9 Noiembrie, de Colleen Hoover - Citate favorite (47)

 „9 Noiembrie” este o carte ce îmi apărea de mult pe site-urile de cărți, e de fapt apărută în 2015, dar nu a fost tradusă la noi și cum nu cunosc bine engleza pentru a lectura o astfel de carte am evitat să o cumpăr. Am găsit de acceași autoare, un pdf în engleză, „Finding Cinderella” și am încercat s-o citesc cînd am descoperit autoarea ... n-am reușit, pierdeam prea mult din acțiune din cauza lipsei de vocabular. Nu știu dacă azi mai e valabil, în ultimi ani am tot ascultat niște cărți audio în engleză, am și citit câte ceva pe niște aplicații pe telefon. Când am văzut că a apărut traducerea acestei cărți nu am ezitat să o comand. Da, cumva mi-am făcut-o singură cadou, dar cam așa procedez cu cărțile de mulți ani.

Cartea a fost ceva cu totul neasteptat. Tot ce se întâmplă în carte are loc la o dată specifică din an, exact 9 noiembrie, de unde și titlul. Cartea este și structurată în capitole astfel intitulate, „Primul, 9 Noiembrie”, „Al doilea 9 noiembrie”,  și tot așa până la „Ultimul 9 noiembrie”. Aproape în fiecare capitol, acținea se desfășoară atât din perspectiva ei protagonistei, Fallon O'Neil, dar și din perspectiva lui, Benton James Kessler. Fiecare capitol începe cu un citat, câteva versuri dintr-o poezie. De obicei, absorbită de intriga cărții nu dau atenție citatelor, dar de data aceasta mi-au atras atenția pentru că versurile sunt atribuite protagonistului cărții, Ben Scriitorul.

”Sunt translucid, apos.

În derivă, fără scop.

Ea este ancora care se scufundă în marea mea.”

Încă din primul capitol aflăm că data de 9 noiembrie are o foarte mare importanță pentru Fallon, este ziua în care s-a încheiat cariera ei de actriță din cauza unui incendiu ce a surprins-o în casa tatălui ei, unde se afla în vizită. Incendiul a avut loc în urmă cu doi ani, a trecut de perioada de recuperare, dar a rămas cu cicatrici pe care se străduie să le ascundă prin haine cu mâneci lungi și cu părul purtat lung pe făță. Acum se află la un restaurant la un prânz cu tatăl ei pe care vrea să-l anunțe că se mută în New York pentru a încerca să joace pe Broadway. Resentimentele pe care le are față de tatăl ei că a uitat că ea este în casă în noaptea incendiului, plus lipsa de empatie a acestuia, un actor de  succes și el într-un serial încheiat deja de mult, dar încă recunoscut pe stradă, fac ca discuția dintre ei să fie dificilă.  Deși nu pare chiar rău intenționat, afirmațiile pe Donovan O'Neil le spune au efectul de a o critica/lovi jigni pe Fallon, mai ales când se învărt în jurul actoriei și faptului că nu mai poate juca din cauza aspectului fizic. 

„-Mă faci să vreau să renunț la bărbați pentru toteauna, spun eu cu gura plină.

-Asta n-ar trebui să fie o problemă, zice el, râzând. Știu că ai ieșit doar o singură dată la o întâlnire romantică și asta s-a întâmplat acum mai bine de doi ani.

Înghit cu greu bucata de somon. 

Serios? Unde eram eu când s-au repartizat tații decenți? De ce a trebuit să mă aleg cu un nemernic obtuz?

Mă întreb de câte ori a dat cu bâta în baltă azi când a deschis gura? Ar face bine să aibă grijă, altfel o să înceapă să scoată numai prostii pe gură. E clar, habar n-are ce zi e azi. Dacă ar fi știut, n-ar fi rostit niciodată ceva atât de lipsit de sensibilitate.

Văd că se întunecă brusc, încercînd să înjghebe o scuză pentru ceea ce a spus. Sunt sigură că nu a vrut sa zică ceea ce am înțeles eu, dar asta nu mă împiedică sa vreau să-i dau o replică.”

 

Donovan, este un protagonist secundar în carete, dar este cel care face cumva legătura ăntre personaje și care declanșează involundar totul. Nu este tomai rău intenționat, dar cum aș spune eu, „vorbește gură fără el”.

În acest moment, Ben, care a auzit toată discuția din separeul alăturat, se hotărăște să-i sară în ajutor și se așează lângă ea pretinzând că e iubitul ei. Fallon intră în jocul lui și după câteve replici mai dure între Donovan și Ben, primul pleacă supărat ceea ce duce la o ruptură între tată și fiică. Se vor împăca ceva mai târziu, tot datorită lui Ben. Cei doi tineri rămăn singuri și ajung să petreacă tot restul zilei împreună, descoperind diverse lucrui despre ei. Își dau chiar și câte o poreclă drăguță : Fallon cea Tranzientă și Ben Scriitorul. Ben știe că ea va pleca în aceeași zi și probabil nu o va mai veadea niciodată, dar atracția pe care o simte față de ea și sentimentul că trebuie să-i redea încrederea în sine în ciuda cicatricilor, să o sprijine să plece pentru a face ceva pentru ea, îl determină să îi rămînă în preajmă. Dar au amândoi doar 18 ani și conform învătăturilor primite de la mama ei, Fallon nu ar trebui să se îndrăgostească între 16 și 23 de ani. Mama ei, eroina ei, cum spune chiar Fallon, a fost cea care a tinut-o bine ancorată în realitate când a devenit atrițăd e succes la doar 14 ani și nu lasat ca toată faima să-i schimbe caracterul așa cum s-a întămplat cu Donovan. Ea e cea care spune că „ Nu te vei putea găsi niciodată pe tine însăți, dacă te pierzi în altcineva” și abia după 23 de ani poți spune că știi despre tine cine ești și ce dorești.

Printre toate discuțiile și descoperirile despre celălalt, cei doi fac un târg: ea să meargă la o audiție, el să scrie o carte de dragoste cu ei ca protagoniști principali. Dar cum vor verifica dacă s-au ținut de cuvânt? Se vor întîlni din nou peste un an, la același restaurant, la aceeași oră și vor pretrece din nou ziua împreună. Dar între timp nu vor avea niciun contact unul cu celălalt, nici telefonic, nici social media.

 Primul capitol mi s-a părut lung, nu are decât 100 de pagini, dar alternând povestea le la Fallon la Ben, nici nu am realizat că de fapt a fost un singur capitol, până nu am văzut „Al doilea 9 noiembrie” și citatul aferent.

„Lacrimile ei și sufletul meu trăiesc vieți paralele.

Aleargă, dor, pârjolesc.

Repetă.

Lacrimile ei și sufletul eu trăiesc despărțire”

Exact la un an, Ben se află în restaurant, la ora stabilită, în separeul lor, chiar dacă s-a schimbat proprietarul și numele restaurantului. Așteaptă și așteaptă, dar după două ore deja începe să-și piardă speranța cînd de el se apropie o vânzătoare dintr-un magazin apropiat care îl cheamă la telefon cu o urgență : e Fallon, căreia i-a întarziat avionul de la New York și  acum se află în taxi în drum spre restaurant și nu a avut cum să-l anunțe mai devreme de întarziere, că nu răspundeai cei de la restaurant la telefon. Ca să câștige mai mult timp împreună, Ben îi propune să se întâlnească la el acasă. Acolo Fallon descoperă că Ben locuiește cu frații lui în casa moștenită de la mama lor, că Ian fratele cel mare este pilot de avion, iar  Kyle ce pare a nu avea tocmai o relație bună cu Ben, se va însura peste câteva zile cu Jordyn. Altercația dintre Ben și Kyle, deși povestită din prisma lui Fallon care nu a auzit ce-și spuneau și nici nu pune întrebări despre motiv, te fac să crezi că există ceva în trecutul lui Ben legat de ea.

