disciplina: „ Organizarea sistemului judecătoresc Ciclul I, licenţă”

REFERAT
Organizarea sistemului judecătoresc
Tema: ,, Justiția și principiile sale "

Verificat:
Cernomoreț Sergiu
Doctor Conferențiar universitar la Departamentul Drept

Realizat:
Gubic Stanislav Grupa: D-221, anul I, F/R

Chișinău 2023
 PLAN:
1. Consideraţii generale privind justiţia în statul de drept
2. Sistemul de principii fundamentale ale justiţiei, noţiunea, importanţa
şi clasificarea lor
2.1. Principiul legalităţii
2.2. Principiul egalităţii în faţa legii şi autorităţii judecătoreşti
2.3. Principiul înfăptuirii justiţiei numai de către instanţele de judecată
2.4. Independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor
2.5. Accesul liber la justiţie
2.6.Colegialitatea şi unipersonalitatea examinării cauzelor în instanţele judecătoreşti
2.7.Prezumţia de nevinovăţie
2.8. Principiul publicităţii dezbaterilor judiciare
2.9.Limba de procedură şi dreptul la interpret
2.10. Principiul folosirii căilor de atac în procesul înfăptuirii justiţiei
2.11. Egalitatea părţilor şi caracterul contradictoriu al dezbaterilor judiciare
2.12. Dreptul la apărare

BIBLIOGRAFIE
 1. Consideraţii generale privind justiţia în statul de drept
Conceptul de justiţie, întâlnit deseori şi ca jurisdicţie are multiple accepţiuni. Originea sa
provine din dreptul roman: Jurisdictio în limba latină înseamnă a pronunţa dreptul.
Într-o primă accepţiune termenul de jurisdicţie desemnează: puterea de a decide asupra
conflictelor ivite între diferite subiecte de drept
- persoane fizice sau juridice
- prin aplicarea legii.
Noţiunea de justiţie ca „putere” este insuficientă pentru ocalificare corectă a conceptului , ea
fiind în realitate o „putere- datorie”, judecătorul având nu numai facultatea de a judeca ci şi
datoria de a o face.
Într-o a doua accepţiune jurisdicţia desemnează totalitatea organelor prin care statul distribuie
justiţia. Conform art. 15 al Legii privind organizarea judecătorească, în Republica Moldova
justiţia se înfăptuieşte prin intermediul următoarelor instanţe judecătoreşti: Curtea Supremă
de Justiţie; curţile de apel; judecătorii. Conceptul de jurisdicţie este utilizat în literatura de
specialitate şi în jurisprudenţă şi în alte accepţiuni. Astfel se vorbeşte de jurisdicţie spre a
desemna competenţa unui organ judiciar. În acest sens se afirmă că o a numită cauză sau
categorii de cauze sunt de competenţa unei anumite judecătorii (instanţe judecătoreşti).
Folosirea conceptului de jurisdicţie în această accepţiune nu corespunde însă unei rigori
ştiinţifice. Ea este o reminiscenţă a unei îndelungate tradiţii sau alunecări de limbaj, datorate
faptului ca până în secolul al XIX- lea termenii de jurisdicţie şi de competenţă erau
consideraţi ca sinonimi, în realitate însă competenţa reprezintă a componentă a jurisdicţiei,
este deci doar o parte a jurisdicţiei. Orice judecător este învestit cu o jurisdicţie, dar
competenţa sa este limitată la cazurile prevăzute de lege.
Avându-se în vedere menirea, rolul şi atribuţiile instanţei de judecată în raport cu alte organe
statale, putem deduce un şir de particularităţi prin care justiţia se deosebeşte de celelalte
genuri de activitate statală:
- Justiţia se înfăptuieşte numai de instanţele judecătoreşti(art. 114 din Constituţie)-justiţia
constituie monopol de stat. Aceasta implică existenţa unor structuri statale, apte să realizeze
activitatea jurisdicţională;
- Justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi în strictă conformitate cu legea în scopul apărării şi
realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi ale asociaţiilor acestora, ale
întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor;
- Justiţia se înfăptuieşte într-o formă strict procedurală;
- Drept urmare a înfăptuirii justiţiei se aplică constrângerea de stat.
Specificul activităţii jurisdicţionale impune o anumită particularitate şi actelor sale, în raport
cu actele normative şi cu cele administrative individuale. Ca urmare în doctrină se consider
că din punct de vedere etimologic prin act jurisdicţional se înţelege acel act prin care
judecătorul ,,spune dreptul”, spre deosebire de actele în materie necontencioasă care ar avea
un character administrative.
Printre particularităţile caracteristice actului jurisdicţional putem evidenţia pe următoarele:
- este emis în cadrul funcţiei jurisdicţionale şi în scopul realizării acesteia, de regulă pentru
soluţionarea unor litigii juridice;
- este emis de organul care potrivit legii are competenţa de a soluţiona cauza respectivă,
procedează ca organ de jurisdicţie;
- activitatea acestui organ are la bază principiul independenţei judecătorului şi supunerii lui
numai legii;
- actul este emis în cadrul unei procedure specific, iar succesiune de acte şi de fapte pe care
această procedură le implică semnifică declanşarea, întreţinerea şi finalizarea unui process;
- în condiţiile legii actul dobîndeşte o proprietate prin care el se singularizează, puterea
lucrului judecat. Analizînd cele menţionate am putea spune că justiţia, ca formă a activităţii
statului de drept, are sarcina de a apăra drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor şi ai
educa în spiritual respectării legilor.

