PROBLEME SOCIALE

DISCRIMINAREA, INFRACŢIONALITATEA, CONFLICTELE

SOCIALE, CORUPŢIA, SĂRĂCIA

Fenomene anomice
Termenul „anomie” desemnează o stare de dezordine, de criză, de absenţă a regulii şi a
fost utilizat pentru prima dată de sociologul francez Emile Durkheim. Lipsa reglementărilor
sociale, scăderea puterii de acțiune a societății asupra indivizilor se manifestă printr-o
perturbare a ordinii colective în condițiile crizei unei autorități capabile să impună reguli pe
care indivizii să le accepte şi să le respecte. Analizând sinuciderea ca fenomen social, el a
observat o corelație între variația sinuciderilor şi schimbările bruște din societate. Această
idee a fost dezvoltată de sociologii americani care au explicat legătura dintre stările anomice
şi schimbările bruște din societate (revoluții) prin adâncirea conflictelor dintre normele şi
valorile vechi, care apar sau întârzie să apară şi care generează dezechilibre şi ruperi ale
solidarității sociale (ordinea socială este perturbată, iar normele sociale nu mai oferă
indivizilor repere clare de acțiune).

Starea de anomie exprimă un conflict între scopurile propuse şi valorizate social şi

mijloacele de realizare a acestora de către indivizi.

Robert Merton afirma că starea de anomie apare atunci când scopurile propuse nu sunt
concordante cu idealurile sociale. Astfel, membrii societății americane împărtășesc cultura
americană cu valorile propuse de aceasta. Visul american este ca fiecare membru al societății
să aibă șanse egale în a atinge succesul definit ca bunăstare, bogăție, status social ridicat.
Mijloacele de atingere a succesului sunt instituționalizate: dobândirea unei calificări, munca
eficientă. Supraevaluând scopul, unii indivizi sunt tentați să încalce mijloacele legale şi să
adopte căi ilegale de atingere a scopului, astfel se instaurează starea de devianţă, de abatere de
la normele sociale. Cei mai expuși riscului devianţei sunt membri ai acelor categorii sociale
cu situație economică şi socială dificilă, deoarece sunt conștienți că le este blocat accesul la
bogăție şi prestigiu social.

În concepția lui Merton, există mai multe tipuri de adoptare a comportamentului în funcție
de scopurile valorizate social şi mijloacele instituționalizate:

 conformitatea

Este modul ideal de adaptare a conduitei, caracterizat prin acceptarea scopurilor propuse de
societate şi a mijloacelor instituționalizate care asigură ordinea socială.

 inovația

Este conduita caracterizată prin acceptarea scopurilor dar şi prin incapacitatea de a utiliza
mijloacele legale.
  ritualismul

Este acel tip de conduită care respinge scopurile acceptate de societate deoarece
conștientizează imposibilitatea de a le atinge. Aceste persoane respectă normele sociale ca un
ritual, fără să-şi propună atingerea scopurilor.

 evaziunea

Este acel tip de conduită care respinge atât scopurile, cât şi mijloacele pentru atingerea lor.

 răzvrătirea

Este conduita prin care se respinge /neagă atât scopurile, cât şi mijloacele instituționalizate.

DISCRIMINAREA
Stereotipuri şi prejudecăţi
O serie importantă de probleme sociale sunt cauzate de discriminare.

Discriminarea are la bază stereotipurile şi prejudecățile.

Stereotipurile sunt idei fixe pe care oamenii le au despre cum este ceva sau cineva, sunt
păreri preconcepute despre caracteristicile şi comportamentele unor categorii de persoane /
grupuri. Ele sunt ca o ștampilă care multiplică o imagine după un singur șablon. Lipman a
folosit termenul pentru a descrie felul în care oamenii își pun semenii în câteva categorii. Pot
fi pozitive (de exemplu, nemții sunt oameni serioși şi muncitori) sau negative (de exemplu,
locul femeii este în bucătărie, nu în politică).

Stereotipurile stau la baza funcționarii prejudecăților.

Prejudecățile sunt opinii şi atitudini ce trădează sentimente nedrepte de antipatie şi

dispreț faţă de membrii unui grup / categorii de persoane (de exemplu, de altă religie,
etnie, sex, orientare sexuală etc.). Ele se bazează pe zvonuri, pe necunoașterea directă a
persoanelor faţă de care există stereotipuri şi prejudecăți.

Multe dintre ele ne sunt transmise prin intermediul grupurilor primare (familie, prieteni) sau
prin intermediul comunităților mai largi din care facem parte (grup etnic, religios, cartier,
comunitate locală, ţară etc.)

