Se afișează postările cu eticheta Comedy Cluj. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Comedy Cluj. Afișați toate postările

marți, 28 octombrie 2014

Comedy Cluj: Interviu cu Diana Cavallioti si Iulia Verdeș

A trecut mai bine de o săptămână de când Comedy Cluj s-a încheiat însă n-am epuizat materialele pe acest subiect. Prins cu obligațiile de servici abia acum am găsit timpul necesar să transcriu și interviul pe care l-am făcut în penultima zi de festival, în fapt o discuție lejeră, la prânz, cu doua tinere actrițe din București, Diana Cavallioti și Iulia Verdeș, membre ale juriului competiției de scurt-metraje alături de Andreea Vasile, absentă însă din păcate în momentul interviului. Fetele au fost foarte drăguțe să mă invite la masa lor ca să prânzim împreună iar în pauza până la desert le-am adresat și câteva întrebări. A rezultat un interviu plin de umor și bună dispoziție în care am vorbit despre bucuria de a face filme și de a le vedea pe un mare ecran, ca și despre terapia prin râs sau regizori preferați.

foto: Comedy Cluj

ME: Cred că ați umblat deja pe la multe festivaluri de film. Ce face Comedy Cluj să fie special? Există ceva care-l individualizează față de alte evenimente de gen.

Iulia Verdeș: Comedia!

Diana Cavallioti: Nu, mie mi se pare că lumea e foarte relaxată aici. E un good vibe, așa.. Ok, în toate festivalurile există good vibe-ul doar că aici e … o euforie, ca să zic așa, și mie mi se pare foarte special!

I.V.: Păi se distinge prin filme în primul rând. Sunt numai comedii. Iar atmosfera am mai întâlnit-o și la alte festivaluri la fel de relaxate…

D.C.: Da, ea a fost la mai multe festivaluri..

I.V.: (râde) Nu asta vroiam să subliniez, draga mea Diana.. Îmi pare rău că nu există însă mai mult timp ca să putem vedea mai multe lucruri. Sunt foarte multe evenimente interesante. Eu am ajuns însă mai tarziu, am pierdut câteva. Însă per total e un festival foarte prietenos!

(A venit desertul)


I.V.: Poți să scrii și despre asta…

(ok, scriu: desertul consta într-o porție de mini-eclere umplute cu fericire, un răsfăț pentru toate gusturile)


ME: La conferința de presă s-a discutat despre caracterul personal al umorului și despre anumite bariere culturale între țări. În cazul scurt-metrajelor pe care le-ați jurizat cum ați navigat printre aceste bariere?


I.V.: Nu am avut preconcepții și așteptări înainte, am fost destul de liberă și cu mintea deschisă și am lăsat totul să decurgă normal și natural. Nu mi-am pus nici o barieră. În schimb am încercat să intru cât mai mult în atmosfera filmului și in ceea ce vroia să transmită ca să mă prindă. Am încercat să fiu "acolo".

D.C.: Mie mi s-a părut că am observat chiar chestia asta. Că fiecare țară are un anumit fel de a pune problema, de a privi lucrurile. Am simțit zeama aia.. a fiecărei țări.. mai ales când se repetau filme din aceeași țară.. era extraordinar. Simțeai cum le curge sângele prin vine, pur și simplu, care le e ritmul.


ME: Dar n-au fost situații în care să vă întrebați: “De ce e lucrul ăsta amuzant? Mie nu mi se pare amuzant.”

I.V.: Adică să nu rezonez la…

D.C.: Dacă a fost ceva ce nu mi s-a părut amuzant chiar nu mi-am pus problema “Oare la ei acasa cum e?”


ME: Urmăriți, cred, destul de multe filme și voi. A existat vreun personaj, vreun rol atât de interesant încît să doriți să-l fi jucat?


D.C.: La majoritatea filmelor care-mi plac sunt: Ah, ...

I.V.: ...și eu vreau să fac asta!

D.C.: Da, da, vrei să fii acolo.

I.V.: ...și nu la modul că aș fi putut face mai bine sau mai prost.. Se întamplă tot timpul..

D.C.: ...da, exact.

I.V.: Nu cu un film anume. Sau cu un rol anume, că sunt atât de multe...

D.C.: Eu nu am o treabă cu personajul, ci cu filmul. Aș fi vrut să fac parte din el, să traiesc experiența realizării lui.


ME: Diana, la conferința de presă spuneai că ai vrea să joci într-un film de Porumboiu. Există vreun regizor străin cu care ai dori să lucrezi îndeosebi?


D.C.: Chiar și dorința de a juca într-un film de Porumboiu nu e ceva ce mă caracterizează dar mi-a plăcut foarte mult ‘A fost sau n-a fost’ și exact cum spuneam mai devreme, mi-ar fi plăcut să fac parte din experiența aia. Să simți bucuria aia pe care cu siguranță ca au avut-o oamenii ăia. În momentul în care iese un film bun e o bucurie pe care cu siguranță că ai vrea s-o simți si tu. Dar nu am nici un regizor străin.


ME: Iulia, tu ai lucrat puțin cu Terry Gilliam (Teorema zero, 2013). Există vreun alt regizor, străin sau român, cu care ți-ai mai dori să lucrezi?


I.V.: Păi sunt, normal că sunt. Și foarte mulți. Dar am tot afirmat prin interviuri că aș vrea să lucrez cu Lars von Trier.

D.C.: Aoleo!

ME: Cel renumit pentru tratamentul pe care-l aplică actrițelor.

I.V.: Pot sa fac față.. cred. Nu știu, vreau să văd cum e pentru că toate producțiile sale m-au impresionat atât de mult și mi-au plăcut atăt de mult.

ME: Ultimul său film, Nymphomaniac a fost așa mai la limită …

I.V.: Eu l-am privit altfel, ca un film foarte deștept…

ME: Fără îndoială, dar eu vorbeam despre caracterul violent explicit.

I.V.: Da, dar pe asta se baza ca să observi anumite lucruri, să pricepi mesajul.. Dar nu am nici o teamă să lucrez cu el. Vreau să-l cunosc, să dau mâna măcar cu el…

ME: Poate face o comedie în viitor și-l invităm la Cluj..

I.V.: Se apucă de-un serial! M-am interesat și de asta.


ME: Când vizionați filme ce preferați: marele ecran sau home cinema?


I.V.: Sincer, chiar aseară la Comedy când am mers la film, pentru o secundă mi-am imaginat, am avut așa un gând cum ar fi ca sala asta de cinema să fie a mea și să-mi invit o dată pe săptămână toți prietenii la câte un film. Deci da aș prefera cinema.

ME: La tine acasă…

I.V.: Îmi place ecranul mare. Cumva intru mai bine în atmosferă. Sunt acolo. Așa când sunt acasă mai îmi aduc aminte că trebuie să dau un telefon, pun pe pauză, că trebuie să fac ceva.. Pierd timp.

D.C.: Cinema clar! Cinema cu cumpărat bilet, mers pe bulevard… Mie îmi place lipsa de intimitate dintr-o sală de cinematograf. Dacă aș fi acasă aș fi…(gesticulează amplu). La cinema totul e mai reținut, mult mai...condensat. Acasă m-aș exterioriza, la cinema las să se adune totul în mine și e un sentiment foarte mișto. Și mie îmi plac și sălile goale. La noi în București, în cinemaurile de pe bulevardul mare, când am fost erau maxim 10 spectatori. Și-mi place foarte mult chestia asta, să ai un rând doar al tău dar totuși să fie oameni în sală.