2. Sistemul de principii fundamentale ale justiţiei, noţiunea,

importanţa şi clasificarea lor
Prin sistem de principii fundamentale ale justiţiei se înțelege ansamblul organizat al tuturor
regulilor cu caracterul cel mai general care determină reglementarea si desfășurarea justiţiei.
În cadrul sistemului, principiile fundamentale sunt aşezate în ordine logică, determinată de
puterea lor de acţiune şi contribuţia pe care o au la realizarea scopului justiţiei, fiind cuprinse
într-un tot organizat datorită legăturii pe care o au între ele. Termenul de principiu îşi are
originea în grecescul arhe care desemnează acţiunea de a conduce, dar şi mişcarea de a
începe. Substantivul arhon înseamnă ceea ce stă de conducător, de căpetenie, pe când arheic
este începutul, temei logic al lucrurilor. Latinii au tradus din greaca veche verbul arhe cu
principium, ceea ce înseamnă început, prim (ar), temei. Din latină principium îşi păstrează
intact rădăcina în română (principiu, principie).
Potrivit DEX-ului , principiu este elementul fundamental, ideea, legea de bază pe care se
întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc; la
pluraltotalitatea legilor şi a noţiunilor de bază ale unei ştiinţe.
În literatura de specialitate s-a arătat că principiile organizării şi funcţionării justiţiei pot fi
definite ca reguli cu caracter general pe baza cărora sunt structurate şi îşi exercită atribuţiile
prevăzute de lege sistemul de instituţii care compun puterea judecătorească, raporturile dintre
aceste instituţii precum şi relaţiile pe care le stabilesc cu celelalte autorităţi ale statului, cu
organizaţii private şi cu cetăţenii. Principiile justiţiei conferă organelor judecătoreşti o
fizionomie proprie şi le guvernează activitatea, sunt consacrat expres prin dispoziţii ale
Constituţiei sau rezultă din alte acte normative.
După cum reese din enunţul anterior principiile pot fi organizaţionale- care prevăd modul de
înfiinţare a instanţelor de judecată şi funcţionale- care prevăd procedura prin care are loc
înfăptuirea justiţiei. Principiile fundamentale ale justiţiei au importanţă din următoarele
considerente:
- sunt prevăzute de Constituţia Republicii Moldova, de Legea privind organizarea
judecătorească şi în alte legi speciale formând un sistem de principii interdependente şi
condiţionate reciproc;
- definesc însăşi caracterele fundamentale ale justiţiei;
- în lipsa textului de lege expres sau apropiat dupa care se conduce instanţa în rezolvarea
cauzelor judiciare, aceasta recurge la analogia dreptului, la aplicarea principiilor
fundamentale.

2.1. Principiul legalităţii

Principiul legalităţii reprezintă un principiu fundamental al activităţii statale, ce reflectă
voinţa poporului în necesitatea apărării intereselor sale. Respectarea Constituţiei şi a legilor
este o cerinţă a statului de drept, care reclamă că cetăţenii patriei să cunoască cu precizie
drepturile şi obligaţiile ce le revin, iar statul să le creeze cadrul organizatoric adecvat pentru
exercitarea acestor drepturi şi îndeplinirea obligaţiilor. În acest context, cetăţenii trebuie să
aibă la dispoziţie mijloace şi proceduri suficiente pentru apărarea drepturilor lor, faţă de orice
încălcare, iar mecanisme prompte să poată fi puse în acţiune atât pentru tragerea la
răspundere a celor ce încalcă drepturile altora, sau nu-şi respectă obligaţiile proprii, cât şi
pentru neîntârziata stabilire a drepturilor încălcate. Prin urmare toate autorităţile statale au un
rol deosebit în apărarea legalităţii, potrivit specificului activităţii pe care o desfăşoară.
Definind principiul legalităţii putem menţiona că legalitatea este o cerinţă fundamentală a
activităţii instanţelor de judecată, fiind prevăzută în art.114 al Constituţiei, din care rezultă că
justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti. Potrivit acestui
principiu, putem spune că desfăşurarea întregii activităţi procesuale , toate actele
participanţilor la proces, deliberarea şi hotărârea pronunţată trebuie să se realizeze numai în
conformitate cu prevederile legii.
Principiul legalităţii în procesul înfăptuirii justiţiei cuprinde în esenţă câteva elemente
definitorii, şi anume:
- înfiinţarea doar prin lege a instanţelor judecătoreşti, precum şi desfăşurarea activităţii
acestora conform competenţei şi doar în componenţa stabilită de lege;
- respectarea de către instanţele judecătoreşti, pe tot parcursul judecării cauzei, a legii
materiale şi a celei procesuale;
- garantarea respectării integrale a drepturilor procesuale acordate de lege participanţilor şi
prevede doar utilizarea mijloacelor şi modelelor admise de lege;
- organizarea controlului judiciar şi supravegherii judiciare pentru asigurarea respectării
întocmai a prevederilor Constituţiei şi a altor dispoziţii legale(legile organice şi ordinare
adptate de Parlament şi, totodată- Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care
Republica Moldova este parte).

