Republică semiprezidențială

Republica semiprezidențială (sau republică cu executiv dual) este o formă de guvernare în care președintele coexistă cu un prim-ministru și un cabinet, acestea din urmă fiind responsabile în fața legislativului statului. Aceasta diferă de o republică parlamentară prin faptul că are un președinte executiv independent de legislativ și de un sistem prezidențial prin faptul că, deși cabinetul este numit de președinte, acesta răspunde în fața legislativului, care îl poate demite printr-o moțiune de cenzură.

Legendă colorată a formelor de guvernământ: Republică prezidențială și republică semi-prezidențială cu galben. Click pe hartă pentru descriere amanunțită.

Deși Republica de la Weimar (1919–1933) și Finlanda (din 1919 până în 2000) reprezintă exemple timpurii de sisteme semi-prezidențiale, termenul „semi-prezidențial” a fost introdus pentru prima dată în 1959 într-un articol al jurnalistului Hubert Beuve-Méry și popularizat de politologul Maurice Duverger într-o lucrare din 1978.[1] Ambii au folosit termenul pentru a descrie a Cincea Republică Franceză (instituită în 1958).

Definiție

modificare

Definiția inițială a semi-prezidențialismului, formulată de Maurice Duverger, susținea că președintele trebuie să fie ales, să dețină puteri semnificative și să servească un mandat fix. Definițiile moderne stipulează doar că șeful statului trebuie să fie ales și că un prim-ministru separat, dependent de încrederea parlamentară, trebuie să conducă legislativul.

Subtipuri

modificare

Există două subtipuri distincte de semi-prezidențialism: sistemul premier-prezidențial și sistemul președinte-parlamentar. Se poate argumenta că o republică semi-prezidențială are o probabilitate mai mare de a suferi regres democratic și lupte pentru putere, în special în sistemele de tip președinte-parlamentar.

În sistemul premier-prezidențial, prim-ministrul și cabinetul sunt responsabili exclusiv în fața parlamentului. Președintele poate alege prim-ministrul și cabinetul, dar doar parlamentul îi poate aproba și demite printr-un vot de cenzură. Acest sistem este mai apropiat de parlamentarianismul pur. Este utilizat în țări precum: Burkina Faso, Capul Verde, Franța, Lituania, România, Portugalia, Ucraina (din 2014) și altele.

În sistemul parlamentar-prezidențial, prim-ministrul și cabinetul răspund atât în fața președintelui, cât și a parlamentului. Președintele numește prim-ministrul și cabinetul, dar are nevoie de sprijinul unei majorități parlamentare pentru a face acest lucru. Atât președintele, cât și parlamentul pot demite prim-ministrul sau cabinetul. Acest sistem este utilizat în Rusia, Taiwan, Mozambic și alte state.

Cohabitare

modificare

Cohabitarea este un sistem de guvernare divizată care apare atunci când președintele provine dintr-un partid politic diferit față de majoritatea membrilor parlamentului. Acest fenomen are loc deoarece un astfel de sistem îl obligă pe președinte să numească un premier (prim-ministru) care să fie acceptabil pentru partidul majoritar din parlament. Astfel, coabitarea apare datorită dualității executive: un președinte ales independent și un prim-ministru care trebuie să fie acceptabil atât pentru președinte, cât și pentru legislativ.

Cohabitarea poate duce la un echilibru eficient al puterilor sau la conflicte intense, în funcție de atitudinile liderilor și cerințele politice.

România

modificare
  • Băsescu-Tăriceanu (2007-2008)
  • Băsescu-Ponta (2012-2014)
  • Iohannis-Ponta (2014-2015)
  • Iohannis-Grindeanu (2017)
  • Iohannis-Tudose (2017-2018)
  • Iohannis-Dăncilă (2018-2019)

Diviziunea puterilor

modificare

Distribuția puterii între președinte și prim-ministru variază semnificativ între țări. În Franța, în caz de coabitare, președintele supervizează politica externă și de apărare, iar prim-ministrul se ocupă de politica internă și economică. Atunci când cei doi lideri aparțin aceluiași partid, președintele are, de obicei, un control de facto asupra tuturor domeniilor.

Avantaje și dezavantaje

modificare

Incorporarea elementelor din ambele sisteme republicane, prezidențial și parlamentar, poate aduce anumite avantaje; cu toate acestea, creează și dezavantaje, adesea legate de confuzia generată de modelele de autoritate mixte. Se poate argumenta că o republică semi-prezidențială are o probabilitate mai mare de a suferi regres democratic și lupte pentru putere, în special în sistemele de tip președinte-parlamentar.

Avantaje

modificare
  • Parlamentul are capacitatea de a demite un prim-ministru nepopular, menținând astfel stabilitatea pe durata mandatului fix al președintelui.
  • În majoritatea sistemelor semi-prezidențiale, segmente importante ale birocrației sunt separate de autoritatea președintelui, creând mecanisme suplimentare de control și echilibru. Astfel, administrarea problemelor cotidiene ale guvernului devine independentă de șeful statului, iar aceste probleme sunt abordate în funcție de meritele lor, fără a fi neapărat legate de cine este președintele.
  • Existența unui șef al guvernului separat, care trebuie să aibă încrederea parlamentului, este considerată mai în acord cu dezvoltarea politică și economică a țării. Deoarece șeful guvernului este ales din parlament, riscul de blocaje politice este redus, întrucât parlamentul are puterea de a demite șeful guvernului dacă este necesar.

Dezavantaje

modificare
  • Sistemul oferă un paravan pentru președinte, deoarece politicile nepopulare pot fi atribuite prim-ministrului, care gestionează operațiunile zilnice ale guvernului.
  • Creează o confuzie în ceea ce privește responsabilitatea, deoarece nu există o delimitare clară a responsabilităților pentru succesele și eșecurile politicilor.
  • Provoacă confuzie și ineficiență în procesul legislativ, deoarece posibilitatea moțiunilor de cenzură face ca prim-ministrul să răspundă parlamentului.

Republici cu aceasta formă de guvernare

modificare

Într-un sistem premier-prezidențial, prim-ministrul și cabinetul răspund exclusiv în fața legislativului. Într-un sistem președinte-parlamentar, prim-ministrul și cabinetul răspund atât în fața președintelui, cât și a legislativului.

  1. ^ Bahro, Bayerlein, and Veser, 1998.

Vezi și

modificare