Discriminarea este comportamentul generat şi ghidat de prejudecățile despre persoanele

care aparțin altor grupuri / categorii sociale şi constă într-un tratament incorect aplicat
acestor persoane (este posibil ca o persoană să manifeste un comportament
discriminator fără să aibă prejudecăți, doar din cauza presiunii grupului din care face
parte).
Discriminarea pe criterii etnice
Cele mai frecvente prejudecăți şi comportamente discriminatorii sunt cele în raport cu
alte grupuri etnice.

Etnia este o categorie socială, un grup format din indivizi care au aceeași limbă, origini,
cultură, tradiții şi uneori religie.

Prejudecățile etnice își au originea în faptul că percepem persoanele ca fiind diferite de noi.

Discriminările pe criterii etnice apar mai ales atunci când indivizii, aparținând diferitelor
grupuri etnice, intră în competiție pentru resurse (orice lucru care are valoare pentru membrii
unui grup – de exemplu bani, pământ, petrol etc.)

Discriminarea pe criterii etnice a generat probleme sociale grave:

excluderea de la anumite bunuri şi poziții sociale, ceea ce îi împinge pe cei

discriminați la marginea societății, în sărăcie (exemplu – romii);

conflicte armate între populații diferite şi exterminarea în masă a persoanelor

care fac parte din anumite grupuri (exemplu: evreii în timpul celui de-al doilea
Război Mondial).

Forme principale de prejudecăți

rasismul (dispreț / ură faţă de alte rase)

naționalismul șovin (ostilitatea faţă de alte națiuni, afirmarea superiorității unei

națiuni faţă de alta)

xenofobia (teama / ura faţă de străini, indivizi care aparțin altor culturi / grupuri etnice
şi implică respingerea radicală a străinilor)

antisemitismul (dispreț / ură / ostilitate faţă de evrei)

sexismul (desconsiderarea sexului opus)

gerontofobia (ostilitatea faţă de bătrâni)

juventofobia (ostilitatea faţă de tineri)

speciismul (forma de rasism a speciei umane prin care se susține ideea că toate
speciile există pentru a fi utilizate de om după bunul plac)
Cauzele discriminării
1. tendința naturală a indivizilor de a blama alte grupuri / persoane pentru
problemele pe care le au ei înșiși

Această tendință (numită strategia țapului ispășitor) presupune găsirea unui vinovat imaginar
pentru dificultățile întâmpinate. Această strategie a avut efecte dramatice pentru evrei (al
doilea Război Mondial), când regimul nazist i-a considerat vinovați pe evrei pentru dezastrul
economic din Germania şi a pus la cale un plan de exterminare fizică a lor.

2. personalitatea de tip autoritar

Există indivizi care dezvoltă o astfel de personalitate, fiind crescuți de către părinți extrem de
sever. Acești indivizi sunt incapabili să-şi exprime sentimentele, să fie deschiși faţă de alte
persoane / grupuri, să accepte diferențele.

3. factori socio-culturali şi economici

Dacă psihologii sociali explică discriminarea mai ales prin primii doi factori, sociologii o
explică mai ales prin acești factori: în orice grup social pot exista suspiciuni cu privire la
indivizii care nu fac parte din grup, iar acest lucru se întâmplă mai ales în comunitățile
omogene, închise şi relativ izolate.

Prejudecățile şi discriminarea au la bază perceperea diferențelor dintre indivizi şi

grupuri. Există o mare varietate de prejudecăți şi forme de discriminare: faţă de
persoane de altă etnie, cultură, sex, altă religie, care aparțin minorităților sexuale etc.

Discriminarea este consecința comportamentala a prejudecăților şi implică excluderea

din viața economică, socială şi politică, precum şi persecutarea sistematică a persoanelor
ce aparțin altor grupuri.

Minorităţi sociale
Grupurile / categoriile sociale ale căror membri sunt discriminați sunt desemnate ca
„minorități sociale”.

Pentru sociologi, o minoritate socială reprezintă un grup care pe baza diferenței sale faţă de
alte grupuri are resurse materiale şi putere socială mai reduse.