I.V.: Da, eu vreau cinemaul meu. Vă invit la mine acasă. Sau visez cum au londonezii pe acoperiș, cu proiector, și scot saltele și fac tot felul de instalații de sunet, lumini.

D.C.: Da, ești o visătoare full time… (râdem)


ME: Plângeți la filme?


I.V.: Da! Râd, plâng, mă enervez. Trec prin toate stările.

D.C.: Eu, de exemplu, când încep să plâng la un film și sunt într-o sală de cinematograf mă simt atât de prost. Dar când râd… și eu râd foaarte tare..

I.V.: Aseară a râs și la un moment dat râdeam de râsul ei…

D.C.: Dar râdeam cu atâta poftă...

I.V.: Și când i-am spus că are un râs frumos...

D.C.: Dar n-ai spus că-i frumos, ai spus că am un râs tare..

ME: Tare în sensul de fantastic?

I.V.: Da, și i-am zis-o ca un compliment.

D.C.: Îmi place să râd și să sharuiesc asta, dar de plâns…


ME: Ați folosit vreodată filmul ca pe-o terapie, când treceați printr-un moment mai neplăcut, știind că filmele descătușează de regulă emoții?


D.C.: Am folosit de regulă televizorul ca terapie de spălat creierul dar filmele nu. Am nevoie de minte curată înainte de film.

I.V.: Eu am nevoie de comedii romantice ca s-adorm.

D.C.: Vai, nu cred.. nu cred!

I.V.: Ba da, la alea foarte proaste. Îmi pun film special, dinăsta cu “Moa, moa, iubita mea, bla bla” cuvinte de-astea drăguțe și mă ia somnul așa frumos!

D.C.: Nu, eu nu (râde)...Eu sunt mai… Îmi pun muzică-n căști ca s-adorm.


ME: Iulia, tot la conferință spuneau fetele că tu ești cea mai inclinată spre tehnică. Ai ceva proiecte pe viitor pe regie sau altceva?

I.V.: Nu, n-am. Sunt actriță.

ME: Deocamdată? Sau sigur!

I.V.: Deocamdată și sigur! Dar nu m-am gândit incă serios. Hai să fiu deocamdată actriță cât mai pot și să mă bucur de asta și mai târziu vedem. Nu simt că am înclinații spre chestia asta, să fac regie, dar îmi place întotdeauna când sunt pe platou să-i întreb pe prietenii de la regie sau imagine “Ce ISO ai nevoie pentru lumina asta?” Sunt fascinată de apertură, focalizare, pentru că mi se par ca nu reprezinta o "chestie" a fetelor și cu atât mai mult îmi place să sap și să aflu. Să pot purta și eu o conversație. Dar nu cred că am veleități pentru așa ceva. Și nici nu mi-am pus problema.




După debutul în teatru cu rolul Gertrude în “Hamlet”-ul semnat de Laszlo Bocsardi, Diana Cavallioti a jucat pe majoritatea scenelor bucureștene alături de actori mari precum Maia Morgenstern, Emilia Popescu sau Mircea Rusu. În prezent, poate fi văzută pe scena teatrelor Național, Act, Godot Café, Metropolis dar și în celebrele teatre din provincie din Ploiești și Brăila. În materie de film, Diana a colaborat cu cei mai importanți regizori ai momentului precum Cristian Mungiu (“Amintiri din Epoca de Aur”), Cristi Puiu (“Aurora”) sau Anca Damian (“Întâlniri încrucișate”). În 2010 a fost nominalizată la Premiile Gopo pentru cel mai bun rol secundar și pentru premiul “Tânără Speranță”. Apariția în serialul difuzat de ProTV “O săptămânâ nebună” alături de Horațiu Mălăele, Tora Vasilescu și Mihai Constantin i-a adus succesul de public la nivel național.


La numai 18 ani, Iulia Verdeș debutează în cinema în rolul principal din lungmetrajul „Elevator” (regia George Dorobanțu), producție independentă premiată la Karlovy Vary Fresh Film Fest 2008 și la TIFF 2008 (cel mai bun debut). În timpul studiilor din cadrul UNATC, Iulia participă la cele mai importante workshop-uri de actorie de pe continentul american și nu numai, printre care: The Acting Corps (Hollywood), Sarajevo Talent Campus, Nisi Masa sau Generation Campus Moscova. Este cunoscută publicului larg pentru aparițiile în reclame dar și pentru rolurile din serialele TV „În derivă”, „Om bogat, om sărac”, „Pariu cu viața”. Experiența sa diversificată din teatru și televiziune îi oferă șansa de a fi remarcată de producătorii străini veniți în România. Colaborează cu celebrul Terry Gilliam pentru lungmetrajul „The Zero Theorem” și are apariții în producția daneză „KTO” semnată de Manyar Parwani, precum și în „A Good Man” regizat de Keoni Waxman și produs de Steven Seagal.

duminică, 19 octombrie 2014

Premiile Comedy Cluj 2014

Ca orice festival care se respecta Comedy Cluj a oferit si el cateva premii sambata seara intr-o ceremonie prezentata cu insufletire si umor de Gianina Corondan urmata apoi de proiectia filmului de inchidere a festivalului. Juriile celor doua competitii au decis urmatoarele premii:

Trofeul Comedy Cluj: Jacky in regatul femeilor (Franta, 2013, r. Riad Sattouf)

Premiul pentru regie: Lionel Baier - Marile unde (Elvetia, 2013)

Premiul pentru scenariu: Riad Sattouf - Jacky in regatul femeilor (Franta, 2013)

Premiul pentru interpretare: Elise Shaap - Farewell to the moon (Olanda, 2014, r. Dick Tuinder)

Cu toate ca am vazut 5 dintre cele 8 filme aflate in competitie (am picat chiar in mijlocul festivalului) doar Farewell to the moon s-a aflat printre ele. Rolul Elisei Shaap a fost insa bine ochit. Despre ceilalti castigatori din nou nu am cum sa comentez intrucat instinctul meu in alegerea proiectiilor parca ocoleste in adins filmele cu succes la critica (desi juriul cuprindea un singur critic de film, Mihai Fulger, ceilalti fiind realizatori de film). Insa subiectul filmului castigator si maniera satirica in care e realizat probabil ca au cantarit greu in decizia juriului.



La competitia de scurt-metraje au fost remarcate:

Mentiune speciala: Studies on Hysteria (Germania, r. Gabriel Borgetto) - mentiune speciala

Cel mai bun scurt-metraj studentesc: Goodman (Rusia, r. Anna Yanovskaya)

Cel mai bun scurt-metraj independent: A Hardworking Robber (Grecia, r. Michael Felanis)


Nu reusisem sa vad decat scurtul grecesc, o poveste amuzanta si taioasa in care un hot vrand sa jefuiasca un magazin e exasperat de apatia proprietarului si de lipsa incasarilor astfel incat isi asuma rolul de a-l face profitabil. Un comentariu ironic la adresa crizei economice de acum 2 ani.


Evident ca s-a decernat si un premiu al publicului bazat pe voturile spectatorilor de-a lungul celor 10 zile de festival iar filmul cu cel mai puternic impact a fost documentarul Supermensch: The Legend of Shep Gordon (SUA, 2014, r. Beth Aala, Mike Myers) despre cel mai impresionant impresar din showbizul american, Shep Gordon, un tip care daca n-ar fi existat ar fi trebuit inventat.