2.2. Principiul egalităţii în faţa legii şi autorităţii judecătoreşti

Prin egalitate, conform DEX-ului, înţelegem faptul de a fi egal, starea a două sau a mai multe
lucruri egale între ele. Egal înseamnă a fi la fel cu altul într-o anumită privinţă; de a avea
aceleaşi drepturi şi aceleaşi îndatoriri. Platon arată în “Legile” că egalitatea şi proporţia nu
sunt bazate nici pe percepţia simţurilor, nici pe plăcerea ce se poate găsi între ele, ci în primul
rând pe adevăr, şi aproape pe nimic altceva.
Unitatea principială a egalităţii şi libertăţii este materializată juridiceşte în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului. Aceste idei capătă viabilitate la nivel subiectiv, fiind
consacrate ca drepturi şi libertăţi fundamentale. Egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii;
egalitatea de tratament juridic; egalitatea şanselor; nediscriminarea; “salariu egal pentru o
muncă egală” şi alte realizări ale progresului gândirii umane care şi-au găsit oglindire în
reglementările naţionale şi internaţionale. Meritul deosebit în acest sens le revine
revoluţionarilor francezi, care au afirmat principiile libertăţii, egalităţii şi justiţiei în calitate
de fundamente ale statalităţii.
Constituţia prevede expres la art. 16, alin. (2) că: “Toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială”.
Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei având o consacrare internaţională implică
respectarea următoarelor exigenţe:
- participanţii au drepturi egale în faţa autorităţii judecătoreşti, deoarece nu există drepturi
procesuale mai numeroase pentru anumite persoane şi drepturi mai restrânse pentru alte
persoane;
- desfăşurarea justiţiei se relizează de aceleşi organe în raport cu toate persoanele. Existenţa
unei competenţe personale în legătură cu anumiţi subiecţi de drept (militari, judecători,
deputaţi) nu contrazice acest principiu, deoarece o asemenea competenţă, în funcţie de
calitatea infractorului nu se face în mod discriminatoriu în raport cu criteriile menţionate- dar
se face în scopul asigurării independenţei şi imparţialităţii unor categorii de funcţionari, legea
a instituind măsuri de protecţie a acestora, împotriva antrenării lor abuzive în procese penale
şi proceduri viciate de eventuale presiuni politice ori de altă natură.;
- justiţia se desfăşoară pentru toate persoanele după aceleşi reguli şi norme procesuale, iar
făptuitorii poartă răspundere potrivit aceloraşi reguli.
 2.3. Principiul înfăptuirii justiţiei numai de către instanţele de judecată
Potrivit art. 115, alin.(1) din Constituţie „Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de
Justiţie, prin curţile de apel şi prin judecătorii.” Textul constituţional menţionat se regăseşte,
şi în unele dispoziţii ale Legii privind organizarea judecătorească, şi anume la art.15, unde, de
asemenea sunt enumerate organele prin care statul înfăptuieşte justiţia, tototată cu interdicţia
înfiinţării de instanţe extraordinare
Drept motiv de introducere a acestei norme în Constituţia “tânărului” stat Republica Moldova
au servit multiple cazuri de condamnare ilegală şi neîntemeiată a persoanelor nevinovate. În
majoritatea lor fără a se respecta procedura de judecată, cetăţenii erau condamnaţi de instanţe
extrajudiciare, aşa numite “consfătuiri speciale”, “troika”, “dvoika” etc. în acele condiţii nici
nu putea fi vorba despre legalitatea, temeinicia şi echitatea hotărârilor adoptate, în scopul
dezrădăcinării acestui viciu, a fost expres consfinţită regula înfăptuirii justiţiei numai de către
instanţele de judecată

