Universitatea de Vest Timisoara

Management si Integrare Europeana

Globalizarea
serviciilor
 Globalizarea serviciilor

Serviciile au fost considerate până nu demult valori ca având o

capacitate mai redusă de a fi comercializate comparativ cu bunurile, ceea ce
realitatea a infirmat în mod constant.
Tranzacţiile internaţionale cu servicii sunt astăzi o componentă majoră a
fluxului internaţional de valori şi o preocupare pentru factorii de decizie ai
politicii comerciale ca şi pentru participanţii la negocierile multinaţionale
privind liberalizarea comerţului internaţional.
Globalizarea producţiei şi tendinţa de liberalizare a comerţului cu
mărfuri în spiritual Uniunii Europene s-a extins şi asupra sferei imaterialului,
în timp ce cererea pentru servicii a devenit mai exigentă, mai informată, mai
omogenă şi mai receptivă faţă de eforturile companiilor specializate de a-şi
valorifica oferta şi capacităţile de producţie.
Toate acestea au contribuit masiv la globalizarea în ritm alert a
tranzacţiilor
“invizibile” şi la lărgirea gamei de servicii comercializabile.
Aşadar, serviciile pot participa la schimburile internaţionale ca
produse distincte, dar procesul de globalizare a activităţilor de servicii are o
serie de particularităţi datorate trăsăturilor serviciilor ce le deosebesc de
bunurile materiale.
Serviciile diferă faţă de celelalte produse care participă la schimburile
internaţionale, înainte de toate prin faptul că sunt imateriale. Gradul lor de
tangibilitate poate fi diferit.
Astfel există:
• servicii pure cu un grad de tangibilitate redus sau practic intangibile (ex.
Servicii de consulting, engineering, management, publicitate, educaţie,
medicale, poştale, de curierat etc.);
• servicii asociate bunurilor sau livrate odată cu acestea cu un grad de
tangibilitate mediu (ex. servicii de transport, comerţ cu amănuntul,
întreţinere, service etc.);
• servicii cuprinse în bunuri cu grad de tangibilitate ridicat (ex. casete,
filme, reviste, presă, dischete software, CD imprimate etc.).
De asemenea conţinutul şi valoarea unui serviciu rezidă în însuşi actul
prestării: prin natura sa serviciul este finit şi nu poate fi depozitat (cu
excepţia informaţiilor stocate); implicit este netransferabil de la un
consumator la altul. Din această cauză majoritatea serviciilor nu pot fi
prestate decât cu condiţia ca furnizorul de serviciu şi destinatarul serviciului
respectiv să se întâlnească în acelaşi loc şi în acelaşi timp. Cu alte cuvinte
spre deosebire de bunurile materiale “timpul şi locul producţiei şi consumul
de servicii nu pot fi separate”. Concepţia larg răspândită că serviciile nu sunt
comercializabile derivă tocmai din această caracteristică a lor, numită
inseparabilitate, care presupune simultaneitatea producţiei şi consumului.
După gradul de interacţiune al producătorului de servicii cu
consumatorul există:
• servicii cu grad scăzut de interacţiune (servicii de închiriere, servicii
poştale, servicii de pază, restaurante etc.);
• servicii cu grad ridicat de interacţiune (servicii medicale, cosmetice,
educative, de consulting, management etc.).
În timp ce comerţul cu bunuri materiale implică de regulă mişcarea
fizică a bunurilor respective dintr-o ţară în alta prin traversarea graniţelor
naţionale în cazul serviciilor deplasarea transfrontalieră are loc doar pentru
un număr redus de tranzacţii cu servicii, respectiv doar în cazul serviciilor
care pot fi transmise prin reţeaua de telecomunicaţii (cum ar fi serviciile de
telefonie, serviciile de telecomunicaţii, unele servicii bancare) sau ale
serviciilor care au suport material (de exemplu raportul tehnic al unui
consultant sau software înmagazinat pe dischetă).
Deşi modul de livrare transfrontalieră a serviciilor prin intermediul
reţelelor de comunicaţii se află într-o dinamică expansiune sub efectul noilor
tehnologii din domeniul informaţiei acest mod de livrare nu este aplicabil în
cazul a numeroase categorii de servicii, - cum ar fi serviciile tradiţionale de
ocrotire a sănătăţii, de turism, de înfrumuseţare (coafură, cosmetică), de
consultanţă (juridică, managerială, financiară), de cercetare-dezvoltare,
inginerie, arhitectură etc.
Pentru ca totuşi tranzacţiile internaţionale cu asemenea servicii să
poată avea loc este nevoie fie de deplasarea consumatorului (cazul
turismului de exemplu) fie de deplasarea factorilor de producţie la locul
consumului prin intermediul investiţiilor străine directe în vederea stabilirii