Probabil cel mai emotionant moment a fost inmanarea Trofeului de excelenta lui Victor Rebengiuc pentru o viata intreaga dedicata scenei si filmului (peste 50 de ani de cariera). Discursul sau a durat tot atat cat montajul video cu scene din faimoasele filme in care jucase dar mai scurt decat laudatio-ul Irinei Margareta Nistor. Din fericire fusesem dimineata la o conferinta de presa cu dansul si l-am prins intr-o forma destul de relaxata, pus pe glume si rememorat amintiri. “Daca exista talent in cineva, talentul acela isi va cere dreptul la viata” le-a impartasit el celor care mai au dubii privind inclinatia spre actorie. Despre filmul romanesc dinainte de ‘89 visavis de noul val, Victor Rebengiuc a spus-o transant: “La noi cenzura a impiedicat crearea unei scoli valoroase de film si nu a existat nici o solidaritate regizorala.” Cat priveste premiul inmanat acesta a marturisit modest ca inca se simte departe de excelenta iar trofeul este o binevenita incurajare.


Gala premiilor s-a incheiat cu deja traditionala invitare pe scena a tuturor celor care sunt in spatele festivalului Comedy Cluj, organizatori sau voluntari, astfel incat noi, publicul, sa-i putem felicita si transmite multumiri pentru inca o treaba bine facuta. 


photo: Nicu Cherciu

vineri, 17 octombrie 2014

Comedy Cluj: corespondente din orasul comediei (2)

A doua zi de festival a debutat cu o conferinta de presa la care au participat cele doua jurii insarcinate sa aleaga castigatorul la competitia internationala respectiv cele mai reusite scurt-metraje independente si studentesti. In esenta discutiile s-au purtat asupra modului in care vor aprecia filmele vazute, starea actuala a filmului de comedie si importanta subtextului, a umorului inteligent, in raport cu cel simplu, de suprafata, menit sa produca rasul. Cu totii au apreciat selectia competitionala ca fiind una deosebit de diversa si inteligenta adresand situatii si idei care raman cu tine si dupa ce parasesti sala.


Doar doua filme am reusit sa vad ieri: o comedie franceza de Sylvain Chomet si una britanica cu Steve Coogan, filme foarte diferite intre ele, actionand asupra unor resorturi interioare distincte insa oferind in final o stare de buna dispozitie comparabila.



Attila Marcel, primul live-footage al francezului Sylvain Chomet (cunoscut pentru animatiile Les triplettes de Belleville, L’Illusionniste) e o admirabila tentativa de a recreea bizarul si neconventionalul care misuna liber prin animatiile sale intr-o lume cat de cat palpabila si supusa unor rigori filmice cumva diferite. Populat de personaje cu o puternica individualitate, marcate de idiosincrezii si centrat pe un erou mut in pielea unui barbat imatur rasfatat de 2 matusi excentrice si posesive, Attila Marcel e proaspat si parfumat ca o infuzie de plante cu efecte halucinogene. Filmul e in mod vizibil o tentativa de a intra in tagma dominata de autori ca Jean Pierre Jeunet sau Michel Gondry, acordand o atentie deosebita imaginii si creand o atmosfera de carnaval al simturilor. Protagonistul e un pianist orfan pe nume Paul Marcel, usor autist si retras in sine, care intra in atentia vecinei sale Madam Proust, priceputa in tratamente alternative cu ierburi magice si madelaine. Ea il va ajuta sa deblocheze niste amintiri reprimate despre disparitia parintilor sai si astfel sa intre pe un fagas de normalitate. Efectul e un sir repetat de expeditii in adancurile memoriei, cu secvente spectaculoase si momente muzicale inedite (Chomet a compus si coloana sonora) in urma carora iesi complet curatat de orice vibratie negativa. Un film nostalgic, intrigant, senzorial si cu o muzica si o scenografie remarcabile.



Imediat dupa am fugit sa prind Alan Partrige: Alpha Papa, o comedia britanica care marcheaza tranzitia spre marele ecran a faimosului personaj pe care Steve Coogan l-a interpretat in TV si radio incepand din 1991. Filmul exploreaza mai in adanc personalitatea lui Partridge, un DJ de radio devenit un fel de celebritate locala dar pe cale sa fie concediat dupa preluarea postului de catre un gigant media orientat catre schimbare. Manevrand situatia astfel incat sa fie altcineva concediat, Partridge creeaza o situatie de criza, caci colegul sau de radio revine in studio cu o arma si ia ostatici. Nebunia continua cand politia il face pe Partridge omul de legatura negociind prin el eliberarea ostaticilor. Cu un scenariu semnat de 5 oameni (intre care si Coogan) filmul regizat de Declan Loweny e o comedie dementa, ofensatoare si ireverentioasa de laun capat la altul. Meritul e indeosebi al lui Steve Coogan care reuseste sa-l dezvaluie pe Alan ca un tip detestabil, un narcisist arogant si las dar fara indoiala plin de un umor contagios. Am ras la acest film cum n-am mai ras de mult, iar asta in ciuda faptului ca unele scene sunt atat de “incorecte politic” si de gresite incat m-am rusinat de propria mea distractie.

Trailer

joi, 16 octombrie 2014

Comedy Cluj: corespondente din orasul comediei (1)

Sase ore cu trenul si in a cincea zi de festival pe la pranz Marele Ecran a descalecat la Comedy Cluj. M-am miscat repede si am reusit sa fiu prezent la 3 filme din programul destul de incarcat al zilei, un film fara riscuri, de deschidere, urmat de alte doua titluri din competitie despre care nu stiam mai nimic.


Last Love (sau Ultima dragoste a Dlui. Morgan) e o drama cu foarte putine momente de umor construita in jurul personajului jucat de Michael Caine, un vaduv confruntat cu singuratatea si tristetea produse de pierderea nevestei. Adaptat de Sandra Nettelbeck dupa un roman de Francoise Dorner, Last Love lasa impresia de film personal (e dedicat tatalui) si intimist, cu cateva personaje neslefuite care orbiteaza in jurul unui profesor de filosofie deprimat. Desi titlul ar face trimitere la o romanta pariziana intriga tinteste regasirea sinelui si a poftei de viata dupa un cataclism emotional. Responsabila pentru reaprinderea focului in viscerele dlui Morgan e o tanara profesoara de dans, Pauline (Clemence Poesy care seamana izbitor de bine cu Clare Danes) iar delicatetea cu care e tratata relatia dintre ei reuseste sa evite orice suspiciune de erotism. Nelipsit de momente de tandrete si descoperire reciproca filmul ar fi putut aluneca foarte usor pe o panta gresita, dar cumva cuplul inedit e credibil in relatia de tatal instrainat - copila orfana. O dinamica interesanta e realizata odata cu aducerea in scena a copiilor interpretati de Gillian Anderson si Justin Kirk cu obisnuitele stereotipuri ale turistilor americani in Paris care vad in Pauline doar o profitoare. In incheiere mai mentionez ca filmul beneficiaza de o coloana sonora semnata de Hans Zimmer, lucru care se simte.




