One day….

And yet, the earth did not stop. The sun rises the next day. Someone took your seat. Someone else erased your name from the door. Maybe even with relief.
The harsh truth? The world moves on. Even without you. Even without me.
Systems, companies, churches, relationships — they all find replacements. Shockingly fast.
What seemed to collapse with your departure… is rebuilt.
What you thought didn’t work without you… is reorganized.
What swore to you that it would never love anyone again… loves differently, someone else.
We are important, but not indispensable.
And perhaps here lies the bitterest truth and, paradoxically, the deepest liberation.
Because when you understand that you are transient, you learn to stop clinging.
Not to positions. Not to relationships. Not to applause. Not to control.
You learn to be present, not to dominate.
To give, not to impose.
To matter, not to think you are the center of the universe.
We spend our lives working like desperate people, believing that without us everything falls apart.
We lose our health trying to prove that we are the best, the smartest, the most valuable.
And when you fail… someone calmly tells you: “We are getting a replacement for you.”
Maybe it is time to live differently.
To be a human, not a legend. To love, not to control.
To live, not just to build an image.
Because, one day, you will no longer be.
And it is not your titles that will matter. Nor your trophies. Nor your sacrifices.
But what you have achieved in others, what you have left in their souls, not in their files.
The rest… will be forgotten.
Just as everyone else who thought they were irreplaceable was forgotten.

Sitting with grief…

Today, I sat with grief.
There was no noise, no distractions, just me and the weight in my heart.
I thought if I stayed silent long enough, maybe grief would slip away.
But it stayed beside me, patient and still.
I tried to turn my back on it,
hoping it would lose its way.
But wherever I moved, it moved too,
like a shadow I couldn’t outrun.
This wasn’t a game—it was real, and it was heavy.
I changed rooms, changed scenery,
but grief was always there, waiting for me,
with a tear-streaked face that mirrored my own sadness.
I asked it why it wouldn’t leave,
why it clung to me so tightly.
But grief never answered,
because grief doesn’t need to.
So instead of pushing it away,
I let it sit beside me.
I stopped pretending I was fine.
I allowed myself to feel everything,
to show every crack, every broken piece.
Grief didn’t ask questions.
It didn’t rush me to heal.
It just stayed, patiently,
while I learned to breathe again.
Grief ate with me,
slept with me,
walked with me.
And slowly, I understood—
even if grief someday grows quieter,
the love behind it will never leave.
Because you are still gone,
and part of me will always miss you.
But sitting with grief?

It’s how I honor what was real.

Intamplari de dupa Sfintele Paste…


Greu la romani cu “suportatul” Sfintelor Sarbatori, pentru ca, la noi, “sarbatoare” este egal mancare multa si grea, adica cu sarmale, salata de boeuf scaldata (ce inoata-n maioneza) …fripturi de porc…carnuri tocate si amestecate cu de din toate…slana fiarta-n zeama de varza cu ceapa si usturoi…din astea, care de unii sunt considerate necomestibile…
Asa fac si eu, sau mai bine zis “faceam”, pentru ca, am observat ca din an in an, tot mai tai din lista preparatelor, ajungand anul acesta doar la drob, oua colorate, un mizilic (ador cuvantul acesta care cred ca intre timp a devenit arhaic) si sarmale….
Dar si acestea au picat greu de tot si mi-au facut somnul foarte agitat…dar asa agitat de greaua munca ce am dat-o stomacului nu am putut sa ma odihnesc mai deloc intr-o noapte cand, pe la miezul ei, am fost trezita de vreo 8 pocnituri , impartite in doua etape …adicatelea patru – pauza- patru , pocnituri pe care (probabil fiind si trezita din amorteala somnului) mi -au parut a fi facute de o arma…si culmea fricii…cum c-ar fi chiar sub fereastra mea…
Dupa cateva secunde de asteptare sub patura trasa pana la gat, nemaiauzind vreo alta pocnitura, m-am ridicat din pat si m-am dus la laptop sa caut deosebirea dintre zgomotul facut de arma si cel facut de petarda…asta pentru ca, in urma cu ceva vreme, am avut o discutie cu fiul meu (care , vreo 8 ani a fost police officer in statul Oregon) si care a incercat sa-mi explice ca sunetul facut de arma este un pocnet foarte scurt si slab ca intensitate…
Am gasit un tutorial pe YouTube care mi-a certificat cele spuse de fiul meu si m-am linistit…
Concluzia : ceea ce m-a trezit din somn a fost sunetul de petarde trase de vecinii mei in cinstea aniversarii vreunui membru din familie.
A doua zi am simtit nevoia sa revad “Conu Leonida fatza cu reactiunea” , unde m-am regasit in cele mai mici amanunte ale povestirii noptii zgomotoase…