unei prezenţe comerciale pe teritoriul altei ţări sau prin deplasarea temporară
a forţei de muncă.
Aceasta înseamnă că numeroase categorii de servicii nu pot fi
comercializate în străinătate decât prin mişcarea factorilor de producţie.
Din cele de mai sus rezultă că pentru a vinde serviciile lor pe pieţele
externe,
furnizorii de servicii dispun de mai multe alternative cu privire la modul de
livrare a serviciilor şi anume:
 - furnizarea transfrontalieră (livrarea peste graniţă) a serviciilor prin
intermediul reţelelor de distribuţie (de exemplu serviciile de comunicaţii cu
“valoare adăugată”, unele servicii bancare);
- deplasarea consumatorului în ţara furnizorului de servicii (ex. serviciile
de turism, educaţionale, medicale etc.);
- deplasarea temporară a furnizorului de servicii în ţara utilizatorului/
consumatorului (de ex. serviciile prestate de avocaţi, consultanţi, arhitecţi
sau constructori în străinătate);
- stabilirea unei prezenţe fizice pe termen lung pe pieţele externe prin
efectuarea de investiţii străine directe (ISD).
În principiu în cadrul oricărei tranzacţii cu servicii preferinţa
furnizorului (sau a consumatorului) pentru un anumit mod de livrare va
depinde de fezabilitatea şi costurile relative aferente celor patru moduri
alternative. În practică însă obstacolele “naturale” care restrâng capacitatea
serviciilor de a fi comercializate reclamă frecvent ca furnizorii de servicii să
stabilească o prezenţă fizică pe pieţele externe. Mai precis, numeroase
servicii nu sunt comercializabile în sensul că livrarea prin primele trei
moduri prezentate mai sus nu este suficientă pentru ca tranzacţia să devină
fezabilă (de exemplu în cadrul serviciilor financiare sau a serviciilor
profesionale). Aceasta înseamnă că producătorii de asemenea servicii pot
pătrunde pe pieţele externe numai prin stabilirea unei prezenţe fizice pe
termen lung pe pieţele respective, adică prin efectuarea de ISD.
În această situaţie producţia şi distribuţia serviciilor se desfăşoară pe
plan local, prin intermediul filialelor şi sucursalelor implantate sau al
societăţilor mixte, al operaţiunilor de franchising etc.
În funcţie de nivelul investiţiilor necesare, al prezenţei şi al gradului
de control al firmelor exportatoare pe piaţa externă, globalizarea serviciilor
se poate realiza pe trei căi:
- prin export – această situaţie presupune un minim de investiţii control şi
prezenţă. În acest caz ofertantul îşi poate externaliza activitatea fără a părăsi
ţara de origine. El exportă servicii prin intemediul mărfurilor folosind ca şi
în cazul exportului de bunuri reţeaua de distribuţie pe piaţa externă sau
încheind contracte de intermediere a vânzării cu ofertanţii locali de servicii.
De asemenea vânzarea se poate realiza şi direct către utilizator (printr-un
canal scurt de distribuţie) ca de exemplu în cazul firmelor ce expediază prin
poştă dischete cu informaţii financiare internaţionale.
- prin intermediere – această situaţie presupune un nivel mediu al
investiţiilor, controlului şi prezenţei pe piaţa externă. Modalităţile uzuale de
internaţionalizare prin intermediere cuprind franciza, licenţierea,
parteneriatul, şi distribuţia prin societăţi mixte – adică implicarea unui terţ
care aparţine pieţei externe. Investiţiile pot fi de natură financiară sau sub
forma managementului şi consultanţei. Strategia de internaţionalizare are ca
obiective în acest caz menţinerea şi controlul calităţii serviciilor prestate.
Transportul (maritim, aerian, rutier), lanţurile de restaurante şi hoteluri,
lanţurile fast-food, teleshoppingul, poşta electronică etc. sunt exemple
clasice ale serviciilor în care se practică internaţionalizarea prin intermediar.
- prin ISD – această situaţie presupune un nivel maxim al investiţiei,
controlului şi prezenţei pe piaţa externă. În această categorie sunt cuprinse
cele mai convenţionale strategii de internaţionalizare a serviciilor. Acestea
urmăresc interacţiunea directă a ofertantului cu utilizatorul sau cu clientela
prin intermediul propriilor filiale, sucursale sau chiar al achiziţiilor şi
fuziunilor cu firme de pe piaţa externă. Putem concluziona că fiecare
modalitate de globalizare a serviciilor are propriile sale principii şi
particularităţi presupunând grade diferite de prezenţă, control, efort
investiţional şi risc. În realitate foarte puţine servicii sunt globalizate
recurgându-se la o unică modalitate de pătrundere pe piaţa externă.