Smetto Quando Voglio (Pot sa ma las cand vreau) - film aflat in competitie - e o parodie usurica pe scheletul serialului american Breaking Bad care face trimitere directa la o realitate sociala: afluxul de someri cu diplome. Pietro e un profesor de chimie concediat de Universitate care se reprofileaza in comerciant de droguri “smart”, adica de pastile pentru fericire “legale” prin faptul ca formula chimica nu e inca pe lista celor interzise iar ingredientele se gasesc la farmacie. Regizorul Sidney Sibilio nu face nici un efort sa ascunda influentele sub care lucreaza, eroul sau actionand cu naivitatea unui pusti de 30 de ani care crede ca viata e ca-n filme. Pietro aduna o ‘banda’ de tocilari neadaptati la economia reala si intra pe piata locala convins ca se va imbogati peste noapte iar lumea interlopa e o fictiune. Cu personaje caricaturale, umor situational si un ritm decent, filmul ar fi fost o experienta agreabila daca proiectia de la Cinema Florin Piersic n-ar fi fost viciata de unele probleme tehnice legate de sonor. Ramane insa un film de public interesant, un fel de Snatch italian care atinge realitatea si o comenteaza intr-un exercitiu de imaginatie de tip “ce-ar fi daca?”.


Al doilea film din competitie la care am ajuns era un musical britanic adaptat de Dexter Fletcher dupa un spectacol cu acelasi nume, Sunshine on Leith, in care coloana sonora e formata din cantece The Proclaimers. I-am dat o sansa pentru ca debutul lui Fletcher, Wild Bill, a fost suficient de bun insa dupa jumatate de ora am renuntat la vizionare. Eram in mod repetat distras de schimbarea accentului de catre protagonisti de fiecare data cand porneau sa cante plus ca, sincer, nu ma prea misca piesele celor de la The Proclaimers.

joi, 9 octombrie 2014

Destinatii de festival: Comedy Cluj nr 6


De maine incepe la Cluj a 6-a editie a Festivalului International al filmului de comedie si la fel ca in ultimii doi ani e foarte probabil ca saptamana viitoare sa ma deplasez pana acolo. Se poate spune ca a devenit un fel de regula ca in fiecare an sa ma duc la cel putin un festival de film iar Comedy Cluj mi-a cam intrat pe sub piele. Am petrecut in anii anteriori zile remarcabile acolo, am gasit o echipa de oameni faini in spatele festivalului, am vazut filme interesante care daca nu m-au captivat intotdeauna cel putin m-au relaxat si am avut chiar ocazia sa stau la povesti cu cativa tineri realizatori straini. Prin urmare e o experienta pe care o astept cu rabdare si sper ca si in acest an va fi una memorabila. Pana atunci insa voi arunca o privire in ograda lor ca sa aflu ce ma asteapta in aceasta editie.


Programul celor 10 zile cuprinde aproximativ 150 de filme (lung-metraje si shorturi), cateva workshop-uri si evenimente conexe din zona de teatru, dans sau jazz. Competitia internationala cuprinde 8 titluri din Spania, Marea Britanie, Italia, Olanda, Franța, Scotia si Irlanda si tin neaparat sa vad trei dintre ele: Frank, Alan Partridge si castigatorul Goya din acest an Living is easy with your eyes closed. Voi rata filmul din deschidere, Hector in cautarea fericirii, o comedie cu Simon Pegg, dar poate-l prind pe cel de inchidere, Pride, o comedie cu activisti gay premiata la Cannes si-n care apare Bill Nighy.


Evenimentele conexe le voi rata se pare (lucru regretabil) insa cei prezenti din acest weekend in Cluj vor avea parte de “O noapte de comedie si jazz cu Frank Sinatra” - spectacol de stand-up comedy si jazz la Opera Maghiara din Cluj - si de-un spectacol de dans contemporan la Teatrul National cu o trupa din Israel (Kamea Dance Company) intitulat Carmina Burana. As putea totusi prinde spectacolul de teatru Carpathian Garden, daca pana la venirea mea mai raman bilete. Om vedea.


Ramanand insa la filme nu cred ca voi consulta prea mult programul de festival si-mi voi stabili orarul in ziua de proiectie bazandu-ma pe instinct. Cred ca o “intalnirea oarba” cu un film bun e cea mai invidiata experienta pentru un cinefil. Pe asta mizez si eu. Cateva descoperiri de exceptie pe care sa le recomand aici. Asa ca.. va urma... 



Comedy Cluj 2013
Comedy Cluj 2012

duminică, 20 octombrie 2013

Comedy Cluj: Premiile editiei 2013

Aseara s-au impartit laurii editiei cu numarul 5 a Festivalului International de Film Comedy Cluj. Intrucat pe perioada prezentei mele la Cluj, in calitate de corespondent Marele Ecran, n-am vazut decat vreo jumatate din filmele aflate in competitie nu prea pot aprecia informat alegerile juriului insa cateva dintre ele le salut. Aveti mai jos castigatorii:

BEST FILM: Paulette (r. Jérôme Enrico)

BEST DIRECTOR: Matteo Garrone (Reality)

BEST SCRIPT: Régis Roinsard (Popoulaire)

BEST LEADING PERFORMANCE: Tom Kas (Matterhorn)

PUBLIC'S CHOICE: Quartet (r. Dustin Hoffman)

PREMIUL PENTRU EXCELENTA: Oana si Amza Pellea

BEST INDEPENDENT SHORTFILM: Frank-Etienne

BEST STUDENT SHORTFILM: Huhn fur Karl

Pot intelege faptul ca Quartet a primit premiul publicului. Filmul lui Hoffman s-a detasat inca din prima zi de proiectie fiind vorba de o melodrama cu priza emotionala, muzica clasica, umor si o distributie de actori britanici cu un magnetism aparte. Nu am vazut Paulette asa incat nu ma pot pronunta in cazul lui dar admit faptul ca Reality nu prea putea castiga un festival de comedie intrucat nu e foarte comic. Meritul artistic insa i-a fost recunoscut lui Garrone, primind al doilea premiu ca importanta. Materhorn transeaza problema umorului la romani: a castigat premiul publicului la Moscova si Rotterdam insa abia daca a fost observat de clujeni neintrand nici macar in Top10 pe barometrul publicului. Recompensa pentru interpretare a lui Tom Kas constituie insa o invitatie la vizionare. 

marți, 15 octombrie 2013

Comedy Cluj: Scurt-metraje in competitie

Intre filmele si documentarele prezente in diferitele sectiuni ale Festivalului Comedy Cluj mi-am facut timp sa vad si un calup de scurt-metraje internationale, cateva dintre ele atragandu-mi atentia in mod special.


The Audition e un scurt facut de o coreografa/regizoare new-yorkeza, Celia Rowlson-Hall, menit a transmite un mesaj lipsit de echivoc referitor la atitudinea cineastilor (agenti de casting, regizori de filme sau spectacole) fata de breasla actorilor. Clipul reflecta gustul amar simtit de cei din urma in fata cinismului si a brutalei lipse de consideratie cu care sunt intampinati, uneori, actorii la auditie.


THE AUDITION from celia rowlson-hall on Vimeo.


Return to sender e un superb scurt-metraj scandinav realizat de Denise Hauser, care imbina cu succes tehnica de animatie cu live-footage. Undeva in pustietatea Groenlandei o femeie-chimista cauta sa scape de singuratate comandandu-si online companioni pe care insa trebuie sa-i creasca in eprubeta. Incercarea ei de a-si gasi perechea perfecta ii produce doar un sir lung de surprize neplacute.