Minoritatea socială nu se definește pe baza numărului indivizilor care o compun, ci pe baza

discriminării şi excluderii acestora din viața socială, economică, politică (de exemplu, în
România, deși femeile sunt majoritare numeric, reprezintă pentru sociologi o minoritate
socială, deoarece comparativ cu bărbații au mai puține resurse materiale şi influenţă socială).
 DEVIANŢĂ ŞI INFRACŢIONALITATE

Devianţă – infracţionalitate - delincvenţă

Conceptul de devianţă desemnează totalitatea abaterilor de la normele şi valorile
acceptate la nivelul unei societăți. Ea cuprinde o arie largă de acte / conduite, de la cele
excentrice, nonconformiste, până la cele imorale (de exemplu, atitudinile obscene) şi care de
regulă nu sunt pedepsite prin lege.

Prin devianţă, sociologii desemnează un ansamblu de conduite şi manifestări

dezaprobate de societate (de exemplu, consumul de droguri, prostituția, infracțiunile etc.),
dar şi orice altă încălcare a unei norme sociale (de exemplu, lipsa salutului, la intrarea într-o
încăpere).

În sociologie, infracționalitatea este asimilată cu delincvenţa.

Delincvenţa este o formă particulară a devianţei sociale şi reprezintă totalitatea actelor

şi manifestărilor care încalcă modelul normativ al unei societăți şi sunt sancționate în
plan penal.

Totalitatea comportamentelor cu un grad ridicat de periculozitate definește starea de

infracționalitate.

Caracteristicile unui fapt infracțional

1. prezintă un pericol social prin încălcarea normelor sociale care apără drepturile
omului şi ordinea publică;
2. este săvârșit cu vinovăție (făptuitorul este conștient şi responsabil);
3. este prevăzut de legea penală.

Starea de infracționalitate este greu de estimat, deoarece multe infracțiuni rămân necunoscute
pentru că cel care le comite / cel care le suportă, nu le declară din cauză că-i este teamă de
represalii sau pentru că nu are încredere în organele în drept.

Clasificarea infracțiunilor
a. După obiectul lor:

contra statului, păcii, omenirii;

contra persoanei, conviețuirii sociale;
contra unor org. sociale / publice;
contra capacității de apărare a statului;
contra avutului personal;
infracțiuni de fals
 b. După vârsta făptuitorului

comise de minori (sub 18 ani)

comise de tineri (18-25 ani)
comise de persoane majore (18-60 ani)

c. După sexul făptuitorului:

comise de bărbați
comise de femei

d. După gravitatea faptei:

grave (omor, trădare, spionaj, atentat)
de gravitate mijlocie (ucidere din culpă, viol, tâlhărie, înșelătorie, dare / luare de mită)
ușoare (încălcări ale regulilor de circulație)

e. După mediul în care se produce:

urban
rural.

Delincvenţa juvenilă
Se referă la conduitele morale inadecvate ale tinerilor care nu au împlinit încă vârsta
majoratului. Minorii şi adolescenții delincvenți sunt considerați în sens restrâns şi vinovați,
dar şi victime, din cauză că adeseori comportamentele antisociale pot fi independente de
individ. Ele pot să apară în absenţa protecției familiei, a sprijinului moral oferit de adulți sau a
eșecului în educația școlară.

Persoanele pot manifesta tulburări de comportament ca urmare a:

abandonării de către părinți / educatori, cu riscul intrării în anturaje nefaste

abandonului școlar, fugii de acasă, în urma aplicării unor sancțiuni

Se consideră fapte infracționale cele care întrunesc cumulativ trei elemente:

vinovăția
incriminarea
pericolul social

Cele mai frecvente fapte antisociale ale minorilor sunt cele de furt şi de tulburare a liniștii
publice (agresare, insulte, comportamente obscene, bătăi etc.)

Adolescenții pot manifesta anumite fapte predelincvente:

indisciplina
absenteismul
randament școlar scăzut
încălcarea regulamentului școlar
În cazul delincventei juvenile se consideră că faptele nu au caracter penal dacă:

 persoanele implicate sunt considerate iresponsabile, iar acest fapt este dovedit prin
expertize medico-psihiatrice
 dacă persoanele au o vârstă mică şi astfel sunt considerate insuficient maturizate psihic

Măsurile luate de societate pentru educarea şi prevenirea repetării faptelor în cazul

minorilor delincvenți sunt:

 internarea într-o școală de reeducare sau de muncă şi reeducare

 încredințarea minorului spre educare unui colectiv școlar / de muncă

Copiii străzii
Copiii străzii sunt persoane cu comportamente deviante, cu un pericol social scăzut. Sunt
minori care au abandonat familia sau instituțiile de ocrotire şi care își duc existenţa pe străzi,
în gări, canale, subsoluri. De regulă, provin din familii dezorganizate sau din rândul copiilor
abandonați în casele de copii, își câștigă existenţa din cerșit / munci sporadice, trăiesc în
grupuri, în condiții lipsite de igienă, sunt expuși bolilor şi faptelor antisociale. Fenomenul are
explicații economice, morale şi sociale, iar încercările de stopare a sa au eșuat, de aceea se
impune realizarea unor analize sociologice care să evidențieze cauzele şi formele de
manifestare a fenomenului, amploarea lui şi identificarea motivelor care-i determină pe
minori să recurgă la acest mod de viață. Pe baza analizelor se pot elabora strategii de eradicare
/ diminuare a fenomenului.