Fenomenul expansiunii schimburilor internaţionale cu servicii

constituie o dimensiune a realităţii economice contemporane ale cărei
consecinţe se resimt deja puternic în economia mondială şi care tind să se
amplifice şi mai mult în perspectivă.
Într-o economie tot mai globalizată caracterizată printr-o adâncire
continuă a interdependenţelor dintre economiile naţionale, implicaţiile
acestui fenomen se amplifică şi se răsfrâng în mod implacabil asupra tuturor
ţărilor.
1. Configuraţia actuală a diviziunii internaţionale a muncii reliefează o
substanţială concentrare atât a producţiei cât şi a comerţului
internaţional cu servicii în ţările dezvoltate.
Aceste ţări constituie cei mai mari furnizori şi beneficiari de servicii pe plan
mondial revenindu-le în 2001, 66% din volumul valoric al exporturilor
globale de servicii şi 69% din cel al importurilor.
Ponderile corespunzătoare ale ţărilor în curs de dezvoltare au reprezentat
30,2% şi respectiv 27%, iar în cazul economiilor de tranziţie doar 3,8% şi
respectiv 4%.1 Aproape ½ din totalul exporturilor mondiale de servicii
revine principalelor şase ţări dezvoltate mari furnizoare de servicii pe piaţa
internaţională: SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia şi Japonia.
În cadrul acestui pluton de ţări se detaşează la mare distanţă SUA ca lider
incontestabil în domeniu. Se poate aprecia că sub aspectul componenţei
acest pluton de ţări nu a suferit nici o modificare notabilă în decursul
ultimelor două decenii, decât cel mult din punct de vedere al ordinii ierarhice
a ţărilor plasate în urma SUA.

Tabel 1
2. O dimensiune importantă a procesului de internaţionalizare a serviciilor
este legată de extinderea tranzacţiilor cu servicii prin intermediul
sistemului de telecomunicaţii sub impactul introducerii şi aplicării
rapide şi la scară largă a noilor tehnologii din domeniul informaţiei şi
telecomunicaţiilor
În condiţiile în care infrastructura de telecomunicaţii este cea care
condiţionează în mod decisiv creşterea transportabilităţii serviciilor, crearea
de noi servicii, transformarea celor tradiţionale şi expansiunea schimburilor
internaţionale cu servicii, de evoluţiile în acest domeniu depind într-o
măsură hotărâtoare şansele unei ţări de a participa la comerţul internaţional
cu servicii şi la circuitul economic internaţional în general. Dezvoltarea
sistemului de telecomunicaţii devine astfel, o problemă economică cheie
pentru crearea serviciilor “cu valoare adăugată” şi a locurilor de muncă
aferente acestora, şi aceasta cu atât mai mult cu cât evoluţiile tehnologice în
acest domeniu se aşteaptă să se accelereze ca urmare a multiplicării
legăturilor prin sateliţi, a extinderii televiziunii prin cablu a reţelelor de
servicii cu valoare adăugată şi a reducerii în continuare a tarifelor
telecomunicaţiilor. Aceşti factori pe de o parte şi gradul ridicat de
concentrare a resurselor de informaţii pe de altă parte1, sunt de natură să
creeze în mod justificat temeri serioase în legătură cu impactul economic pe
termen lung al evoluţiilor care se conturează în planul schimburilor
internaţionale sub efectul dezvoltării telecomunicaţiilor. La baza acestor
temeri se află decalajele crescânde între ţările în curs de dezvoltare şi ţările
avansate în termenii bazei materiale şi a infrastructurii chemate să susţină
dezvoltarea serviciilor “intensive în informaţii” şi în general a ramurilor
economice intensive în servicii.