2.4. Independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor

În conformitate cu art. 1 al Legii cu privire la statutul judecătorului, nr. 544- XIII din
20.07.1995, puterea judecătorească se exercită numai prin instanţa judecătorească în persoana
judecătorului, unicul purtător al acestei puteri. Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt
independenţi, imparţiali şi inamovibili şi se supun numai legii.
Independenţa imparţialitatea şi inamovibilitatea sunt condiţii pe care trebuie să le întrunească
instanţa, acestea fiind şi unele din cele mai importante condiţii ce privesc instanţa care este
sesizată.
Independenţa judecătorului prezintă mai multe aspecte: independenţa puterii judecătoreşti în
ansamblul său, în raport cu celelalte puteri din stat, independenţa judecătorului, considerat
individual, în raport cu celelalte puteri din stat, independenţa judecătorului în raport cu părţile
din proces, independenţa judecătorului în raport cu colegii săi. El trebuie să statueze în
deplină independenţă asupra cauzelor cu care este sesizat. Acesta trebuie, în cazuri concrete,
să cântărească interesele societăţii în raport cu cele ale individului şi să ţină seama de toate
circumstanţele pertinente.
Independenţa judecătorului este asigurată prin:
- procedura de înfăptuire a justiţiei;
- procedeul de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie;
- declararea inviolabilităţii lui;
- secretul deliberărilor şi interzicerea de a cere divulgarea lui;
- stabilirea răspunderii pentru lipsa de stimă faţă de judecată, judecători şi pentru imixtiune în
judecarea cauzei;
- alocarea resurselor adecvate pentru funcţionarea sistemului judiciar, crearea de condiţii
organizatorice şi tehnice favorabile activităţii instanţelor judecătoreşti;
- asigurarea materială şi socială a judecătorului.
Imparţialitatea judecătorului este în mod deosebit importantă în domeniul procesului
penal, pentru că pune direct în joc onoarea şi libertatea persoanelor, ceea ce implică o
neutralitate şi o credibilitate neîndoielnică a judecătorului.
Pentru situaţiile în care prezumţia de imparţialitate este pusă la îndoială legiuitorul a prevăzut
remedii procesuale adecvate şi anume: incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea. În cazul în
care există circumstanţe prevăzute la art.33 al Codului de procedură penală a Republicii
Moldova, judecătorul este obligat să facă declaraţie de abţinere de la judecarea cauzei. Pentru
aceleaşi motive, judecătorul poate fi recuzat şi de către părţile în proces. Recuzarea trebuie să
fie motivată şi poate fi propusă, de regulă, înainte de începerea cercetării judecătoreşti.
Se apreciază că este independent judecătorul care nu este supus nici unor presiuni şi este
imparţial judecătorul care nu are prejudecăţi în soluţionarea cauzei în legătură cu soluţionarea
căreia a fost sesizat.
Inamovibilitatea judecătorilor presupune dreptul pe care îl au persoanele ce deţin această
funcţie de a fi protejate faţă de orice măsură arbitrară care priveşte: îndepărtarea lor din
funcţie, transferarea sau chiar promovarea. Regulile privind inamovibilitatea judecătorilor
sunt stabilite prin Legea cu privire la statutul judecătorului. Promovarea, transferarea şi
sancţionarea judecătorilor fiind dispusă de o autoritate distinctă, şi anume Consiliul Superior
al Magistraturii.