Cauzele infracționalității
În general, ele pot fi căutate în mediul social (condiții de trai precare, mizerie, lipsuri), în
psihologia persoanei (neîmpliniri, frustrări, psihoze, agresivitate) sau de natură biologică
(cauze organice, îmbolnăviri grave care afectează sistemul nervos central).

În legătură cu cauzele infracționalității / delincvenţei au fost emise o serie de teorii:

1. Teoria atavismului

Cesare Lombroso a explicat comportamentul delincvent prin cauze antropologice şi biologice.

Lombroso considera că tendințele criminogene își au explicația în malformații anatomice
(dezvoltarea masivă a maxilarelor, anomalii ale urechilor, nasului, ochilor).

2. Teoria asupra raselor

Această teorie a fost elaborată de J.A. Gobineau: rasele sunt inegale sub raport biologic,
fiziologic şi intelectual, ceea ce face ca o rasă să fie permanent inferioară alteia. Rasa albă
este superioară altora şi mai puțin predispusă la acte deviante. Această teorie este infirmată
științific.
 3. Teorii psihologice

Acestea susțin că actul criminal este determinat de componentele personalității. În acest sens,
J. Pinatel afirma că geneza delincvenţei se află în deficienţele personalității, în raportul dintre
frustrare şi agresivitate şi în fenomenul de imitație al comportamentului criminal.

4. Teoria dezorganizării sociale

Această teorie, elaborată de școala de la Chicago, pune în evidenţă influenţa ecologiei urbane
asupra infracționalității. Ei au constatat că ratele infracționalității sunt distribuite diferențiat în
tot orașul, iar zonele cu înaltă criminalitate aveau cote înalte şi înalte probleme sociale,
precum sărăcia, mortalitatea infantilă, tulburări psihice.

5. Teoria asociațiilor diferențiale

Este elaborată de E. Sutherland. Comportamentul criminal este interpretat ca proces de

învățare socială. Actul delincvent se datorează ignorării de către individ a valorilor sociale,
precum şi a prezenţei unor grupuri izolate, care se îndepărtează de normele sociale.

6. Teoria conflictelor culturale

Este elaborată de T. Cellin, care susține că rata criminalității este cu atât mai mare cu cât
numărul de contradicții între valorile şi normele unui grup şi normele legale este mai mare.
Delincvenţa apare pe fondul conflictelor de cultură, atunci când individul este obligat să
interiorizeze un sistem ambivalent de valori şi norme.

7. Teoria subculturilor delincvente

Această teorie explică delincvenţa ca reacție de protest faţă de normele şi valorile societății şi
prin dorința indivizilor de a anihila frustrările implicate de statusul lor marginal. Indivizii
comit infracțiuni pentru a se valoriza şi a dobândi faima.

8. Teoria reacției sociale faţă de devianţă

Conform acestei teorii, actul criminal este rezultatul aplicării unei etichete, este rezultatul
procesului complex în cursul căruia individul este etichetat ca deviant.
 SĂRĂCIA

Sărăcia este o problemă socială, dar şi o temă de cercetare sociologică. Este definită ca
lipsa de resurse necesare asigurării unui trai decent.

În știință se încearcă stabilirea unor praguri ale sărăciei. Se distinge, astfel, între sărăcia
relativă şi cea absolută.

 Sărăcia absolută este situația în care individului îi lipsesc resursele necesare traiului,
iar sub această limită este afectată subzistenţa.

 Sărăcia relativă reprezintă absenţa resurselor unui individ / grup prin comparație cu
ceilalți membri ai societății. Este determinată în contextul socio-cultural al condițiilor
minim acceptate.

Prin „prag al sărăciei” se înțelege nivelul venitului sub care familiile nu-şi mai pot
satisface nevoile de supraviețuire.