Do I have to take care o everything e o scurta comedie de situatie finlandeza, cu un umor proaspat si inteligent si cu cateva personaje absolut delicioase. Subiectul e simplu: o familie obisnuita trebuie sa ajunga la o nunta dar universul pare a complota impotriva lor. Din nefericire online nu e disponibil decat un trailer. Daca sunteti prin Cluj weekend-ul urmator n-ar striga sa va abateti pe la salina din Turda (un loc absolut special) pentru ca si acolo vor fi proiectii iar vizitatorii vor avea acces liber.

 

Nu in ultimul rand as semnala un scurt-metraj de animatie (proiect de diploma) realizat de un tinar regizor din Mexico City, Federico Gutierrez, invitat la Comedy Cluj, cu care am avut ocazia sa stau la o bere si sa discutam despre Cuaron, del Toro, palinca si tequila. Filmul sau, Burrow, e o animatie cu un simbure de mister si o doza de absurd care dezvaluie talentul de desenator al autorului si felul in care-i lucreaza imaginatia.


Burrow from Federico Gutiérrez on Vimeo.

duminică, 13 octombrie 2013

Comedy Cluj: Quartet (2013)

'Every diva deserves an encore'


Pentru cei care-au vazut The Best Exotic Marigold Hotel de acum doi ani, debutul regizoral al lui Dustin Hoffman, Quartet, devine un companion agreabil pentru continuarea unei calatorii in lumea pensionarilor excentrici. Amplasat intr-o resedinta luxoasa din apropierea Londrei (in Buckinghamshire) careia i-am putea zice foarte usor palat fiind inconjurata de o o gradina intinsa pe cateva hectare, Quartet ecranizeaza o piesa de teatru scrisa de Ronald Harwood despre fostele glorii ale scenei de Opera si viata lor de dupa ultima cortina. In centrul acestei povesti se gaseste un cvartet de actori britanici extraordinari: Maggie Smith, Tom Courtenay, Pauline Collins si Billy Connolly, dirijati catre o ultima reprezentatie de Michael Gambon.



Beecham House, locul actiunii din Quartet, e un “camin” pentru fosti muzicieni - in principal, solisti si instrumentisti din cadrul Operei Britanice si a Orchestrei Simfonice a BBC - un loc in care cei care si-au dedicat o viata intreaga scenei si s-au trezit dintr-o data singuri si batrani sa-si poata trai cu demnitate senilitatea. Conflictul central se sprijina pe Reggie (Tom Courtenay), un tenor retras care se bucura de o batranete confortabila tinand uneori cursuri de istoria Operei cu tineri studenti. Unul din aceste cursuri implica chiar o dezbatere interesanta despre asemanarile dintre Opera si muzica rap. Linistea lui Reggie e insa tulburata de sosirea la Beecham House a unui rezident nou, Jean Horton (M. Smith), o fosta mare soprana care-i franse inima in tinerete si a carei prezenta face dintr-o data casa pensionarilor prea mica.



Drama e compactata de un al doilea conflict care priveste insasi existenta adapostului. Beecham House e in pericol sa se inchida iar solutia gasita de Cedric (Michael Gambon) e organizarea unei gale de binefacere cu ocazia aniversarii lui Verdi in care fostele glorii sa puna in scena un act din Rigoletto. Pentru asta insa Reggie si Jean trebuie sa clarifice disensiunile dintre ei (ranchiuna si auto-compatimire) si sa gaseasca forta de a repeta impreuna, lucru care-i va implica si pe doi dintre prietenii lor comuni: non-conformistul fustangiu si difuzor fermecator de profanitati Wilf (B. Connolly) si lunatica plina de candoare Cissy (P. Collins).


Cu acest film sentimental si nostalgic, plin de umor si usor neverosimil, Dustin Hoffman face la 75 de ani o categorica declaratie de dragoste pentru lumea scenei, pentru showbiz si pentru gloriile trecute, a caror cadere in uitare n-o poate impiedica dar, dat fiind efortul sau, o poate macar incetini. Quartet e o piesa muzicala incantatoare, cu o distributie impresionanta care cuprinde alaturi de manunchiul de actori britanici de inalta clasa, o serie de voci si instrumentisti remarcabili din istoria recenta a Operei englezesti.
Trailer

* film vazut in cadrul competitiei la Festivalul International de Film Comedy Cluj

sâmbătă, 12 octombrie 2013

Comedy Cluj: Enough Said (2013)

De ieri Marele Ecran e la Cluj. Dupa un drum de 7 ore in care am luat fara voie parte la “comedia umana” traita probabil zilnic de pasagerii firmelor de transport interjudetean (tura asta o femeie mergea la o inmormantare in Bistrita si a tinut sa informeze pe toata lumea de asta, cu maximum de detalii morbide) aseara am descalecat in inima Ardealului, la receptia hotelului City Plaza, kilometrul zero pentru musafirii Festivalului International de Film Comedy Cluj.


Festivalul a inceput anul acesta cu un aperitiv multumitor de public, inspirat ales, comedia romantica Enough Said a scenaristei-regizoare Nicole Holofcener in care James Gandolfini si Julia Louis-Dreyfus se joaca mai mult sau mai putin pe ei insisi. Gandolfini e un tata divortat, pe cale sa-si trimita fiica la colegiu, ia Julia e o Elaine la vreo 50 de ani cu un simt al umorului, uneori, obositor. Personajele lor, Albert si Eva, sunt imposibil de separat de figurile absolut dominante ale actorilor de pe ecran cu atat mai mult cu cat una din ele aminteste constant ca purtatorul ei fizic nu mai e intre noi.

A fost cam bizar sa-l vad pe Gandolfini la atat de putin timp de la decesul sau (in urma unui infarct) intr-un film care-i expunea problemele de greutate cu o aura tragi-comica. Usor macabru, filmul nu-si asuma insa alte riscuri si nici nu improvizeaza dincolo de reteta clasica. Intr-un scenariu tipic genului, doi oameni divortati capata o a doua sansa la fericire dar bagajul pe care-l cara in urma lor le otraveste din nou bucuria, frangandu-le inima. Gustul amar e diluat insa de hazul contagios al servelor lansate de o Julia peste care anii au lasat riduri dar care si-a pastrat prospetimea in replici. Desi fac un cuplu ciudat, cei doi colaboreaza bine impreuna si gesturile lor, timiditatea si stanjeneala care inconjoara un cuplu de varsta a doua nevoit sa se comporte ca-n adolescenta, par destul de autentice.

Dincolo de glumele punctate de un scenariu care parodiaza viata amoroasa la 50 de ani, ceea ce face experienta vizionarii intr-adevar placuta e chipul bland al lui Gandolfini, ochii sai calzi, statura sa demna de urs imbatranit si felul sincer de a se prezenta in fata camerei. Sa-l privesti cum incearca sa n-o striveasca pe marunta Julia, o stea pe nedrept trecuta care orbiteaza acest munte de om cu o impresionanta forta de atractie -pe sticla sau in viata reala-, starneste usor zambete nostalgice. Probabil intr-o zi, la fel ca-n film, oamenii vor vizita arhive din istoria televiziunii, cautand episoadele lor preferate din seriale ca Seinfeld si Sopranos. Stati putin... deja o fac...

marți, 8 octombrie 2013

Coming Soon: Comedy Cluj, editia V


Peste cateva zile incepe la Cluj cea de-a cincea editie a Festivalului International de Film ‘Comedy Cluj’, al doilea eveniment cinematografic de amploare al clujenilor, dupa TIFF, care, iata, capata din ce in ce mai multa tractiune tinzand sa devina un punct important pe agenda anuala a cinefililor. Anul trecut am avut ocazia sa iau pulsul festivalului si in cele cateva zile petrecute prin Cluj am reusit sa vad in premiera vreo 10 filme de comedie. Anul acesta, daca totul merge bine, s-ar putea sa ajung din nou inima Ardealului incercand sa-mi bat recordul de vizionare. Oferta organizatorilor e pe masura:

Peste 100 de filme din 35 de ţări, invitați din industria filmului românesc și străin, evenimente conexe (workshop-uri, expoziții, piese de teatru, întâlniri între public şi oameni din cinematografie) toate reunite la cea de-a 5-a ediție a Festivalului Internațional de Film „Comedy Cluj” ce se va desfașura în perioada 11-20 octombrie la Cluj-Napoca.