M-a surprins să-l recunosc pe Ian, nu chiar din prima clipă, dar când a spus că Miles i-a preluat cursele, m-am gândit imediat la protagoniștii din „Ugly Love”. Capitolul următor mi-a confirmat impresia. Aș fi vrut să aflu mai multe despre el, curiozitate cu care am rămas de la cealată carte, dar am impresie că există o carte și cu el ca protagonist principal.

„Ea „m-a iubit” în ghilimele

Și m-a sărutat în aldine.

AM ÎNCERCAT S-O PĂSTREZ AȘA CUM E,

cu litere mari.

A dispărut cu o elipsă...”

În al treilea 9 noiembrie, o găsim pe Fallon la un restaurant în New York, asteptându-l pe Ben, pentru că i-a promis că  va zbura el către ea, doar că nu vine Ben ci telefonul. La prima impresie a crezut că-i plătețte cu aceeași monedă, fie chiar întârzie, fie doar face o glumă, dar nu, en nici nu a plecat din LA. Tocmai trece printr-un moment dificil și trebuie să-și îngroape fratele, pe Kyle, cel car ar fi trebuit să-și aniverseze căsătoria de un an și care nu o să-și cunoască niciodată fiul nenăscut încă. După ce o anunță de motivul pentru care nu ajunge la întâlnire, povestea continuă din prisma lui, și-l vedem pe Ben cum se străduie să treacă peste zi, să fie un sprijin pentru Ian și Jordyn. Răsuflă ușurat când apar Miles și Tate (protagoniștii din Ugly love și prietenii lui Ian), dar nu-și permiyte să jelească fratele decât după ce o vede pe Fallon apărând la ușa lui. După această noapte, relația dintre ei pare să ia o altă direcție, să schimbe numerele de telefon, să vorbească mai des, dar totuși la despărțire, Fallon alege să nu schimbe termenii pactului pe care l-au făcut inițial. Motivele ei sunt total altruiste, dar se pare că Ben nu vede decît că se despart.

 „În întunericul ei. ea rămâne tăcută.

În întunericul meu, ea strigă”

Anul următor se reîntâlnesc la restaurant, dar Ben are vești pe care Fallon le intuiește/descoperă înainte de a fi el pregătit să le spună. De data aceasta ea alege să încheie tot, și relație și pactul pentru carte și îl anunță că nu va mai veni la ultima lor întâlnire programată la început.

„Defectele îmi sunt învelite înmila ei,

Venerate sunt de percepția ei falsa

Și cu buzele ei pe oielea mea

Îmi va dezvălui înșelăciunea”

Și chiar nu se prezintă la restaurant. Își petrece ziua cu cei mai buni prieteni ai ei, Amber și Glenn pe care i-am cunoscut fugitiv în primul capitol. Dar așa cum mă așteptan, Ben o găsește și din nou cei doi se împacă și par să prioritizeze relația lor, mai ales că locuiesc acum ambii în LA. Dar dimineața ea descoperă manuscrisul lui, povestea lor și vrea să afle motivul pentru care s-a cerctat cu fratele lui, în al doilea lor 9 noiembrie. Iar ceea ce descoperă ne arată și de cel el o știa înainte de prima lor întâlnire. (motivul o să-l descoperitți în carte - și-asa am dezvăluit destul de multe). Bine-nțeles că se despart, mai precis ea îl părăsește din nou fără să-i asculte explicațiile și fără a lua nici manuscriscul pe care el o roagă acum să-l citească (îl aruncă pe geamul taxiului).

„Soartă.

Cuvânt ce înseamnă destin.

Soartă.

Cuvânt ce înseamnă damnare.”

În următorul 9 noiembrie o găsim pe Fallon sperînd să poată trece mai ușor peste ziua aceasta, cînd primește de la Ben un nou manuscris și o scrisoare. Fallonci tește doar scrisoarea, dar la insistențele mamei ei începe să citească și manuscrisul. Odată cu ea aflăm și noi motivele și evenimentele care au condus la incendiu și la întîlnirea lor.

„Dacă minciunile-ar fi scrise, le-aș șterge.

Dar ele sunt rostite; gravate înăuntru.

Cu adevăr convalescent, îmi strig ispășirea.

Lasă-mă să ispășesc lipit de pielea ta.”

Ultimul 9 noiembrie, capitolul final de doar cîteva pagini, este de fapt încheiea zilei din capitolul anterior, practic împăcarea celor doi după ce ea citește manuscrisul.

Imadiat ce am termainat cartea, eram entuziasmată, încîntată. Și acum sunt, dar emoția aia inițială s-a mai liniștit, sedimentat și au apărut întrebările, comparațiile, ce aș fi făcut eu în situația aceea. Mereu mă întreb ceva de genul cu personajele cu care rezonez. Nu prea am înțeles exact de ce Ben a mai așteptat un an ca să îi dea manuscrisul. Deja la momentul ultimei despărțiri fiecare știa clar cum să dea de celălalt prin intermediul prietenilor/familiei, plus că manuscrisul l-a dus direct la ușa ei.  Poate că a avut nevoie de timp să-l rescrie, dar de ce să aștepte un an? Să zicem că a fost pentru frumusețea și structura poveștii. 

Al doilea lucru care mă nedumerește este de ce în final Fallon, așteaptă până la finalul zilei să se regăsească eu el? Bun înțeleg că a începu să citească mult mai târziu decât spera el, dar și când a luat hătărârea, de ce să faci altceva înainte să-l găsești? Puteau merge împreună. Dacă nu termina la timp? Dacă se închidea restaurantul mai devreme?Ar fi așteptat încă un 9 noiembrie? Sunt întrebări la care nu voi găsi răspuns, decât dacă voi intra absolut complet în pielea personajului fără a mă lăsa influențată ce ceea ce sunt eu. Imposibil.

Per total, cartea a fost superbă, o recomand celor ce preferă acest gen de cărți. Râd oarecum acum de mine că mi-a luat mai puți timp s-o citesc decât să scriu despre ea.

Am găsit deschis încă tabelul pentru citate, motiv pentru care înscriu postarea la ”Jocul de luni” (chiar dacă azi e sâmbătă), joc ce constă în redarea unor Citate favorite, găzduit acum de Suzana.

Un Crăciun neobișnuit, dar pe placul meu

  Începusem acest articol ieri imediat după prânz, cu gândul la cartea pe care tocmai o citisem, sperând să notez repede primele impresii înainte să „le pierd”, dar am fost întreruptă în timp ce scriam și articolul n-a mai fost gata. A, și în plus ieri nu aveam nici pozele pregătite.

Azi, sunt din nou matinală, dar îmi place liniștea dimineații, cu tot cu blănoșii sforăind la propriu lângă mine. Eram hotărâtă să termin articolul despre carte, dar nu mai putea continua în varianta de ieri așa că l-am secționat și probabil vor deveni vreo trei, dacă reușesc să le termin.

Am ales pentru poza articolului o imagine primită ieri pe whatsapp, ce mi se pare sugestivă pentru ceea ce înseamnă Crăciunul. Cu un singur lucru nu sunt de acord de acolo, și știu că îmi veți da dreptate: nimic nu e gratis. Ca să ajungi să ai parte de toate cele puse în brad, trebuie să muncești pentru asta. Poate nu plătești cu bani pentru pace, bucurie, dragoste sau respect, etc...dar niciuna nu vine doar așa că stai și aștepți să ți le ofere viața. Din punctul meu de vedere, toate se cultivă.