Cauzele imediate ale sărăciei variază de-a lungul timpului şi pot fi:

 nivelul scăzut al venitului şi caracterul sau neregulat

 numărul mare al membrilor unei familii
 șomajul
 pierderea sănătății
 pierderea susținătorului unei familii etc.

În general, ea poate fi cauzată de factori economici, structurali sau de calamități naturale.

 CORUPŢIA
Este o problemă socială complexă, care caracterizează societatea în general şi societatea
românească în special. Termenul „corupție” provine din latinescul „coruptia” – amis şi
înseamnă o stare de abatere de la morală, datorie, lege.

Fenomenul corupției nu este nou în societatea românească, deoarece faptele de corupție s-

au manifestat cu multe secole în urmă, sub forma peșcheșului, ciubucului, bacșișului etc.

Fenomenul corupției se poate manifesta sub forma:

unor acte / fapte ilicite de utilizare frauduloasă a puterii (politice, administrative,

judecătorești)
obținerii unor avantaje personale de către funcționarii publici
obținerii unor foloase personale, ilegale (evaziune fiscală, abuz în serviciu, spionaj,
falsificare de bani etc.)

În orice fapt de corupție există o relație de complicitate între:

persoana / grupul care corupe şi care are rolul de a influenţa alt individ sau grup în
scopul obținerii unor avantaje materiale / morale.

Pentru aceasta utilizează mijloace ilegale, imorale, ilicite precum darea de mită, abuzul, forța,
șantajul.

persoana / grupul care se lasă coruptă

Aceasta încalcă normele morale ale deontologiei profesionale şi juridice, în scopul obținerii
de foloase necuvenite.

Cauzele corupției sunt multiple:

lipsa / insuficienţa stimulentelor materiale

nevoia de fonduri pentru susținerea unor activități cu caracter politic / de altă natură
etc.

Corupția îmbracă mai multe forme:

economică
politică
administrativă
profesională

Corupția a existat în toate timpurile şi se manifestă în prezent în societatea românească,

caracterizată prin insuficienţa controlului social şi prin apariția unor noi forme de corupție:
adopție ilegală, import de deșeuri toxice, contrafacerea de mărfuri, scoaterea din ţară a unor
valori din patrimoniul național, favorizarea unor firme / instituții în repartiția de fonduri,
spaţii, locuințe etc. Este un fenomen deosebit de grav, care afectează structurile de putere şi
nivelul de trai al populației, este o preocupare a tuturor statelor, a specialiștilor etc.
 CONFLICTUL SOCIAL
Conflictul social desemnează competiția desfășurată la nivel economic, politic, etnic.

Conflictul industrial (la nivel economic) desemnează orice nemulțumire care apare în cadrul
raporturilor de muncă, legată de contractul de muncă şi de negocierea salariilor.

În sociologie, se face distincție între:

conflicte industriale informale şi

conflicte industriale formale.

Cele informale au la bază un sentiment de nemulțumire, dar comportamentele generate de

acesta de cele mai multe ori sunt neînțelese de către conducere (schimbarea frecventă a
locului de muncă, absenteismul, neglijenţa, accidentele de muncă, forme de protest individual,
greve spontane etc.)

Cele formale sunt expresia conflictului organizat şi sunt puse în practică de sindicate sau alți
reprezentanți ai salariaților (greve organizate, întreruperea temporară a muncii). În cazul lor se
utilizează puterea colectivă a forței de muncă pentru a evita sancțiunile şi a obține
îmbunătățirea condițiilor de muncă / creșterile salariale.

Cei care au elaborat teoria conflictului (teoria conflictului economic – Karl Marx – şi
teoria conflictului asupra puterii – Max Weber) subliniază importanţa intereselor în raport cu
normele, valorile şi modalitățile în care indivizii generează diferite tipuri de conflict, care sunt
considerate aspecte normale ale vieții sociale, nu disfuncții.

În sociologia moderna, Giddens a elaborat o teorie a structurării potrivit căreia conflictul

reprezintă lupta dintre actori / colectivități, care se exprimă în practici sociale diferite.

Nu toate interesele diferite ale grupurilor devin contradictorii, iar contradicțiile nu duc
inevitabil la conflict. Este corect să afirmăm că diviziunea în clase sociale presupune interese
care se opun şi, totuși, din aceasta nu putem ajunge la concluzia că între clase se produc în
orice condiții conflicte. De exemplu, în societățile agrare sau în cele divizate în clase sociale,
conflictele între clasa dominantă şi cea dominată au fost rare, ca urmare a contactelor directe
reduse.