Voi incerca sa ignor inca o data sentimentele de timisorean frustrat pe care mi le provoaca vederea atator locuri de proiectie de care dispun clujenii (Cinema Florin Piersic, Cinema Victoria, Casa TIFF) transformandu-le in critica constructiva la adresa propriilor noastre oficialitati puse de RADEF in jenanta postura de a ceda fostele imobile dedicate filmului in favoarea camatarilor sau a … naturii (in interiorul cinema-ului din Dacia au crescut, chipurile, copaci).


Revenind insa la “comedia” din Cluj, competitia din acest an aduce la sectiunea lung-metraj 10 filme din 8 tari. Personal sper sa vad macar doua dintre ele: filmul din deschidere, Enough Said (r. Nicole Holofcener), pentru simplul fapt ca-l contine pe regretatul James Gandolfini in ultimul sau rol, si castigatorul Premiului pentru Regie la Cannes 2012, Reality (r. Matteo Garrone) pe care am refuzat sa-l vad pana acum din surse alternative. Celelalte filme care vor incerca sa impresioneze juriul sunt: Unfinished Song, o comedie-drama britanica cu Terence Stamp si Vanessa Redgrave, Quartet, debutul regizoral al lui Dustin Hoffman, Road North, un road-movie finlandez semnat de Mika, fratele celebrului Aki Kaurismaki, o productie nemteasca despre imigrantii evrei - Russendisko (r. Oliver Ziegenbalg)-, o tragicomedie olandeza a absurdului deja verificata prin alte festivaluri - Matterhorn (r. Diederik Ebbinge)-, un exotic debut indian, English Vinglish, si doua filme franceze: Paulette (r. Jérôme Enrico) cu regretata Bernadette Lafont in rolul unei vanzatoare de canabis si Populaire, o aventura cu Romain Duris semnata de un debutant, Régis Roinsard. La prima vedere, Reality nu pare a avea o concurenta reala dar cine stie. Interesant de vazut va fi insa si ce fel de cinema gusta publicul clujean, data fiind diversitatea de umor prezent in competitie.


Aruncand o privire prin programul proiectiilor am observat si cateva titluri a caror prezenta ma bucura, filme de comedie care in mod sigur au nascut aprecieri prin festivalurile in care s-au perindat deja: Safety Not Guaranteed, Sound of Noise, The Kings of Summer, Ruby Sparks sau Les Infideles si pe care in lipsa de altceva le-as revedea.

Atat deocamdata. Urmatoarele vesti sper sa le transmitem din Cluj in ipoteza ca si anul acesta Marele Ecran va avea corespondent pe-acolo.




joi, 25 octombrie 2012

Comedy Cluj: Filmele (1)

In cadrul festivalului international al filmului de comedie - Comedy Cluj - am facut prezenta la doar 8 filme din cele 60-70 de lung-metraje introduse in program. De scurt-metraje nici nu a putut fi vorba intrucat in cele 2 zile intregi in care am fost efectiv in Cluj programul lor s-a cam incalecat cu alegerile mele deja stabilite; iar in cazul workshopurilor sau sesiunilor de Q&A am asistat la o singura discutie, si aia dupa proiectia Baikonur, in prezenta regizorului Veit Helmer. Poate daca imi dadeam dezlegare sa stau mai multe zile apucam sa ma acomodez si sa intru mai eficient in atmosfera si ritmul de festival dar, cum se intampla mai intotdeauna, nu suntem stapani pe timpul nostru atat de mult cat ne-am dori.

Primul film la care m-am dus a fost L’age de raison, o comedie romantica franceza pe care regizorul Yann Samuell (cel care a facut si Jeux d’Enfants) o dedica celor 5 copii ai sai. A rezultat un film usurel cu o poveste naiva despre copilarie si visele pe care le-ngropam cand vrem sa devenim oameni mari fara sa banuim ca la un moment dat ele ar putea reaparea ca sa ne ceara socoteala. In rol principal o gasim pe Sophie Marceau ca o femeie de cariera, corporatista de 40 de ani cu tot ce-si doreste mai putin copii. De ziua ei primeste de la un notar batran tot felul de scrisori si pachetele pe care tot dansa si le scrisese siesi la varsta de 7 ani, incheind un contract ca sa-i fie livrate in 2010. Ca sa vedeti cum trecutul ajunge sa te fugareasca.

Cum era de asteptat, Marguerita era in tinerete complet diferita, o mica zvapaiata care visa sa salveze balenele ori sa fie printesa si care acum se pune pe sine la interogatoriu in legatura cu propria viata. O idee intriganta pusa in practica de Samuell ajutat de flashback-uri si de diverse chestioare hand-made care te fac sa crezi ca intreaga copilarie e un atelier de lucru manual. Efectul asupra Margaretei-adult e acela de prabusire emotionala si completa reevaluare a vietii odata cu deschiderea unor rani adanci pe care femeia crezuse ca le-a sters din memorie (plecarea tatalui, moartea mamei etc). Sophie e destul de buna in rol, poate cam prea emotiva in cateva instante iar uneori de-a dreptul isterica. Chiar daca un mesaj de asemenea natura e putin probabil sa produca schimbarile predicate filmul ramane placut pentru starea de bine oferita si modul in care te impinge la propia evaluare a vietii. S-ar fi putut destul de bine numi Lettre d’enfants.

****

O surpriza interesanta a fost comedia neagra mexicana Meet the Head of Juan Perez, un film cu final anuntat despre un magician care incearca sa-si salveze circul printr-o cascadorie riscanta: o decapitare cu ghilotina. Un film de debut, facut cu stil si umor, intr-o alcatuire fragmentata episodic care incepe cu capatana nefericitului Juan Perez pe post de narator, explicand felul in care a ajuns sa se desparta de trup. Dupa o introducere scurta si animata in istoria decapitarilor umane filmul intra direct in miezul lucrurilor, o trupa de circari falimentari carora Juan Perez le promite sa le aduca gloria de odinioara cu un act nou si extraordinar. Lipsit insa de banii pentru a construi o ghilotina, Juan Perez convinge doi clovni sa-l ajute sa fure una originala de la un muzeu. Problema e ca ghilotina e tocmai cea care l-a taiat pe inventatorul ei si e cam posedata de ghinion.

Filmul lui Emilio Portes chiar m-a facut sa rad, personajele sunt detestabile si totusi amuzante iar felul in care se desfasoara actiunea nu prea lasa loc de prevazut finalul. Esti convins ca o decapitare se va intampla dar in acelasi timp stii ca tipul e magician deci e realitate sau truc? Totodata ghilotina e si ea personificata, fiind aratata ca si cum ar avea vointa proprie nu doar ghinion. Totul e stropit abundent cu tequila, sange si umor negru.