În continuare o să las textul așa cum l-am scris ieri și voi face la final completările pentru restul zilei.

E ziua de Crăciun și n-am mai intrat pe blog de câteva zile, în mare parte din cauza unei răceli ce m-a trântit atât de tare la pat că nici nu am crezut că voi mai fi în stare să pregătesc cele ce-mi propusesem pentru ziua de azi. Dar după o zi de zăcut la pat, Domnul a ținut cu mine și cu pauze lungi și dese, ieri am reușit cu ajutorul celor din familie să bifăm tot ce era pe lista noastră de bucate de preparat.

A fost un Crăciun simplu și cumva atipic pentru noi, dar am decis de comun acord să desfacem cadourile în seara de Ajun, că să nu mai așteptăm dimineața unii după alții, unii dintre noi sunt mai matinali decât alții și doar după 9-10 putem spune că suntem toți treji în zilele libere. Dacă e vorba de școală sau serviciu, fiecare e gata la timpul necesar.

Printre cadourile nostre s-au aflat și cărți, alese din lista noastră de dorințe, iar eu m-am ales cu ultima traducere a unei cărți de Colleen Hoover. Încă pot spune că e autoarea mea preferată pe acest gen de cărți. Și un puzzle cu o imagine de iarnă.

Ca de obicei sunt prima care se trezește, ceasul biologic și-a spus cuvântul și eram în picioare mult înaintea alarmei pe care se pare că n-am oprit-o pe perioada vacanței. Singura trează, când încă nu se luminase afară am ales să nu-mi petrec dimineața de Crăciun pe social media (de altfel de câțiva ani mi-am făcut un scop de a nu intra în astfel de zile pe laptop, mai ales în prima parte a zile) și am decis să citesc cartea pe care tocmai am primit-o. Și am citit-o! Pe repede înainte cum fac de de obicei la prima lecturare a unei cărți care mă captivează astfel încât acum când tocmai am terinat-o m-am grăbit să scriu despre ea înainte să pierd primele impresii pe care mi le-a lăsat cartea. A, da, am avut și pauze, când s-au trezit pe rând ceilalți membrii ai familiei, ne-am relaxat cu blănoșii nostri dragi, și am luat și masa de Crăciun împreună(caltaboș și sarmale cu mămăligă). Așa că pot spune că până acum am avut parte de tot ce mi-am dorit de Crăciunul acesta: liniște, pace, familia toată la masă și relaxare.

 Când se revărsă peste tine asemenea drăgălași, cum să mai stai tu la laptop și să nu te amesteci printre ei?

 

 După amiaza mi-am petrecut-o în compania fetelor. Am asamblat un raft de reviste primit de domnișoara cea mică. Cea mare și-l va monta singură la facultate, a fost de fapt dorinta ei pentru un astfel de raft, dar i s-a potrivit și celei mici. Nu am poze cu raftul, adevărul e că nu mi se pare chiar încăpător, coșurile pentru reviste sunt cumva băgate unele în altele și mi se pare că se irosește mult spațiu de depozitare. Mă gândesc să-i aduc o îmbunătățire în viitor.

An de an, domișoara cea mică își dorește de Crăciun să primească ceva de făcut, un kit cu ceva de asamblat, să aibă o activitate în zilele de sărbătoare. Cum e deja o adolescentă, moșul s-a prezentat cu un kit de felicitări cu diamante, am găsit un kit care conține și felicitarea ce am primit-o anul trecut de la Zuzu. Nu știu când și de ce în acest an a încetat să mai scrie ea pe blog, dar descopăr acum cu surprindere că blogul ei nu mai există.

Dia nu s-a ocupat ieri de felicitările primite, a preferat să petrecem timp împreună și am stabilit împreună să construim cartea 3d pe care o primisem anul trecut în dar de la fete. Da, știu a trecut mult timp de atunci, dar știu că nu e un proiect simplu de terminat, așa că fără să fiu sigură că am și timpul necesar de el, nu l-am început. Se pare că nici ieri nu a fost să fie! Undeva pe parcursul anului am reușit să rătăcesc cartea de instrucțiuni, da, e deja carte cu instructiuni nu doar o foaie simplă. Cred că și cărticelele de la seturile lego sunt mai subțiri. Și oricît am căutat-o ieri, n-a vrut să apară. Sigur am pus-o bine!

Prin urmare n-am reorientat către puzzle-ul abia primit, cadou tot de la ele. Am zis măcar pe acesta să îl fac acum când abia mi l-au oferit și să nu-l mai las să adune praful. L-am început cu cea mică, dar ea nu e foarte mare amatoare de puzzle-uri (de asta și dorise să montăm cartea), așa că a renunțat repede. Dar am continuat cu domnișoara cea mare, ea mi-a moștenit pasiunea pentru puzzle, doar că nu are timp și spațiu pentru ele. 

Ne-am întrerupt doar pentru cină, wow, a doua masă a zilei la care să stăm toți? Nu a fost cine știe ce, o friptură la cutor cu salată de varză acră și cârnați de casă. Nici măcar o garnitură, dar nici nu ne-a trebuit mai mult. Obiceiul nostru de Crăciun era deschiderea cadorurilor - unii morocănoși că e prea dimineață, alții obosiți de așteptare și nerăbdători să vadă ce au primit, apoi luam repede un mic dejun fiecare cu ce poftea și restul zilei fiecare și-l petrecea fiecare cum dorea, majoritatea încercând să recupereze somnul întrerupt dimineața. Găseam cu greu o oră la care să ne așezăm toți la masă pentru o friptură. Prin urmare ziua de ieri a fost mai mult decât perfectă, iar treaba asta cu deschisul cadourilor în ajun când oricum toți suntem treji, cred că se potrivește mult mai bine familiei mele.

După cină am continuat cu puzzle-ul cu domnișoara cea mare. Cea mică a mai venit din când, până a doborât-o somnul, ea nu e tocmai pasăre de noapte ca sora-sa. Am reușit să-l terminăm undeva pe la 2 noaptea, dar sincer a meritat. Chiar a fost un Crăciun mult peste așteptările mele. Simplu, dar absolut minunat. Mai vreau!

Închei cu un colaj de poze din ajun, adunate noi fetele în jurul bradului, când am desfăcut cadoul pentru pisicuțe, să se bucure de el înainte de să plece afară. Mi-au plăcut mereu momentele astea, cînd fetele stau în jurul bradului, în seara/noaptea de ajun. Nu știu ce gândesc ele când stau acolo și privesc bradul împodobit cu cadourile sub el, dar nu e primul an în care le găsesc așa.

 

Sper că și voi ați avut parte de Crăciunul pe care vi l-ați dorit 

și vă urez ca zilele ce urmează să fie pline de toate lucrurile neprețuite agățate în brăduț  

Salvăm cărți! - Final de vacanță. Activități de creație (SC 3/24)

Dacă tot ne-am întors mai devreme din vacanță, mesagerii mei ai provocărilor verzii, Monica și Rosie, m-au tras repede de mânecă insistând că mai e o zi doar și se încheie provocarea și putem să salvăm și noi niște cărți, că doar le-am ales împreună mai demult. Trebuie doar să le reparăm.

La așa insistențe, ce să-i faci? Te conformezi, nu? Am pus rufele la spălat, că le spală mașina, mâncare încă nu trebuie să fac din fericire, deci n-am mai avut motiv de amânare și m-am prezentat la masa de lucru. Fetele mă așteptau cuminți cu manualele și culegerile gata pregăgătite să fie salvate. Cărțile au fost alese încă de la prima misiune, cea din iunie când pentru mine venea firesc să zic „Povestea merge mai departe” și cu examenul care bătea la ușă era ideal să-mi salvezi manualele de pe care să învăț. Atunci am descoperit că manualele erau programate la salvat fix pentru luna august, prin urmare le-am lăsat și noi pentru august.