2.5. Accesul liber la justiţie

Accesul liber la justiţie constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem
judiciar democratic precum şi al oricărui stat de drept, fiind consacrat într-un numar
important de documente internaţionale la care Republica Moldova este parte., astfel încît el
reprezintă semnificaţii deosebite şi pentru dreptul procesual, dar şi pentru dreptul
constituţional.
Este complicat de asigurat accesul liber la justiţie în situaţia în care nu sunt cunoscute datele
despre necesităţile, interesele şi experienţele comunităţii; există informaţii insuficiente
referitoare la faptul cine şi de ce apelează la instanţa de judecată şi cine şi de ce nu apelează
la instanţa de judecată. Totodată este important de a ţine cont atunci cînd calificăm accesul la
justiţie, de incidenţa justiţiei asupra problemelor comunitare, răspunsul autorităţilor publice la
necesităţile potenţialilor justiţiabili, barierile care împiedica accesul liber la justiţie,
constientizarea şi atitudinile populaţiei referitoare la sistemul de justiţie.
Asigurarea accesului liber la justiţie în orice stat de drept precum este şi Republica Moldova
s-ar putea realiza la un nivel şi mai bun daca se va ţine cont de urmatoarele criterii de bază
ale accesulului la justiţie:
a) lipsa unor impedimente organizatorice de acces la instanţele de judecată şi alte mijloace
judiciare de soluţionare a conflictelor;
b) cunoaşterea de către populaţie a informaţiei referitoare la disponibilitatea mecanismelor
judiciare şi a procedurilor de funcţionare a acestora;
c) existenţa unui sistem optim de cheltuieli judiciare şi a unui mecanism complex de
asigurare a asistenţei juridice pentru păturile social-vulnerabile;
d) executarea deciziilor instanţelor de judecată şi asigurarea unui impact social efectiv.
Accesul la justiţie este limitat de un şir de impedimente care pot fi clasificate în :
- impedimente de ordin juridic;
- impedimente de ordin social;
Impedimentele de ordin juridic se manifestă prin: instabilitatea, neclaritatea normelor
juridice, ineficacitatea reglementărilor juridice.
Impedimentele de ordin social constau în : neîncrederea în sistemul de justiţie, inegalitatea
social a justiţiabililor, discriminarea.
Orice condiţionare a accesului liber la justiţie ar prezenta o nesocotire a unui principiu
constituţional fundamental, şi a unor standarde internaţionale universale, în orice democraţie
reală.
Din acest considerent este necesară reformarea sistemului de acces la justiţie care ar trebui să
vizeze trei elimente:
1) înlăturarea barierilor organizaţionale de acces la justiţie;
2) înlăturarea barierilor procedural de acces la justiţie;
3) înlăturarea barierilor economice, care fac imposibilă sesizarea instanţei de judecată de
către persoanele social –vulnerabile.
Fiecare persoană dispune de anumite drepturi care în mod obişnuit sunt valorificate de
titularii lor potrivit legii şi sunt respectate de celelalte persoane care au obligaţia de a nu face
nimic care sa stânjenească exercitarea lor normală. Atunci când drepturile nu sunt respectate,
sau sunt contestate, legea prevede modul de apărare şi valorificare a acestora pentru a fi
soluţionate conflictele ce apar. În acest sens, orice persoană are dreptul să-i fie examintă
cauză în mod echitabil, de către instanţa de judecată, care va decide asupra drepturilor şi
obligaţiilor sale sau asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală împotriva ei

2.6.Colegialitatea şi unipersonalitatea examinării cauzelor în instanţele

judecătoreşti
Potrvit prevederilor normelor procesuale, instanţa de judecată trebuie să aibă o anumită
compunere, adică completul de judecată trebuie să fie alcătuit din numărul de judecători care
au capacitatea funcţională necesară pentru judecare. În dreptul modern colegialitatea instanţei
reprezintă regula, iar judecătorul unic- excepţia.
În sitemul procesual al Republicii Moldova sunt aplicate ambele reguli, adică: judecarea
cauzelor se înfăptuieşte de către instanţă în complet format din trei judecători sau de către un
singur judecător. În toate instanţele de judecată de gradul întâi, cauzele se judecă de un singur
judecător, cu excepţia cazurilor în materie penală, când, infracţiunile excepţional de grave,
pentru săvîrşirea cărora legea prevede pedeapsă cu detenţiune pe viaţă, se judecă în primă
instanţă, la decizia motivată a preşedintelui instanţei judecătoreşti, în complet format din trei
judecători, de asemenea în complet format din trei judecători pot fi examinate cauzele penale
deosebit de complicate, precum şi cele care prezintă o mare importanţă socială.
Apelurile şi recursurile împotriva hotărârilor judecătoreşti în cauzele penale pentru care nu
este prevăzută calea de atac apelul, precum şi împotriva hotărârilor instanţelor de apel pentru
a decide admisibilitatea, se judecă de către instanţele respective în complet format din trei
judecători.
Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile în complet format din cinci
judecători.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile în anulare în complet format din cel puţin
2/3 din numărul total al judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie.

2.7.Prezumţia de nevinovăţie
Prezumţia de nevinovăţie constituie baza procesului penal modern, dovedind o relaţie
deosebită cu principiul procesului penal echitabil, întrucât este destinată să protejeze
individul faţă de autorităţile publice. Preeminenţa dreptului existentă în fiecare sistem juridic
stabileşte şi esenţa existenţei prezumţiei de nevinovăţie, care se traduce prin ideea potrivit
căreia cel cercetat sau acuzat de săvarşirea unei infracţiuni are dreptul la o justiţie
independentă sau imparţială a cărui toleranţă trebuie să reprezinte marca esenţială. Aceasta
vizează, aşadar, în principal, starea de spirit şi atitudinea judecătorului care trebuie să se
pronunţe în privinţa unei acuzaţii penale, excluzând, în mod categoric, ideile preconcepute şi
prejudecăţile.
Prezumţia de nevinovăţie nu trebuie considerată o atestare a poziţiei morale a unei persoane,
întrucat ar fi lipsit de temei şi opus uneori chiar realităţii ca o normă juridică să confere
onestitate ireproşabilă cuiva. Ea asigură că nimeni nu va fi tras la răspundere penală şi
sancţionat discreţionar, iar atunci când este învinuit de săvarşirea unei infracţiuni se va
urma o procedură prin care să se stabilească vinovăţia sa.
Având ca principală sursă de inspiraţie Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţenilor din 1789,
promotorii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului au consacrat alineatul al doilea al
articolului 6 din CEDO prezumţiei de nevinovăţie: «Orice persoană acuzată de o infracţiune
este prezumată nevinovată pană ce vinovăţia sa va fi legal stabilită». În Republica Moldova
prin prezumţia nevinovăţiei se are în vedere că: “Orice persoană acuzată de un delict este
prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în baza sentinţei
definitive a instanţei judecătoreşti” şi aceasta (prezumţia) îşi gaseşte consacrarea în
Constituţie, la art. 21; în Legea privind organizarea judecătorească, la art 7; în Codul de
procedură penală la art. 8.
În concluzie putem spune ca prezumţia de nevinovăţie decurge din cerinţa că nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere, constituind o garanţie pentru orice persoană ca, în
lipsa probelor de vinovăţie, nu poate fi trimisă în judecată şi condamnată; prin acest principiu,
autorităţile judiciare sunt obligate să administreze probele necesare pentru dovedirea
învinuirii şi să tragă, în lipsa unor astfel de probe, concluzia nevinovăţiei învinuitului sau
inculpatului.