****

Cel mai recent film al lui Ken Loach, The angels’ share, era in topul listei de vazut la Comedy Cluj si in ce ma priveste a fost cel mai satisfacator dintre filmele vizionate. O comedie british dulce-amara care incepe ca o drama sociala suburbana, dar undeva pe la jumatate face un viraj neasteptat, relaxand privitorul fara sa dilueze mesajul deja afisat. Robbie, tanar ce scapa prin urechile acului de o condamnare la inchisoare pentru un act de violenta foarte grava, are un moment de claritate dupa nasterea fiului sau si jura sa devina om responsabil. Obligat la munca in folosul comunitatii baiatul isi capata autocontrolul si isi face cativa prieteni care-l vor ajuta, intr-un final, sa-si schimbe viata in bine.


O poveste puternica si destul de realista in prima parte care scoate la iveala din nou dificultatile celor prinsi in viata de strada, de a se smulge din mediul infractional - cu batai si rivalitati mostenite din tata-n fiu - si a deveni oameni civilizati si responsabili. Calea inchipuita de Loach nu e insa cea predicata la slujba de duminica ci una pe masura caracterului si talentului eroului sau. Robbie (Paul Brannighan) e un tip inteligent care pana acum n-a avut sansa sa-si foloseasca capul altfel decat sa loveasca cu el. Dar nu e un tip in esenta rau caci isi iubeste nevasta, copilul, vrea sa formeze o familie insa tot ce-i trebuie e o a doua sansa. Cu ajutorul supervizorului, Robbie patrunde in lumea degustatorilor de whiskey, viziteaza distilerii, invata despre licoarea aurie si, dovedind calitati native, primeste atentia unui colectionar de raritati. In clipa in care un soi vechi si renumit e scos la o licitatie, baiatul vede sansa vietii: sa substituie valoroasa bautura cu un soi obisnuit si s-o vanda singuri.


Nu m-as fi asteptat niciodata ca The Angels’ Share sa fie un film (si) despre whiskey. Am crezut ca va fi ceva mai degraba social, mai deprimant cumva, mai familist... Intr-un fel e si toate astea dar odata ce apar in cadru tovarasii lui Robbie, exponenti ai mediului suburban cu un jargon foarte natural, umorul lor te prinde repede. Personajele sunt colorate, amuzante, umane si au o chimie care-i leaga bine de poveste. E imediat vizibil ca filmul se va inchide cu happy-end, intr-o nota optimista, cu protagonistul primindu-si “partea ingerului” de care avea nevoie pentru a scapa din infernul suburban.

****

Despre filmul Baikonur nu auzisem pana sa ajung la Cluj. Am dat insa peste o poveste de dragoste foarte neobisnuita -prin exotismul locatiei si suprarealismul desfasurarii ei- plasata in mijlocul lui “nicaieri”, in stepele Kazahstanului din apropiere de Baikonur, statia de lansare pe orbita a rachetelor Soyuz. Langa cosmodromul de unde a zburat eroul sovietic Gagarin, intr-un sat cu cateva bordeie, traieste tanarul Iskander, poreclit Gagarin pentru admiratia pe care o are pentru calatoriile spatiale. El si ai lui pandesc lansarile rusesti si calculeaza traiectoria rachetei pentru a putea recupera rezervoarele aruncate in zbor si a le vinde apoi la fier vechi. Nu-i o preocupare prea sanatoasa (chestiile sunt cam radioactive) si nici foarte banoasa, rechinii de la oras oferind o cutie de conserve pentru cateva tone serioase de otel aerospatial.


Intr-o zi insa din cer cade capsula care trebuia s-o aduca inapoi pe Julie, o frantuzoaica turista spatiala de care Iskander se indragostise ascultandu-i comunicatiile cu baza. Recuperand-o in stare de coma, Iskander o ascunde in iurta lui iar apoi, cand aceasta se trezeste cu memoria incetosata, baiatul si-o aroga drept logodnica, potrivit traditiei “ce cade din cer apartine celui care-o gaseste”. Prin urmare, in vreme ce lumea intreaga o cauta pe cosmonauta prin stepe, kazacii liciteaza pentru mireasa lui Gagarin, a carei frumusete blonda le pune in umbra pe femeile lor batute de vant si soare. Ca fapt divers, Julie e jucata de frumosul fotomodel Marie de Villepin, fiica fostului premier francez.

Filmul lui Veit Helmer (autor al Tuvalu, Absurdistan) e o oprire obligatorie in cautarea filmelor autentice despre comunitati rurale din zone greu accesibile. In caz ca nu stiati, Kazahstanul a devenit o zona greu accesibila cineastilor dupa episodul Borat, regizorul fiind nevoit sa perie oficialitatile oferind un rol minor nepoatei presedintelui. Dar, dincolo de acest detaliu, filmul lui Veit Helmer e unul din cele mai frumoase filmate in stepa, cu o cinematografie pitoreasca, cu o muzica compusa de Goran Bregovic care amplifica emotia data de cadre sau de personaje, si cu o sansa rara de a patrunde in culisele celuilalt cosmodrom al razboiului rece, Baikonur. Si, nu in ultimul rand, un film care vrajeste prin inocenta eroului cu nume istoric, 'Gagarin'.


-va urma-

luni, 22 octombrie 2012

Comedy Cluj: Festivalul si Gala de Inchidere

Trebuie sa dau cezarului ce-i al cezarului: clujenii se cam pricep sa-si exploateze infrastructura cinematografica (cinema Florin Piersic, cinema Victoria, Casa Tiff) astfel incat sa devina un pol in jurul caruia sa graviteze o parte serioasa din oamenii cu preocupari si interese in zona filmului. Intors de la Comedy Cluj, Festival International al Filmului de Comedie, ma incearca un regret de natura tehnologica: mi-as fi dorit ca sa existe o modalitate prin care sa clonez festivalul si sa-l iau cu mine la Timisoara. Daca nu pentru prestigiul orasului macar pentru a ma bucura de comoditatea implicita. A nu se intelege prin asta ca am suferit la capitolul confort. Chiar deloc. Afara de inconvenientul distantei si al timpului petrecut pe drum, intreaga experienta din weekendul care a trecut a fost mai mult decat placuta. Dar parca as mai fi ciupit niste ore din programul de festival si, astfel, as fi sporit numarul de filme vizionate.

Mergand intaia oara la Comedy Cluj a trebuit sa-i cred pe cuvant pe ceilalti invitati asupra evolutiei acestui festival. Se pare ca a crescut calitativ si cantitativ de la un an la altul, iar acesta a 4-a editie e un salt deloc de ignorat. Practic e ceea ce avea nevoie evenimentul pentru a risipi ultimele carteli ca n-ar fi decat un "moft" al tanarului sau director, Horatiu Dan, si pentru a confirma ambitiile de inscriere in circuitul destinatiilor serioase pentru cinefilii cu mancarimi in talpi. Mi-a fost destul de evident faptul ca lucrurile sunt tratate la modul cel mai serios iar tineretea echipei nu echivaleaza cu lipsa de experienta -deja au acumulat si invatat destule in editiile precedente- ci cu entuziasmul, pasiunea si energia specifica. Au fost si mici scapari de natura tehnica pe care le-as dori evitate in viitor dar, in general, n-am avut de ce sa ma plang. Asa cum citisem prin interviurile Tiţei, e un festival facut de colaboratori, prieteni si voluntari (vreo 140) care impartasesc visul lui Horatiu, ceea ce da o idee despre dinamica din randul organizatorilor, o calitate familiara timisorenilor in oamenii de la Plai.