Doar că acum văd că titlul provocării ar cere altceva, Activități de creație, adică ceva cărți cu activități de creație, ceea ce din păcate nu aveam pregătit pentru azi. Eu am rămas în cap cu una din sugestiile inițiale pentru luna august, aceea de a salva manuale mai vechi.

Ce am salvat noi? O s-o iau în ordinea în care ne-am ocupat de ele.

Numărul 1: Culegrea  „Probleme de matematică pentru clasele 2-4”. A fost editată de Editura didactică și pedagogică în anul 1988 și este culegea mea de probleme din clasele primare. Pe cât de veche este, pe atât de bună mi se pare în continuare și am tot folosit-o în ultimii ani în pregătirile cu elevii, chiar dacă nu se mai potrivesc perfect exercițiile pe clase. Pur si simplu îmi scot eu  exercițiile de care am nevoie pentru consolidarea anumitor lecții. Recondiționarea a fosr relativ simplă, doar lipirea unor pagini desprinse și a cotorului. Faptul ca are copertă de plastic încă clasele mele primare a făcut ca această carte să se păstreze detul de bine.

 

Numărul 2 : tot o culegere, de data aceata de gimnaziu, vestita Gheba, cum i se spunea pe timpuri, „Exerciții și probleme de matematică pentru clasel V-IX”, autori Ghrigore Gheba și Carmina Gheba Cîrnu, de unde și numele. Editura Icar, 1991. Bine-nțeles, tot o culegere după care am învățat eu în gimnaziu. Ruptă a fost fix la paginile de exerciții care mi-au plăcut mult în ciuda faptului că mi-au dat la acea vreme cele mai mari bătăi de cap. Sau poate tocmai pentru că am ajuns să le dovedesc, să le înțeleg, au devenit favoritele mele. Această culegere nu o folosesc azi, mi se pare chiar foarte avansată pentru programa actuală. Cred că s-ar potrivi mai bine pentru liceu acum.

Ca și restaurare a avut nevoie de două lipituri de pagini și de cotor care, spre bucuria mea, a rămas cumva întreg.

Numărul 3 în ordinea în care m-am ocupat de ele este un manual. A fost cel mai deteriorat din cele alese, dovadă că a trebuit să-l pun la presat ca să se lipească. Nu am învățat eu după acest manual în liceu, a apărut când am terminat eu facultatea, ca urmare a diferențierii manualelor de matematică pe profile de liceu și a introducerii calcului vectorial în programa de liceu. Eu îl studiasem până atunci doar în facultate. A fost un efort financiar substanțial la finalul facultății să le achiziționez pe toate, pentru toți cei patru ani de liceu, unul pentru clasa IX (acesta roz) și câte două pentru ceilalți ani de liceu, dar le-am luat datorită autorului, Mircea Ganga, un matematician deosebit, autor de manuale și de culegeri recomandate chiar și azi. Am învățat din manualele lui mai tărziu, când am avut nevoie fie pentru examenele mele fie pentru elevii de la pregătire. În ziua de azi nu recomand fix aceste manuale elevilor, dar sunt bune pentru a studia exerciții rezolvate, metode de lucru pe anumite capitole.

Numărul 4 este tot un manual din seria amintită mai sus, cel de analiză matematică de clasa XI. Realizez acum că starea manualelor din această serie arată ce anume din matematica de liceu a fost necesar să aprofundez mai mult datorită schimbărilor care au avut loc în programa față de ceea ce mi s-a predat mie în liceu.

Chiar dacă nu sunt tocmai cărți cu activități de creație, sunt totuși cărți mai vechi care în opinia mea merită salvate și care pot dezvolta și latura creativă a unui pasionat de matematică, chiar dacă acesta poate fi apreciată doar de cei din domeniu. Sper să se încadreze totuși aceste cărți în jocul lui Rux.

Salvăm cărți! - Vacanța. Primul popas de ... Poveste. (SC 1/24)

 Monica, mesagerul nostru plecat în misiune pe Provocări verzi, a trecut odată cu începerea verii la o nouă etapă, cea a sălvării cărților. Prima temă începe cu ... Vacanța. Chiar în vacanță la propriu a stat Monica, alături de prietena ei Rozi, până aproape de finalul lunii când și-au amintit că ar trebui să și lucreze ceva în misiunea asta. Nu știu de ce în cap îmi rămăsese sloganul ”Povestea merge mai departe” și chiar îmi spuneam că voi salva niște manuale de care am nevoie să îmi recapitulez niște noțiuni de matematică pentru un examen ce urmează să-l susțin. Mă gândeam că se potrivește perfect cu sloganul, povestea merge mai departe și în viața mea personală cu un nou capitol ce sper să se încheie cu reîntoarcerea mea la catedră. Dar mai e mult până acolo.

Între timp, Monica care se bucura de relaxare, mi-a atras atenția să mai verific o dată cerințele temei si s-a dovedit a avea dreptate, povestea este despre ... povești. Manualele sunt pentru luna august. Așă ca mi-am lăsat manualele în pace, și am plecat în căutarea unor cărți de povești. Unde? La fete în camere. Și am găsit. Fix patru cărți. Știu că Rux zicea de patru teme luna aceasta și dădea ceva exemple de subteme, dar efectiv altceva în afară de repararea cărților nu am avut timp să fac nicmic. Și nici semne de carte nu le-am făcut, nici măcar unul. Vroiam să pictez ceva în ton cu cartea dar.... din nou invoc lipsa de timp. Așadar las la latitudinea lui Rux dacă consideră ok să fie o temă, în ideea că lipsa semnului de carte să fie compensată de reparea rea altor cărți.

Majoritatea cărților alese erau intr-o stare destul de bună, mai ales cele două copertate, având probleme in special la cotor. Seria aceasta de cprți mi-a fost foarte dragă în copilărie, deși avea doar câteva cărți din ea, dar coperțile acestea mi se păreau foarte frumoase.

„Neamul Șoimăreștilor”, este exact edișia pe care am citit-o când am trecut clasa a cincea, o carte pe care mi-a dat-o tatăl meu s-o citesc.  Am mai citit în vacanța aceea, „Amintiri din copilărie” și „Niculae Moromete”, iat când am început clasa a cincea, la prima ora de română eram foarte mândră pentru că știam că citoisem niște lecturi mai „sofisticate” și abia așteptam să-mi vină rândul sa-i spun profersoarei ce am citit. Mă sințeam foarte importantă comparativ cu majoritatea colegilor care citiseră povești. Tot timpul mi-am repetat in cand ordinea în care să spun cărtile, și anume, AMintiri din copilărie, de Ion creangă,„ Niculae Moromete” de Marin Preda și la final „Neamul Șoimăreștilor” de Mihail Sadoveanul. Știam că ultima era recomandată ca lectură pentru clasa a opta. Știți vorba cea cu planul de acasa, da? Ei bine așa și eu. Cand mi-a veit randul, m-am ridicat în picioare foarte mândră și am spus repede ”Neamul Șoimăreștilor de Sadoveanu”. După o clipă de surpriză, profa m-a intrebat dacă am îneles cartea, și apoi nici nu m-a mai lăsat să-i spun celelalte lecturi. Și asta era pe vremea când nu exista tupeul să-l întrerupi pe profesor odată ce a terminat de vorbit cu tine și a trecut la următorul elev. Mult timp am fost supărată pe mine că nu le-am spus pe celelalte mai întâi.