2.8. Principiul publicităţii dezbaterilor judiciare

În Franţa, ca şi în Spania, Belgia, Italia, Germania există distincţie netă între prima fază
procesuală, căreia îi corespunde secretul pe care trebuie să-l păstreze doar organele judiciare,
şi care este unul profesional, întrucât ceilalţi participanţi pot informa presa; şi cea de-a doua,
a judecăţii, în care poate fi permisă, după obţinerea şi acordului părţilor, televizarea
dezbaterilor. Modelul american cunoaşte doar două îngrădiri ale publicităţii: ancheta poliţiei
şi stabilirea actului de acuzare de către marele juriu. Această deplinătate a publicităţii este
contestată din ce în ce mai acerb de juriştii americani şi datorită aducerii de atingeri
prezumţiei de nevinovăţie. Publicarea de relatări cu privire la cauze penale nesoluţionate
definitiv poate avea un efect negativ, indiferent de faza procesului în care se află. În acest
sens, nu poate fi ignorată şi mediatizarea dezbaterilor judiciare, care este susceptibilă să
lezeze imparţialitatea judecătorilor, deoarece o campanie de presă virulentă poate determina
pe judecător să aibă anumite prejudecăţi, ceea ce s-ar răsfrange negativ asupra prezumţiei de
nevinovăţie.
În Republica Moldova publicitatea, ca principiu al şedinţei de judecată, constă în
posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfăşurarea judecăţii, dând
expresie garanţiei instituţionale prin care se asigură că administrarea justiţiei este subiect al
examinării de către public şi contribuie la respectarea legii şi a persoanelor implicate. Art. 6
al Convenţiei Europeane a Drepturilor Omului stabileşte că: “hotarârea trebuie să fie
pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului
pe întreaga durată a procesului sau a unei parţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii
publice ori al securităţii naţionale, într-o societate democratică, atunci când interesele
minorilor sau protecţia vieţii private a parţilor la proces o impun, sau în măsura considerată
absolut necesara de către instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de
natură să aducă atingere intereselor justiţiei”. Acest principiu este consacrat în Constituţia
Republicii Moldova, care la art. 117 stabileşte că “În toate instanţele judecătoreşti şedinţele
de judecată sunt publice. Judecarea proceselor în şedinţă închisă se admite numai în cazurile
stabilite prin lege, cu respectarea tuturor regulilor de procedură”,în Legea cu privire la
organizarea judecătorească, la art. 10 şi în Codul de procedură penală, la art. 18.

2.9.Limba de procedură şi dreptul la interpret

Procedura judiciară se desfăşoară în limba moldovenească. Persoanele care nu posedă sau nu
vorbesc limba moldovenească au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările
dosarului, de a vorbi în instanţă prin interpret.
Interpret, traducător este persoana care cunoaşte limbile necesare pentru interpretarea
semnelor celor muţi ori surzi sau traducere, precum şi terminologia juridică, nu este interesată
în cauza penală şi acceptă să participe în această calitate, el va fi desemnat în această calitate
de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în cazurile prevăzute de Codul de
procedură penală.
Procedura judiciară se poate desfăşura şi în altă limbă, în condiţiile Legii cu privire la
funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova. În cazul când procedura
judiciară se efectuează în altă limbă, documentele procesuale judiciare se întocmesc în mod
obligatoriu şi în limba de stat. Actele instanţei de judecată şi alte documente procesuale, care,
potrivit legii, urmează a fi înmânate părţilor se vor traduce în limba lor maternă sau în altă
limbă pe care o cunosc.
Legislaţia procesual- penală prevede participarea obligatorie a apărătorului în cazurile când
inculpatul nu cunoaşte limba de procedură
În acest fel, se exclude inegalitatea şi discriminarea naţională, folosirea limbii materne fiind
un element în plus ce exclude judecarea unor persoane care, neînţelegând obiectul acuzaţiilor
nu ar putea să se apere din cauza necunoaşterii limbii oficiale.