In cele 2 zile si jumatate petrecute in Cluj am apucat sa vad 8 filme (asupra carora voi reveni ulterior) si sa simt pe pielea mea cum e sa fii oaspete la un festival. E mai relaxant sa n-ai grija de cozi la bilete, transport, cazare, mancare si-alte asemenea “piedici” care-ti pot strica pofta de film. In felul asta m-am putut concentra pe programul oferit luand fiecare experienta libera de orice vicii exterioare. Asta-i unul din privilegiile unui cinefil cu blog: nimeresti in cele mai interesante anturaje si traiesti cele mai neasteptate experiente. In privinta asta le sunt recunoscator oamenilor din departamentul de guest si lui Bogand Besliu, cel care m-a adus efectiv in mainile lor si m-a pus la aceeasi masa cu Nae Caranfil.


Si daca tot am amintit de experiente neasteptate, trebuie sa recunosc ca am fost destul de impresionat de festivitatea de premiere. Desi ceremonia a durat mult mai putin decat o seara de Oscaruri, fiind decernate doar 7 premii, spectacolul in sine a fost mult mai inedit si mai interesant. Sub titlul Retour de flamme, Serge Bromberg, colectionar si restaurator francez, a oferit un cine-concert cu imagini din filme vechi insotite de muzica interpretata la pian. Dar mai intai insa a avertizat asupra fragilitatii filmelor vechi, datorita inflamabilitatii peliculei, demonstrand practic combustia unei bucati de film. De aici titlul spectacolului.



Filmele din gala de inchidere au fost de la scurt-metraje documentare de inceput de secol XX -cum e San Francisco Marketstreet filmat din tramvai (1906) urmat imediat de San Francisco dupa cutremur (1906), filmat la cateva zile distanta de primul- la filme experimentale (Acrobatic Fly, 1910), filmat in macro, la filme color pictate cadru cu cadru (Metamorphose du papillon, 1906, pescuit de pe ecran de Zicu pentru cei de-acasa) sau chiar primul film ‘deocheat’ din istorie (1901) in care doi indragostiti se imbratiseaza in tren, totu durand un minut. 


M-am bucurat enorm sa vad integral un scurt metraj de Buster Keaton (The Love Nest, 1923), unul dintre cele mai amuzante filme de la #comedycluj dar highlight-ul a fost proiectia festiva a celui mai vestit film facut de Georges Mellies, La voyage dans la lune, in versiunea color, restaurata vreme de 12 ani si dezvaluita anul asta la Cannes cu soundtrack-ul modern, electronic, al formatiei Air. Un moment istoric, daca vreti.


Trebuie stiut ca fiecare din piesele de arhiva au fost introduse de Serge cu mici explicatii sau detalii care sa ne faca sa le intelegem si apreciem mai bine pozitia in arta cinematografica. Cireasa de pe tort a fost un numar de vodevil “furat” de pe Broadway si jucat de Serge cu rolul de a ne oferi experienta autentica a unei animatii istorice, Gertie the dinosaur (1914). Serge juca rolul unui dresor al personajului animat (intocmai ca autorul Winsor McCay) pentru a ilustra cu mult umor tehnica animatiei din acea vreme. Afirm cu mana pe inima ca omul a fost un showman jos palaria care a smuls in mod repetat aplauzele noastre.

In final, pentru ca vorbeam de o festivitate de incheiere si pentru ca asta inseamna si acordarea unor premii aveti mai jos trofeele oferite. Intamplarea face ca sa nu fi prins niciunul din filmele castigatoare intr-o proiectie a festivalului, lucru ce ma convinge ca 2-3 zile sunt insuficiente pentru Comedy Cluj.

Cel mai bun film: Chinese Take-Away (Argentina/Spania), regia: Sebastián Borensztein
Cea mai bună regie: Hysteria (Marea Britanie/Franţa/Germania), regia: Tanya Wexler
Cel mai bun scenariu: Killing Bono (Marea Britanie/Irlanda), regia: Nick Hamm, scenariu: Dick Clement, Ian La Frenais, Simon Maxwell
Cea mai bună actriță: UFO in her eyes (Germania), regia: Xiaolu Guo, actriţă: Ke Shi
Premiul de excelenţă: Horaţiu Mălăele
Premiul publicului: Tom Sawyer (Germania, 2012), regia: Hermine Huntgeburth.
Cel mai bun scurtmetraj studenţesc: Până când moartea ne va despărţi (Argentina), regia: Carolina Carrilo

vineri, 19 octombrie 2012

Am ajuns la Comedy Cluj

Dupa un drum infiorator de plicticos cu cfr-ul (7 ore cu intarziere din care jumatate petrecute pe intuneric intr-un compartiment cu prize nefunctionale si oameni batrani si bolnavi) am ajuns la Cluj. La Comedy Cluj. Gazdele m-au primit ca pe-un seic arab, asteptandu-ma la gara cu un suv X1 alb iar la ora actuala rezidez intr-un hotel de 5* din centrul Clujului- City Plaza.

Mi-am facut programul pe ziua de azi:  daca ma misc bine as reusi sa vad 5 filme intre care unul de Yann Samuell (tipu de--o facut Jeux d'Enfants), cel mai nou al lui Ken Loach, The Angel's Share, o comedie neagra mexicana si un film din Kazahstan aflat in competitie, Baikonur, care mi-a fost recomandat de organizatori.

Cu alte cuvinte o zi ambitioasa pt un cinefil. Sper sa apuc si sa mananc ceva. Over and out.

Ps. organizatorii parca au stiut ca n-am laptop si m-au cadorisit cu o agenda. how cool is that.


sâmbătă, 13 octombrie 2012

A inceput Comedy Cluj


Aseara a avut loc deschiderea celei de-a patra editii a Festivalului International de Film Comedy Cluj, eveniment care confirma ambitia clujenilor de a deveni o capitala a filmului si o destinatie culturala pentru cinefili. Cu TIFF in primavara si Comedy Cluj in toamna cred ca sunt pe drumul cel bun. Festivalul filmului de comedie - cu toate subgenurile sale: satiră, parodie, comedia romantică, neagră, de situaţie, de limbaj sau comedia absurdă - va tine 10 zile incheiate (12-21 octombrie) oferind aproape 100 de filme, atat in competitie cat si in sectiuni specifice de focus sau panorama. Exista inclusiv o rubrica a spoturilor publicitare. Nici teatrul nu e lasat deoparte, observand in program o piesa a Teatrului ACT de Alexandru Dabija si cu Marcel Iures in rol principal: Absolut!

Premiera de aseara a fost un film al danezei Susanne Bier (oscarizata in 2011 pentru cel mai bun film strain cu Haevnen), o comedie romantica cu Pierce Brosnan pe nume Oricum te iubesc. Sunt curios ce reactii au fost la el. In rest, daca sunteti prin Cluj sunt sigur ca v-ati consultat programul. Daca aveti doar drum pe-acolo, puneti mana pe-un ziar de festival (Chameleon). Arata superb si e plin de informatii proaspete in fiecare zi. In ce ma priveste, mi-am propus sa ajung acolo weekendul viitor.