 Cel mai mult de lucru mi-a dat ”Fram, ursul Polar”. Și această carte evocă amintiri multe din copilăria mea. Ediția pe care am citit-o eu era cartonată și împrumutată de la biblioteca școlii. O împărțeam cu sora mea și citeam pe rând. Cred că multe cărți le-am citit în acest fel când eram în clasele primare. Dar în această cartea am „descoperit” ideea de a recitit o cartea. Pe atunci eram nedumerită. Cum adică să citești repede o cartea să știi ce se întâmplă apoi să o recitești s-o înțelegi.  Între timp mi-am lămurit acest lucru odată cu cărțile pe care mi-a plăcut să le recitesc. Cred că prima la acest capitol a fost seria Cireșarilor care după cât de pare trebuie să ajungă în curând pe la capitolul acesta de salvat cărți. Și acelea sunt într-o stare destul de bună, doar cotorul începe să se desfacă.

Cartea pe care o am acum a fost cumpărată din anticariat, prin studenție, o ediție destul de deteriorată deja din anticariat, dar vroiam cartea. Undeva pe parcur cred că am mai încercat eu sau fetele să o mai reparăm că avea destul de mult scotch lipit. Am încercat să-l scot cu foenul și pe paginile cărții a mers, dar pe copertă...nu. Se lua efectiv cu culoarea. Așa că pe copertă l-am lipit la loc și am ”consevat” toată coperta acoperind-o cimplet cu scoci. Atât prima cât și a doua copertă.

Și pentru că la transformări creative, în martie am avut subtema de reciclat o carte (de reparat sau transformat în altceva), această postarea va merge și în tabelul suplimentar al transformărilor creative. Acest lucru vă îndem să-l faceți și voi cu fiecare carte pe care ați reciclat-o la provocarea Salvăm cărți de la Rux.

Carte restaurată - TC24 (03-03)

 Despre această carte am scris prima dată pe blog anul trecut și chiar îmi propuneam de pe atunci să o restaurez, dar cumva nu am reuțit să o și fac pe atunci. Iată că i-a venit rândul acum, la tema a treia a transformărilor lunii februarie. 

E o carte veche, cu scrierea cu „î” în interorul cuvântului și cu „sînt” în loc de sunt. Generațiile mai tinere chiar nu o pot folosi, le este dificil s-o citească, dar e o carte de suflet pentru mine. E cartea cu ajutorul căreia l-am studiat eu pe Eminescu, una din primele cărți ale mele personal. Nu-mi amintesc de la ce colegă am primit-o, un dar de ziua mea, dar îmi amintesc că era cartea mea, nu a familiei. Chiar am descoprit în ea însemnările făcute cu creionul pe marginea poeziilor studiate în liceu.

Cândva demul am încercat să o conserv cumva, am lipit cu scotch transparent fie paginilie, fie coperțile. Din păcate, adezivul scotch-ului s-a îngălbenit în timp, mai bine zis „maronit”, lăsând un aspect chiar neplăcut pe alocuri, dar un aspect de care nu prea am avut cum să scap. Nu știam la acea vreme de acest efect al timpului asupra benzii de scotch.

Primul pas în restaurarea cărții a fost îndepărtarea benzilor de scotch. Odată cu schimbarea culorii, scotch-ul și-a pierdut și proprietățile adezive, astfel încât, partea de plastic s-a desfăcut acum ușor, doar cu o ușoară presiune asupra ei. Apoi am îndepărtat coperțile cărții, realizând din carton unele noi. Am tăiat din carton două bucăți egale pentru coperți și una îngustă pentru cotor. Toate au fost apoi lipite și îmbrăcate în hârtie maro obținută de la o pungă de cadou.

A urmat reasamblarea cărții prin lipirea paginilor desprinse. Încă nu-mi lipsește nicio pagină. Și pentru a le ține împreună am lipit pe cotorul lor o bucată de hârtie din aceeași pungă. Apoi, tot cu benzi de hârtie, am lipit cartea de coperțile create.

La final am adăugat coperțile originale ale cărții pe exteriorul coperților create. Îmi pare rău că nu am găsit și cotorul original al cărții pentru a-l folosi și pe acesta, dar mă  bucur că în sfârșit am putut restaura această carte atât de dragă mie.

pentru ziua de vineri 89/366 pozeblog

Adulții ăștia! - Caroline Hulse - Citate favorite (43)

 Cartea aceasta nu era pe lista mea de citit în această perioadă, dar am primit-o de la Mihaela ca parte a provocării Magia Cărții Călătoare. Am început-o cu o oarecare reținere că Mihaela spusese că nu face parte din genul ei de carte și sincer nu mi-am înțeles reacția, deoarece Mihaela e o mare cititoare după cum am văzut pe blogul ei și chiar citește o variatete mare de genuri. Nu prea s-au intersectat carțile cititte de noi două, nici n-am urmărit eu tot ce a recenzat ea, dar am mai citit o carte recomandată de ea și chiar mi-a plăcut.

De citit ... primele capitole au mers oarecum mai greoi, mă simțeam oarecum derutată de trecerea de la un personaj la altul și parcă nu era tocmai pe gustul meu acest mod de scriere. Dar consider că a fost totuși cea mai bună abordare a personajelor principale pentru a le înțelege felul de a fi, de a gândi de a acționa, cum au ajuns în situația dată. Dar apoi chiar am început să fiu curioasă să aflu mai repde deznodământul.

Cartea începe interesant, cu un apel la salvare de unde aflăm că cineva, un bărbat, a fost rănit cu o săgeată la tragerile cu arcul și că cea care a sunat e Alex. Apoi se trece destul de abrupt la prezentarea personajelor și la motivul pentru care au ajuns la acele trageri cu arcul. Pentru cei care sunt obișnuiți să citească mai întâi coperta a doua (mie nu-mi place si nu am citit-o decât la finalul cărții), acest lucru este dezvăluit acolo. În fine, aflăm oricum că Matt și Claire sunt divorțați, dar au o fiică împreună, Scarlett care trăiește cu mama ei și prietenul acesteia Patrick, la rândul lui divorțat cu doi copii pe care nu prea îi vede din cauza fostei soții. Matt locuiește cu prietena lui Alex și pentru că vrea să petreacă Crăciunul împreună cu fiic lui, acceptă (sau așa ne face să credem la început) meargă în vacanță într-o stațiune, Happy Forest, împreună cu Claire, Scarlett și Patrick. Lui Alex i se lasă impresia că are de ales dacă vrea să mergă sau nu în excursia deja planificată, dar în realitate, concluzia la care ajunge și ea este că vrea nu vrea, îi place, nu-i place, trebuie să meargă.

u o să povestesc cum și ce s-a întâmplat, dacă faceți parte din grupul decititori din provocarea Mihaelei deja ar trebui să știți acșiunea la momentul când voi publica această postare. Până acum știu că doar Carmen a citit cartea și Pompilia o citește. Dacă nu, sper să deveniți destul de curioși să o citiți. Dar o să discut despre personaje.

Pe Matt l-am perceput așa cum a fost prezentat la început, împrăștiat, ca neținând cont de nimic din jur, doar de ceea ce îl interesează pe el direct, în cazul de față să petreacă Crăciunul cu fiica lui, destul de egoit în acțiunile sale, manipulându-i cât se poate de mult pe cei din jur astfel încât să fie totul cum îi place lui. Nu mi-a plăcut de el că pare să pună mai presus sentumentele fostei neveste decât pe ale prietenei actuale, chiar l-am detestat pentru comporatmentul lui fată de Alex când s-au certat în cabană. Are totuși și niște bile albe, pentru faptul că încearcă să construiască o relație bună între fiica lui, Scarlett, și Alex, pentru excursia planificată special pentru Alex după Crăciun și pentru că a părut cel mai lucid și calm în cearta din poligonul de tir cu arcul. Chiar m-a surprins cu ultimele două după toate celelalte prezentate mai înainte.