Explicatiile impartasite de Leonida sotiei sale Efimita, privitoare la ipohondrie sunt geniale:

„Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia,
din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă.”

Asa ca dragi cititori renuntati sa mai mancati mult si “gras” de sarbatori si mai ales cei care traiti in Texas (locul intamplarii mele) , ca sa aveti un somn linistit, invatati din timp care este diferenta dintre suntele scoase de petarde si arme…

Ah, si mai e ceva…nu-l uitati pe Caragiale (Conu Iancu) pentru ca este minunat si mai actual ca niciodata…cititi-l…recititi-l…ascultati piesele de teatru sau vizionati filmele…adaptari dupa vasta-i opera literara…

Hristos a Inviat !!!!! ca si despre asta e povestea…

A cincea zi din martie…

Cand esti pensionar nu prea ti se-ntampla lucruri zilnic..nici macar saptamanal.. daramite (nu stiu daca asa se scrie corect) lunar !!!!?..

Incet, incet se instaleaza rutina care face ca zilele sa semene extrem de mult una cu alta…ce le-ar putea deosebi? poate vremea…

Azi ploua…si uitandu-te pe fereastra inchisa ( 🤣 ) spui “ce frumos ploua” si s-ar putea, daca esti in ziua ta norocoasa, sa-ti vina in minte ceva amintiri frumoase din vremurile cand alergai prin ploaie, sau inotai in mare cu iubi…

Astazi, in a V-a zi din martie nu ploua, este chiar un soare foarte prietenos si o usoara briza, nimic deosebit…mi-am baut cafeaua pe balcon in timp ce-am lasat soarele sa ma incarce cu vit D…am incercat sa gasesc inspiratie in unele site-uri de pe net specializate in decoratiuni interioare, crezand ca ceva ma va inspira pentru ziua de Paste (o voi petrece singura si ma gandeam sa mi-o “impodobesc” ..ziua, de ea era vorba)…nu am gasit nimic deosebit…iepurasi..oua din plastic…flori artificiale, indeosebi lalele si crengute cu floare de cires…mai nimic deosebit si semnificativ aceste sarbatori…

tot scriind aici…am auzit masina de tuns iarba si pentru ca geamul imens ce tine loc de perete si desparte livingul de balcon era deschis…in cateva clipe m-a invaluit mireasma ierbii proaspat taiate..a fanului deja cosit…mirosul acela ce altadata era insotit de dangat de clopot prins in colierul de la gatul vacii…de muntii verzi si cer senin…

Cam asta inseamna sa fi pensionar in pragul senectutii…trairile tale sunt mai mult in trecut…trezite din cand in cand de un strigat al copilului din vecini…care-si cheama fratele afara sa bata mingea….

Dar si atunci vin amintirile din vremea cand agatati de bara de covoare din spatele blocului , faceam galagie si ne “luptam” cu lumea din care se auzea mereu vocea pensionarului de la patru, care crestea zece pisici…”valea ba !!! treceti la scara voastra ! sa nu va mai prind pe aici ca va rup picioarele…Mama naibii sa va ia !!!!!”