2.10. Principiul folosirii căilor de atac în procesul înfăptuirii justiţiei

Necesitatea verificării activităţii desfăşurate de instanţele judecătoreşti şi a hotărârilor
pronunţate, astfel încat să nu dobândească autoritate de lucru judecat decât acele hotărâri
ce sunt conforme cu legea şi cu adevărul, a impus instituirea căilor de atac.
Importanţa căilor de atac pentru înfăptuirea justiţiei a determinat înscrierea în Constituţia
Republicii Moldova (art. 119) a principiului confor căruia „împotriva hotărârilor
judecătoreşti, părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de atac, în
condiţiile legii”. Acest principiu, recunoscut ca drept fundamental al omului, este consacrat şi
de documente de drept internaţional. Astfel, Pactul internaţional referitor la drepturile civile
şi politice din 16 decembrie 1966 enunţă în art. 145 parag. 4 pct. 5 că „orice persoană
declarată ca răspunzând de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul, în conformitate cu normele
prescrise de această lege, să ceară examinarea de către o jurisdicţie superioară a declarării
vinovăţiei sale şi a pedepsei aplicate”. Totodată, art. 13 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează „un recurs efectiv în faţa unei
instanţe naţionale” oricărei persoane ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie
au fost încălcate, iar art. 2 parag. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie prevede că
„orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară
examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o instanţă superioară”.
Căile de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care organele de stat competente şi
părţile din proces promovează un control judecătoresc, în cadrul căruia se verifică hotărârile
judecătoreşti , în vederea desfiinţării acelor hotărâri care cuprind erori de fapt şi de drept şi a
înlocuirii lor cu hotărâri conforme cu legea şi cu adevărul.
Raţiunea existenţei căilor de atac constă în realitatea, că scopul justiţiei nu poate fi atins
printr-o singura judecată care, ca orice activitate umana, poartă cu sine riscul erorii. Prin
folosirea căilor de atac recunoscute de lege, cauzele judecate sunt supuse controlului
judecătoresc al instanţelor ierarhic superioare. Căile de atac dau satisfacţie drepturilor şi
intereselor participanţilor la proces şi oricăror altor persoane ale caror interese legitime au
fost vătămate printr-un act al instanţei, devine astfel un mijloc distructiv, de înlăturare a
actelor nelegale şi netemeinice.

2.11. Egalitatea părţilor şi caracterul contradictoriu al dezbaterilor

judiciare
Procesele se desfăşoară pe principiul contradictorialităţii şi egalităţii părţilor în drepturile
procedurale. Deoarece duelul dintre acuzare şi apărare, dintre pîrît şi reclamant apare evident
şi se manifestă în confruntarea de opinii şi argumente legate de modul în care urmează să se
soluţioneze cauza.
Contradictorialitatea presupune organizarea procesului astfel încît părţile şi ceilalţi
participanţi la proces să aibă posibilitatea de a-şi formula, argumenta şi dovedi poziţia în
proces, de a alege modalităţile şi mijloacele susţinerii ei de sine stătător şi independent de
instanţă, de alte organe şi persoane, de a-şi expune opinia asupra oricărei probleme de fapt şi
de drept care are legătură cu pricina dată judecăţii şi de a-şi expune punctul de vedere asupra
iniţiativelor instanţei.
Principiul contradictorialităţii este foarte complex şi se manifestă prin următoarele laturi
principale.
- stabilirea poziţiei procesuale a părţilor cu drepturi egale şi interese contrare în aşa fel încăt
să se realizeze egalitatea acestora, cu acordarea posibilităţii folosirii tuturor mijloacelor legale
de opoziţie faţă de punctele de vedere adverse;
- separarea principalelor funcţii procesuale în aşa fel încît apărarea, acuzarea, susţinerea
acţiunii civile, contestarea ei şi soluţionarea cauzei să fie atribuite unor subiecţi diferenţiaţi.
În literature de specialitate s-a menţionat că principiul contradictorialităţii se întîlneşte în
raporturile dintre părţi şi în raporturile dintre părţi şi instanţă.
Astfel acest principiu se manifestă în toate etapele judecăţii, excepţie făcînd deliberarea şi
pronunţarea hotărîrii. Contradictorialitatea se manifestă cu mult înaintea judecăţii , întrucît
prin cererea de chemare în judecată, formulată de reclamant, şi prin întîmpinarea pîrîtului,
părţile îşi fac cunoscute pretenţiile şi apărările, precum şi probele pe care doresc să le
administreze pentru dovedirea acestora. În cause penale la încheerea anchetei preliminare
sunt prezentate toate materialele dosarului penal pentru a le face cunoscute părţii vătămate,
parţii civile, părţii civilmente responsabile şi apărătorului său.
Un alt aspect al contradictorialităţii îl constituie faptul că probele se discută la ancheta
judecătorească şi respective nici o probă nu poate fi pusă la baza hotărîrii în cauză dacă nu s-a
acordat posibilitate de a o discuta.
Principiul contradictorialităţii se întîlneşte şi la judecarea căilor de atac, iar în cause civile şi
în faza executării silite.
Deci instanţa care judecă pricina îşi păstrează imparţialitatea şi obiectivitatea, creează condiţii
pentru exercitarea drepturilor participanţilor la proces, pentru cercetarea obiectivă a
circumstanţelor reale ale pricinii.
Egalitatea părţilor în drepturile procedurale este garantată prin lege şi se asigură de către
instanţă prin crearea posibilităţilor egale, suficiente şi adecvate de folosire a tuturor
mijloacelor procedurale pentru susţinerea poziţiei asupra circumstanţelor de fapt şi de drept,
astfel încît nici una dintre părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă.
Nerespectarea acestui principiu în cursul judecăţii duce la nulitatea hotărîrii, întrucît se
încalcă şi alte principia fundamentale ale justiţiei, în special cel al dreptului la apărare.