3. Strânsele legături dintre fluxurile de servicii şi fluxurile de bunuri

reprezintă o dimensiune de loc de neglijat a importanţei strategice a
schimburilor internaţionale cu servicii
Constituie o realitate ce nu mai trebuie demonstrată faptul că pătrunderea pe
piaţa internaţională a bunurilor materiale este strâns legată de tranzacţiile cu
servicii în virtutea caracterului complementar sau chiar indispensabil a unor
fluxuri de servicii în raport cu schimburile de bunuri materiale. Practica
internaţională furnizează numeroase dovezi că nu există de fapt tranzacţii cu
bunuri materiale care să nu implice sub o formă sau alta, direct sau indirect,
şi prestarea unor servicii, schimburile cu servicii tinzând să se transforme
într-o condiţie indispensabilă a majorării volumului de vânzări pe pieţele
externe. Astfel serviciile din domeniul transportului, asigurărilor şi
operaţiunilor bancare sunt în mod necesar complementare comerţului cu
bunuri.
4. În epoca contemporană asistăm la o accentuare a procesului de
globalizare a producţiei în general şi a producţiei de servicii în
particular.
Dacă până la începutul anilor ’80 relaţiile economice internaţionale erau
caracterizate de fenomenul internaţionalizării adică de deschiderea crescândă
a economiilor faţă de schimburile externe de bunuri, servicii şi capitaluri
sfârşitul secolului XX marchează o nouă etapă a acestui proces cunoscută şi
sub numele de „globalizare” în literatura economică anglo-saxonă, sau
„mondializare” în cea francofonă. Tendinţa de globalizare a pieţelor
semnifică o accelerare şi totodată o aprofundare a internaţionalizării, însoţită
de o mai mare mobilitate internaţională a resurselor şi o concurenţă crescută.
Ea reprezintă de asemenea extinderea pieţelor dincolo de graniţele naţionale
şi crearea treptată a unei pieţe unice la scară planetară. La baza acestei
evoluţii se află revoluţia tehnico-ştiinţifică în domeniul informaţiei şi
comunicării ce a marcat sfârşitul secolului XX, liberalizarea schimburilor la
scară mondială, extinderea activităţii corporaţiilor transnaţionale, integrarea
economică interstatală.
Având în vedere complexitatea fenomenului globalizării şi a
consecinţelor sale, tot mai mulţi specialişti se pronunţă în zilele noastre
pentru luarea în considerare a ambelor sale faţete.

Reglementarea şi liberalizarea tranzacţiilor internaţionale cu servicii

Dincolo de caracteristicile care explică capacitatea în mod

tradiţional redusă a serviciilor de a fi comercializate, majoritatea
segmentelor de servicii au fost şi continuă să fie deosebit de sever controlate
şi reglementate de către autorităţile guvernamentale naţionale. Dintr-o
multitudine de considerente legate de eficienţa economică, de protecţia
consumatorilor de ordin strategic sau cultural etc., guvernele naţionale
impun o mare varietate de obstacole în calea accesului pe pieţele lor a
serviciilor străine şi respectiv al furnizorilor străini de servicii, protejând
astfel sectoarele naţionale de servicii în faţa concurenţei străine induse fie de
comerţ fie de investiţiile străine directe.
Se poate considera că în majoritatea ţărilor lumii serviciile cad sub
incidenţa unei intervenţii guvernamentale mult mai accentuate comparativ
cu celelalte activităţi economice, instrumentele intervenţiei publice
acoperind o largă gamă de control. Autorităţile publice pot controla în mod
indirect activităţile economice prin impozite şi subvenţii, pot interveni prin
reglementări sau pot chiar să opereze în mod direct prin întreprinderi de stat.
Ele pot de asemenea să intervină prin intermediul politicilor concurenţiale.
În ansamblul formelor pe care le poate îmbrăca intervenţia publică,
reglementările joacă rolul predominant în majoritatea segmentelor de
servicii.
Motivaţiile care stau la baza reglementărilor privitoare la investiţiile
străine directe de exemplu au la origine următoarele considerente:
• ordinea şi securitatea publică;
• identitatea culturală;
• protecţia consumatorilor;
• prudenţa operaţiunilor;
• probleme legate de balanţele de plăţi;
• obiectivele de dezvoltare şi promovarea industriilor locale;
• monopolurile naturale.