Patrick, un perfecționist dar nu chiar, unul care vrea să fie totul perfect dar fără prea mari eforturi. La început părea a fi cel neînțeles, mai ales când se antrena pentru Ironman, acea cursă de care Claire nu vroia să audă. Cumva părea un narcisist care asteaptă să îi fie lăudate toate actiunile și care îi desconsideră pe ceilalți când nu acționează cum ar face el. Deși el e genul care caută flirtul cu altcineva, tot el e cel care se supără că va fi părăsit.

Claire, ca femeie am apreciat-o că știe ce vrea, nu se complace într-o relație dificilă doar pentru că are un copil de crescut. A avut curajul și să divorțeze și să-l părăsească pe Patrick când relația dintre ei nu a mai fost ceea ce aveau nevoie amândoi. Dar uneori aceasta atitudine de a sti exact ce vrea parcă impunea tuturor să se facă așa cum dorește ea și unele din acțiuni păreau programate de ea, dar sub semnul că altcineva le-a vrut. Nu m-am lămurit dacă să o cred sau nu, dar  ... parcă a acceptat cam ușor soluția propusă în final. Parcă  aș fi vrut s-o văd mai ... spășită. Ca mamă, își iubește copilul foarte mult, dar cu tot programul de activități întocmit pentru o vacanță specială a lui Scarlett, nu prea a fost cu Scarlett. Adică, da, în activitățile de grup, dar să fie singură cu Scarlett, să faca ceva împreună mamă-fiică ... nu mi-a lăsat impresia că acel copil de 8 ani ar putea avea o discuție de suflet cu mama ei. Probabil și acesta unul din motivele apariției lui Posey. În plus, dispariția Ipad-ului, chiar nu îl descoperi zile la rând rămas în mâinile copilului, când copilul stă atât de mult singur? Cumva parcă era mulțumită că fiica ei petrece atât de mult timp în compania prietenului imaginar.

Alex, e personajul adult care mi-a plăcut cel mai mult, cu care am empatizat o mare parte din carte. Pe coperta a doua scrie ca descriere „O comedie care taie-n carne vie”. Că taie în carne vie, da am simțit-o și nu o singura dată, dar comedia.... eu nu am văzut-o la prima lectură. În mod normal nu ar fi fost o carte pe care s-o recitesc, de fapt nici nu am recitit-o, dar am mai frunzărit-o putin căutând un pasaj pe care să-l citez în această postare. Dar să revin la Alex, mi-a părut rău pentru ea, pentru situația în care a fost pusă și pentru că ceda mereu că să fie bine pentru ceilalți, pentru iubit, pentru fiica lui, pentru mama acesteia etc ... E genul celui care face ceea ce trebuie făcut indiferent cât de dificil îi e și în ce situație o pune. Și chiar când greșește, își recunoaște deschis greșeala, indiferent cât de umilitor este. Mi-a plăcut o remarcă a lui Posey despre ea: „îmi place că e singura care vorbește cu noi ca unui adult”. Și dintre toți mi s-a părut cea mai cerebrală, e totuși om de știință, dar pusă în locul ei nu cred că l-as fi iertat așa repede pe Matt pentru situația cu excursia, cu toate acele cuvinte jignitoare adresate ei când s-a îmbătat de supărare și nici nu știu dacă aș fi acceptat vina pentru accident. M-a luat total prin surprindere interogatoriul ei și nu mi-a venit să cred că ea a fost, deși am aflat mai devreme informația asta din alt inerogatoriu, am sperat că se va dovedi a nu fi adevărată. Cred că mult timp am așteptat să ajung la partea cu investigația, să devină un fel de carte de criminalistă, polițistă sau cum s-o numi genul. Nu a fost, iar finalul a fost neașteptat, și oricât ar încălca dreptatea, mi s-a părut ... oarecum  corect. Chiar nu cred că ar fi trebuit luate alte măsuri legale, inând cont de doznădământ.

Scarlett e copilul tipic pus în situația de a-și vedea familia destrămată, mama și tatăl pe care îi iubește foarte mult s-au despărțit. O situație căreia cu mintea ei de 5 ani nu a putut s-o accepte, așa că se refugiază acolo unde se simtea bine, în siguranță cu iepurele ei mov Posey, care nu mai e jucăria uitată într-o vacanță departe, ci prietenul ei revenit din vacanța în care a plecat fără ea. Ați observat că Posey a apărut exact când lumea ei cea fericită se destramă și dispare iar treptat când Scarlett acceptă în sfârșit că părinții ei nu vor mai fi împreună?  Ajunsă în vacanța aceasta de Crăciun la vârsta de 8 ani, încă mai speră că se vor împăca deși fiecare are alt partener, dar prin intermediul capriciilor lui Posey face ce poate pentru ai readuce împreună. Nu e egoistă în acțiunile ei, doar că la mintea ei de copil inocent acelea i se păreau actiunile corecte pentru a-și redobândi fericirea pe care o cunoscuse.

În relația ei cu părinții...aceștia din urmă parcă nu vor să vadă probleme cu care se confruntă fata, fricile ei, i nici că ea crește. Înțeleg dorința de a o feri de ceea ce este rău, de a nu o expune, dar și când viața îi servește pe tavă o situație neplăcută, de ce nu o explică până la capăt? De ce spun doar partial explicațiile pentru un eveniment traumatizant apoi încearcă să-i abată atenția la altceva? „Nu mai bine luăm niste ciocolată” ii spune Matt într-o astfel de situație. Mi s-a părut dubios că ori de câte ori se confruntă cu ceva neplăcut, se izolează de părinți, evită discuțiile cu ei și se retarage să stea singură cu Posey. Dar când începe să accepte că în viață nu totul e roz, sau mai bine zis că un om poate face și ceva rău fără a fi cu adevărat rău intenționat, discută sincer cu Alex și Posey nu mai apare în peisaj.

Pe Posey l-am asociat cu greierașul Jiminy, conștiința lui Pinocchio, la fel de inocent ca și Scarlett, care e la fel de surprins ca și ea de ceea ce se poate întâmpla rău în lume, nici nu ar fi putut fi altfel, fiind plăsmuit tot de mintea ei. Dar am observat că răutatea acțiunilor lor vine din partea lui, normal dacă stai să te gândești că e în natura noastră să nu acceptăm vina pentru ceea ce facem rău/greșit.

Paragraful pe care l-am apreciat cel mai mult din carte face parte fix din discuția pe care o are Alex cu Scarlett când ies împreună la o înghețată:

„-Ți-e dor să fii cu ei? Doar tu și părinții tăi? E în regulă să spui, să știi. 
Scarlett coborî privirea spre înghețată, devinind un lichid mâlos pe fundul cupei. 
- Pentru că știi că nu o să mai stea niciodată împreună, spus Alex, cu blândețe. Știi, nu-i așa? Că sunt mai fericiți dacă stau separat? Alex o privi pe Scarlett cum duce fără tragere de inimă o linguriță de înghețată la gură. Înțelegi? zise ea. Îmi pare rău. Probabil că e trist. Pentru tine. Ar trebui să totuși să fie normal. O grămadă dintre colegii tăi de la școală ai familii ca asta, pun pariu. 
..............................................................................
- Ce pot să fac, Scarlett? Ca să-ți fie mai bine? 
- Nu-mi mai cumpăra haine. Drept cadouri. 
..............................................................................
- N-ai avut niciodată jucării bune acasă, zise Scarlett. E plicticos. Unde-ți ții jucăriile?
- Am grămezi de puzzle-uri, făcute din carton reciclabil.
- Puzzle-urile nu se pun.
- Hainele nu sunt cadouri și puzzle-urile nu sunt jucării. Alex dădu hotărât din cap. A fost util. Pentru că nu știu în totdeauna ce să fac, fiindcă nu am copii ai mei. Și de aceea am nevoie să mă ajuți. Alex se aplecă și mai mult peste masă, sprijinindu-și coatele. Așa că ce ar fi să-mi zici ce se pune ca jucărie, iar eu o să văd ce pot să fac pentru data viitoare când vii în vizită.”