2.12. Dreptul la apărare.

Unul dintre principiile fundamentale ale justiţiei este principiul garantării dreptului de
apărare, fiind nu numai o manifestare a statului de drept , dar şi o condiţie necesară pentru
realizarea eficientă a justiţiei.
Fiind unul dintre drepturile fundamentale ale cetăţenilor, dreptul la apărare este înscris într-o
serie de acte internaţionale care consacră aceste drepturi:
- Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950) care în art. 6 punctul 3 lit. c prevede că
orice acuzat are, în special dreptul să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de
el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în
mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer.
- Carta Europeană a Drepturilor Omului prevăzând în art. 47 dreptul la un proces echitabil,
stabileşte că persoanele care nu au resursele necesare vor beneficia de asistenţă judiciară
gratuită în măsura în care un asemenea ajutor este necesar pentru asigurarea accesului efectiv
la justiţie.
Constituţia Republicii Moldova înscrie acest drept în art. 26 dîndu-i următorul conţinut:
- dreptul la apărare este garantat;
- fiecare om are dreptul să reacţioneze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea
drepturilor şi libertăţilor sale.
- în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu.
- Amestecul în activitatea persoanelor care exercită apărarea în limitele prevăzute se
pedepseşte prin lege.

Unii autori apreciază că dreptul la apărare are un conţinut complex, manifestat sub trei
aspecte principale.
1. Părţile au posibilitatea de a-şi asigura singure apărarea. Astfel, învinuitul sau inculpatul
beneficiază de o serie de drepturi procesuale care le dau posibilitatea de a-şi asigura singuri
apărarea:
„- învinuitul sau inculpatul are dreptul de a cunoaşte învinuirea şi de a o combate prin probe;
- învinuitul sau inculpatul are posibilitatea să participe direct le efectuarea actelor de urmărire
penală şi la actele de judecată;
- învinuitul sau inculpatul are dreptul să i se prezinte materialul de urmărire penală;
- părţile pot exercita dreptul de apărare în cadrul dezbaterilor, pot exercita căi ordinare de atac
sau în unele condiţii căi extraordinare de atac”.

Dreptul la apărare se acordă absolut tuturor învinuiţilor şi inculpaţilor. El poate fi realizat

personal sau prin intermediul unui apărător.
Aşadar, apărarea este o noţiune mai largă decât noţiunea de apărător, pentru că apărarea poate
fi efectuată fie personal de către învinuit sau inculpat, fie de apărătorul ales sau desemnat din
oficiu.
2.Obligaţia organelor judiciare de a avea în vedere, din oficiu aspectele favorabile părţilor.
3. Dreptul părţilor la asistenţă juridică
Astfel, asistenţa juridică este obligatorie:
- când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un
institut medical educativ,
- când este reţinut sau arestat chiar în altă cauză,
- când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la
tratament medical chiar în altă cauză ori
- când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar
putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Aşadar, dreptul la apărare şi accesul la justiţie sunt drepturi fundamentale, garantate de
constituţie şi tratatele internaţionale, şi care nu pot să depindă de nivelul economic al
justiţiabilului sau de resursele pe care le consideră suficiente statul.
În concluzie putem spune că încălcarea acestor drepturi sau tratarea lor necorespunzătoare
atrage nesocotirea dreptului la apărare.
BIBLIOGRAFIE
Idsi.md
Asm.md
Justice.gov.md
Aap.gov.md

gov.md