Si totusi…mirosul ierbii proaspat taiata inca persista in living…

sa taci cand ti-e dor.

hai sa punem la pastrare…frunzele… vantul…
miresmele…cuvantul..
sa adunam toti norii macinati in picuri ….de ploi…
ce cad peste noi…
sa inchidem usa, fereastra, amintirile si …gandul…
sa inchidem cuvantul..
visand in tacere la clipele uitate-ntre noi…
nemairostite apoi…
as vrea sa mai cred in minuni si-n …iubire…
ce mica traire…
tolaniti in campuri de spice si maci…
tu iarasi sa taci…
sa uitam ca e tarziu, ca-i rece si pustiu…
nici nu stiu..
daca mai pot simti vreun fior…
cand spun “mi-e dor”…

sorina 1 martie 2025

martie…martie..martisor !!!

a trecut ceva vreme de cand n-am mai scris, postat ceva in acest blog…si mi se facuse dor, mai ales in dimineata asta, trezita atat de devreme…cu noaptea-n cap..cum ar spune mama…am facut “curat” in folderele e-mailului meu si am dat peste unul foarte drag mie…cel care-mi aduna scrisurile unui foarte vechi si bun prieten (si nu numai) , omul care m-a ajutat sa-mi descopar bucuria fotografierii si a drumetiei…langa care am trait frumosul, iubirea, intelepciunea timp de 4 ani…weekend de weekend…

am deschis cu mare drag e-mailurile si am recitit , nu lipsita de emotie, conversatiile noastre care mai pline de iubire si urari…care mai triste…care mai de care…

am sa redau aici una dintre ele…

“Feri

To:​You​

Tue 11/29/2011 12:06 AM

da de ce nu mi-ai zis buna dimineata  te iubesc..?

În data de 29 noiembrie 2011, 07:17, sorina david a scris:

..de proasta ce sunt…de n’as mai fi !!!!”

acest e-mail mi l-am daruit mie drept martisor…ceva ce s-ar potrivi a fi intre “cosar” si “potcoava”…

a inceput vremea trairii din amintiri…

Cum sa traiesti singur dupa 60 de ani ?!!!! (text preluat)

“Bună ziua,

Mă numesc Adela, am 60 de ani, dintre care ultimii 15 sunt divorțată și nu am trăit alături de nimeni de la acel moment. Cu ceva timp în urmă, am întâlnit un bărbat, care spre deosebire de semenii săi s-a dovedit a fi un om îngrijit, corect și decent. La un anumit moment am hotărât să trăim împreună, dar am ales teritoriul meu ca să mă simt mai confortabil, iar el nu a opus rezistență.
În primele zile totul a fost în regulă, dar apoi a început dezastrul. Eu lucram în producție, având un grafic standard, iar el lucra pentru sine însuși, având un grafic imprevizibil. De regulă, eu pregăteam mâncarea în weekend pentru o săptămână înainte, fiindcă în zilele obișnuite nu mai aveam timp. La fel procedam și în ceea ce privește curățenia. Și iată că mă întorc într-o bună zi de la serviciu și găsesc chiuveta plină de vase murdare, iar cel mai grav, nu găsesc mâncarea. Bine, știind că alesul meu e nițel mai supărăcios de fire, am hotărât să dau dovadă de tact.
I-am sugerat foarte atent că ar trebui să facă curățenie după el, dar “ursitul” mi-a reproșat că asta e treaba unei femei. Ce-i drept, m-am întors odată de la muncă și casa părea ordonată. Dar la o privire mai minuțioasă, am realizat că acesta a făcut curat doar în locurile care ies în evidență, aspirând doar în mijlocul camerei, fără să privească sub canapea și măturând unele fărâme sub covor.

Bine, unii s-ar putea să spună că sunt prea pretențioasă, dar asta m-a făcut să mă întreb, de ce oare am nevoie de el? Du-te la muncă, pregătește-i masa, curăță după el și rămâi într-un final mulțumită.
Atunci mi-am luat inima în dinți și i-am reproșat tot ce cred și știți ce mi-a răspuns? – “Eu nu sunt gazdă, ci oaspete aici și nu am de gând să investesc nimic în apartamentul tău”.

Am trăit așa doar 2 săptămâni, dar a fost suficient ca să înțeleg că nu mai am nevoie de nimeni pentru tot restul vieții mele.”

NA: Stiu ca aceasta experienta este valabila si pentru barbati, numai ca ei mai au o posibilitate de a-si gasi “sclava” pereche, o gasesc pe site-urile cu filipineze dornice sa scape de saracie si foarte experimentate in “domeniu”…