Unele dintre cele mai recunoscute limitări ale obligaţiilor

internaţionale în domeniul comerţului cu servicii şi investiţiilor străine
directe sunt reprezentate de ordinea şi securitatea publică. Acestea sunt
deseori invocate în cazul serviciilor privind sănătatea (controlul imigrării sau
trecerii frontierei pentru turişti) a celor de tranzit aerian şi maritim şi uneori
chiar în cazul serviciilor de transmitere şi prelucrare a datelor. Cel de-al
doilea considerent afectează uneori serviciile de învăţământ, serviciile
aferente radiodifuziunii, televiziunii, cinematografiei şi nu în ultimul rând
serviciile de publicitate (mai ales în ţările în curs de dezvoltare).
Deseori preocupările ecologice sunt asociate considerentelor
culturale cum este cazul în domeniul serviciilor turistice. Datorită naturii
intangibile a numeroase servicii calitatea lor poate fi determinată doar în
momentul consumului şi astfel protecţia consumatorului devine un argument
deosebit de important ce stă la originea reglementărilor investiţiilor străine
directe în servicii. Dintre măsurile incluse în aceste reglementări putem
aminti: respectarea unor anumite norme de către prestatorii de servicii;
asigurarea disponibilităţii universale pe o bază echitabilă (de exemplu în
cazul serviciilor telefonice) supravegherea respectării normelor de prudenţă
(în cazul serviciilor bancare cât şi a celor financiare) în ideea asigurării
stabilităţii sistemului financiar şi prevenirii falimentului instituţiilor
financiare. Considerente legate de balanţele de plăţi pot fi invocate adeseori
de către ţările în curs de dezvoltare în scopul limitării repatrierilor de capital
şi de profituri, impunerii de restricţii la importurile de servicii intermediare
şi pentru restrângerea investiţiilor străine în sectorul asigurărilor pornind de
la premisa că sucursalele străine investesc primele de asigurare în afara ţării
gazdă.
 Principalul argument în favoarea reglementărilor investiţiilor străine
directe în ţările în curs de dezvoltare dar şi în unele ţări dezvoltate îl
reprezintă obiectivele de dezvoltare şi promovarea industriilor locale. Luând
în considerare rolul serviciilor în formarea unei infrastructuri de bază,
necesară altor sectoare economice, ţările protejează şi încurajează
expansiunea întreprinderilor naţionale ce prestează servicii esenţiale pentru
economiile lor (de exemplu privind comunicaţiile şi serviciile financiare care
au importanţă strategică pentru dezvoltarea unei ţări). Principala temere a
ţărilor gazdă este legată de elaborarea strategiilor globale ale corporaţiilor
transnaţionale care pot intra în contradicţie cu nevoile ţărilor, cu politicile
monetare şi economice ale acestora reducând eficienţa acestor politici.
Pe de altă parte, ţinând cont de importanţa serviciilor îndeosebi a celor de
producţie, eliminarea investiţiilor străine directe şi a concurenţei străine
poate determina o scumpire a acestor inputuri ori menţinerea unor tehnologii
depăşite. Folosirea unor servicii intermadiare foarte scumpe şi ineficiente se
reflectă în competitivitatea altor industrii şi poate implicit să denatureze şi să
compromită ansamblul strategiilor de dezvoltare ale ţărilor interesate.
Menţionăm că în abordarea unor reglementări trebuie respectate anumite
situaţii contradictorii (de exemplu: fiind o sursă deosebită de încasări
turismul poate avea concomitent efecte nefaste asupra mediului ca şi din
punct de vedere socio-cultural). De aceea este necesară stabilirea unui
echilibru între ansamblul nevoilor şi priorităţilor unei ţări, iar politicile
privind investiţiile străine directe în sfera serviciilor trebuiesc revizuite
periodic de către ţările iniţiatoare.
Unele activităţi de servicii constituie monopoluri naturale şi/sau
publice (de exemplu transportul pe calea ferată şi anumite segmente ale
telecomunicaţiilor), caz în care sunt necesare reglementări pentru prevenirea
atât a accesului exclusiv pe piaţă cât şi a abuzului de monopol.
Reglementările guvernamentale din sfera serviciilor ridică bariere atât în
calea mobilităţii firmelor în interiorul pieţelor cât şi în relaţiile dintre ţări.
Barierele în calea tranzacţiilor internaţionale cu servicii pot fi
clasificate în patru mari categorii fiecare corespunzând unuia dintre cele
patru moduri de livrare a serviciilor respectiv:
• bariere în calea comerţului;
• bariere în calea deplasării consumatorului de servicii;
• bariere în calea deplasării furnizorilor de servicii;
• bariere în calea investiţiilor străine directe (ISD).

Din punct de vedere al respectării principiului tratamentului naţional

(TN) (stipulat de Acordul General pentru Comerţul cu Servicii GATS)
barierele în calea accesului pe piaţă al firmelor de servicii pot fi
discriminatorii (impunând un tratament diferenţiat între furnizorii naţionali
de servicii şi cei străini) sau nu (impunând un tratament egal tuturor
furnizorilor indiferent de originea lor) şi pot afecta unul sau toate cele patru
moduri de livrare a serviciilor.
Spre deosebire de comerţul cu bunuri (unde o pondere însemnată o
deţin barierele de ordin tarifar – respectiv taxele vamale) în cazul
tranzacţiilor internaţionale cu servicii, măsurile promovate de autorităţile
guvernamentale îmbracă în principal forma unui vast şi complex
instrumentar netarifar şi de reglementări interne, utilizate în mod curent
pentru a restricţiona accesul furnizorilor de servicii pe pieţele externe.