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.

„Never Never”, din nou - Citate favorite (42)

 Dacă tot am găsit-o am ales să recitesc Never Never de Coollen Hoover și Tarryn Fisher ca prima carte  a acestui an. Am reușit în sfârșit s-o recitesc toată, deși au fost paragrafe peste care am tot avut tendința să trec. Dar am tras de mine să le recitesc și pe acelea. E ciudat cum poți să citești o carte despre amnezie, să-ți placă enorm și apoi să uiți marea majoritate a lucrurilor petrecute în carte. Dar mă bucur că nu am citit recenzii pe net despre ea că să-mi reamintesc mai mult decât știam. În acest fel a fost mai interesant de redescoperit dinamica personajelor, modul lor de investigare a ceea ce li s-a întamplat, i-am descoperit și eu pe ei din  nou pe măsură ce se redescopereau singuri.

Într-un fel, realizez acum imediat ce am terminat cartea și îmi fac aceste însemnări, (deși aticolul va apărea peste două zile, dar nu vreau să uit iar), cum ziceam realizez acum că a fost necesar să uit cartea, pentru că prima dată nu chiar am înțeles-o. Mi-amintesc clar că eram destul de nedumerită de importanța sintagmei ”Never, never” pe care descoperă Charlie și Silas că o tot foloseau în scrisorile pe care și le trimiteau. Ce drăguț, nu-i așa? Într-o epocă a tehnologiei, e internetului și telefoanelor mobile, ei își mai scriau scrisori pe hârtie. Norocul lor că așa au putut să se redescopere să-și dea seama ce li se întâmplă și mai ales de ce. Nici asta cred că nu am înțeles eu prea bine la prima lectură.

Mi-a plăcut că toate scrisorile dintre ei care ne sunt prezentate, nu sunt scrise în ordinea cronologică, pentru că nici ei nu le descoperă în ordinea cronologică și le citesc pe măsură ce le găsesc, intercalate cu notițe și pagini de jurnal. Oarecum ironic față de ceea ce avea să li se întâmple, în prima scrisoare pe care i-o trimite Silas, cu ocazia primului sărut care schimbă relația dintre ei de prieteni de o viață în iubiți, el îi cere să nu uite.

”Te rog să nu uiți Charlie.
Niciodată să nu îi dai voie încăpățânării tale să te convingă că sărutul nostru a fost ceva greșit. [aici e lungă listă de Niciodată să nu.....]
Niciodată să nu uiți că vei fi ultima fată pe care o voi săruta.
Și niciodată, în tot timpul acesta, să nu încetezi să mă iubești.
Niciodată să nu încetezi să mă iubești, Charlie.
Niciodată să nu uiți.
Never Never
Silas”

La prima lectură am tot așteptat toată cartea să descopăr cumva că totul se datorează unor factori externi, unor medicamente, că cineva i-a făcut să-și piardă memoria, lucru pe care se focusau și ei la primele investigații. Mai ales că o mică răpire din răzbunare și o citire mistică în cărți de tarot îți întăreau credința că e ceva ce li s-a făcut, nu ceva de li se întmplă din cauza lor, din cauză că la un moment dat s-au opus sorții. Mă întreb, în realitate oare cât de bine ar fi să avem parte de ceva asemînător atunci când ne împotrivim cu înverșunare și din orgoliu unui destin bun și facem alegerile greșite. Pentru că în fond, ceea ce li s-a întâmplat a fost o lecție pe care le-a dat-o destinul când s-au opus sorții. Ce lecție au avut de învățat...o să descoperiți citind, dar vă promit că merită. Vă mai las doar două citate de pe la final care mi-au plăcut mult:

„Soarta e atracția magnetică a sufletelor noastre către oameni, locuri și obiecte cu care trebuie să fim împreună”

”Să te încrezi în instinctele tale și nu în ceea ce îți spune inima, care vrea să facă pe plac celorlalți, sau în creierul tău, fiindcă acesta se bazează prea mult pe logică”

Cu tot laitmotivul, „never never”, cartea exte un bun exemplu pentru proverbul „Niciodată să nu spui Niciodată”

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.

Never, Never - Citate favorite (34)

 Cartea asta am citit-o cândva la finalul verii și-mi amintesc că mi-a păcut foarte mult atunci. Motiv pentru care o și programasem pentru citatele favorite din septembrie. Doar că nu mi-am scris direct pe blog citatele alese iar cartea..... efectiv am pus-o bine. Au trecut trei luni și mai bine de atunci și eu tot nu găsesc cartea. Am ajuns acum să mă întreb dacă nu cumva am împrumutat-o cuiva și a uitat să mi-o returneze.

Și din păcate așa cum se întâmplă de obicei, pe o carte asupra căreia nu revin cu recititul pasajelor interesante, amintirile despre ea acum sunt destul de vagi că simt că e nevoie s-o recitesc complet.

Mai mult din descrierea cărții pe site-uri mi-amintesc de protagoniști, un el și o ea adolescenți care fuseseră prieteni cândva, ajunși în prezent să se urască cumva, descoperă că își pierd memoria o dată la câteva zile. Actiunea de a descoperi ce li se întâmplă îi apropie din nou și îi duce pe urmele descoperii unui mister legat de părinții lor. Mister care a redevenit și pentru mine un mister, mi-amintesc că e vorba despre tatăl ei și că ea descoperă că nu e cine credea ea că este. Știu că a fost destul de surprinzător pentru mine, mă așteptam la cu totul altceva, cumva speram că altul e personajul negativ.

„Never, Never” este o vorbă a lor încă din perioada în care erau prieteni, îmi scapă semnificația inițială, dar e ceea ce îi face să aibă încredere unul în altul în perioada de pierdere a memoriei.

Pe descrierea cărții scrie 

„Să nu te oprești niciodată

Să nu uiți niciodată,

Adu-ți aminte de mine”

De ce am ales să scriu totuși despre o carte despre care nu mai știu mai nimic? În primul rând că îi lăsasem loc în septembrie (am tot crezut că o recuperez atunci). Aseară lucrând la retrospectivele lunare, am realizat că e singura restanță rămasă. Aș fi putut înlocui cu orice, dar....nu mi s-a părut tocmai corect. În plus, am realizat că este exemplificarea exactă a proverbului „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi” Acesta e și motivul pentru care rămâne la Citate favorite, să-mi completeze numărul rezervat atunci. 

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.

Publicat la final de an pentru a completa restanta din 25 septembrie (268 din 365 pozeblog)

A început să vină Moș Crăciun

 Săptămâna asta am avut parte de o nouă surpriză, bine, mai multe dar doar una legată de blogosferă. După coletul de la Rux, miercuri am mai primit unul, de data aceasta de la Mihaela. Fetelor, sincer m-am simțit ca în copilărie când venea Moș Crăciun, cu așa emoții am desfăcut și acest colet.

Am găsit frumos împachetate o carte despre care am înțeles că e de dragoste, nu tocmai biografică așa cum m crezut inițial. Subiectul pare interesant și cred că o s-o încerc cu prima ocazie. 

Alături de carte am descoperit un spărgător de nuci absolut încantător. Inițial nici nu am remarcat că e lumânare, așa captivată am fost de model, de culori de detaliile de execuție. Nici nu părea a fi lumânare. Și-a găsit locul perfect pe macheta șemineu de parcă a fost făcută special pentru el. 

Fluturașul croșetat cu fir sclipicios ornează și el un aranjament de masă așezat fix în fața șemineului.

Mihaela, îți mulțumesc mult pentru darurile primite. Mi-au mers la inimă.

Lucruri peste care nu putem trece, Lucy Score- Citate favorite (33)

Pe cât de ușor mi-a fost să citesc cartea asta, pe atât de greu mi-a fost să scriu despre ea. Probabil și de asta acest articol apare așa de târziu,  dar îl voi publica cu data la care trebuia să apară atunci când l-am început. 

Naomi este geamăna cea cuminte care a făcut mereu ceea ce se aștepta de la ea să facă, poate și pentru a compensa tot ceea ce a făcut greșit, ce a distrus sora ei, Tina. 

Chemată telefonic de sora ei, Naomi fuge de la nunta proprie și ajunge într-un orășel mic unde descoperă că îi este interzis să intre în anumite localuri, asta până reușește să clarifice că nu este Tina.

 Din păcate, în prima zi îi este furată și mașina dar și devastată camera de hotel. Sora ei nu apare la întâlnire, dar îi lasă un cadou în camera de hotel: o nepoată de 11-12 ani. Cum se va descurca cu banii, cu creșterea nepoatei și cine o ajută, veți descoperi în carte.

- De ce este toată lumea așa obsedată de „adevăr”? am întrebat și am folosit gestul care sugera ghilimelele. De ce nu poate lumea să-și vadă de treaba ei și să rămână fiecare la adevărul lui?

- Pentru că e mai ușor să îl vezi pe al altcuiva și mult mai distractiv să-i tragi altcuiva un șut când nu mai vede nimic în jur.

- Așa-i în orașele mici. Treaba oricui e treaba tuturor. 

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.

La începutul școlii - Citate favorite (32)

 

-Bagă de seamă, Fănuță, acuma intri în rândul oamenilor. S-a trecut cu joaca, i-a spus mama, uitându-se la el cu inima cam strânsă.

Niciodată nu i s-a părut Dominicăi mai nimica-toată-de-om decât in ceasul dimineții cu brumă, când l-a preătit pentru cea dintăii zi de școală. Parcă-l luase la oaste. Tuns chilug - așa o învățase pe Domnica la școală, când l-a înscris, cu botfori potcoviți, surtuc croit dintr-unul al tatei și pălărie neagră de flăcău. Ghiosdanul prins în spinare cu două curelușe, ca o raniță. În ghiozdan, abecedarul, placa, plumbul, buretele, o bucată de pâne și niște perje afumate. Batistă curată în buzunar; unghiile tăiate; și limba cusută.

-Ia mai spune o dată: cine ești tu?

-Ștefan. Ștefan Damaschin.

-A lui Ștefanși a Domicăi.

-Câți ani ai?

-Șăpti.

-Ce știi de-acasă?

-A, bî, cî, dî, ie, fî,gî, hî, i, jî, lî, mî, nî, o, pî, rî, sî, șî, tî, țî, u, vî, zî.

-Ce-s aiestea?

-Literile alfabetului. Buchile, adăugase el.

-Cine te-o`nvățat vorba asta?

-Știu eu de la oameni.

-Rugăciunea o știi?

-O știu: „Tatăl nostru, Carele ești în ceruri...”

-Să-ți ajute Dumnezeu, Fănuță.

Și mama l-a îmbrăcat într-o cruce mare și l-a pornit la școală, privindu-l de la portiță cum se ducea singur...

Ionel Teodoreanu (1897-1954), Prăvale-Baba (fragment)

foto : Nikolay Bogdanov-Belsky (1868-1945), În pragul clasei

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.

Efefantul magicianului - carte și film - Citate favorite (29)

Când am descoperit că există ziua internațională a elefantului, m-am gândit imediat la animația pe care tocmai o vizionasem împreună cu fetele cu câteva zile înainte de vacanță. Inițial am vrut să vorbesc în același articol și despre acest film, dar se adunau informațiile despre elefanți și am zis să separ animația, s-o las pentru luni că poate scot și ceva citate din ea. Din păcate, filmul nu l-am putut revedea atunci, laptopul meu face figuri și nu mă mai lasă să văd filme, acesta fiind unul din motivele pentru care am amânat postarea. Speram că acasă să rezolv problema. Din păcate încă nu s-a întâmplat.

„Elefantul magicianului” este o animație realizată după cartea cu același nume scrisă de Kate DiCamillo, publicată la noi la editura Arthur. Sincer, nici nu știam că există și carte până la vizionarea animației și cumva îmi ieșise din minte când m-am apucat de articol. Dar reîntoarsă acasă am luat cartea din biblioteca fetei și am citit-o.

Cartea chiar este o carte pentru copii, ușor de citit, o carte despre credință și speranță, despre empatie și respect, despre onoare și promisiuni.

„Uneori misterioasă, alteori sumbră, dar în cele din urmă plină de speranță, Elefantul magicianului ne amintește că, până și în cele mai întunecate clipe, nu totul este pierdut” (School Libray Journal)

În orașul Baltese, după război, oamenii și-au cam pierdut credința, și speranța, sunt mai tot timpul posomorâți, preocupați doar de viața de zi cu zi. Aici trăiește orfanul Peter Augustus Duchene, crescut de un fost soldat, Vilna Lutz, care îl pregătește să devină un soldat la rândul său. Când în oraș apare o ghicitoare, Peter cheltuie bănuțul primit pentru a cumpăra mâncare ca să afle răspunsul la o întrebare care îl bântuie: sora lui mai trăiește? Și cum poate să o găsească. Răspunsul ghicitoarei pare halucinant : „Urmărește elefntul!”. Ce elefant? Așa ceva nu există, cred locuitorii orașului.

Și totuși, în acea seară, în clădirea operei se afla un magician ce încerca să înveselească mulțimea aristrocraților prezenți. Într-o ultimă încercare de a smulge un zâmbet de pe chipurile lor, magicianul o cheamă pe scenă pe doamna Bettine LaVaughn cu intenția de a-i oferi un buchet de crini, dar în același timp cu speranța de a face cea mai uimitoare scamatorie a vieții sale. Și reușește, dar nu cum s-ar fi așteptat nici el: prin tavanul operei cade pe scenă, zdrobind picioarele doamnei LaVaughn, o elefănțică.

În același timp, la orfelinatul surorilor, o fetiță, Adele, începe să viseze elefantul care vine să o ia să o ducă acasă.

 Leo Matiene, un polițist în carte, ofițer în garda contesei ce conduce orașul în film, locuiește în aceeași clădire cu Peter și îl ajută să vadă elefantul, iar mai apoi să obțină elefantul. Peter e singurul care vede tristețea elefantului (nu acolo era locul lui și îi era dor de casă) și deși la început voia elefantul doar ca să-și găsească sora, într-un final realizează că cel mai important e să ducă elefantul acasă, că orașul Baltese nu e potrivit pentru el. 

Până aici și cartea și filmul sunt asemănătoare. Dar mai departe sunt diferențe majore. Modul în care Peter obține elefantul este diferit și din punctul meu de vedere mai credibil în film. Cine a făcut animația a avut marea inspirație să introducă în poveste un rege căruia îi plăceau lucrurile imposibile, inclusiv apariția elefantului. El e cel care decide că dacă Peter va trece trei probe imposibile, atunci elefantul va deveni al lui. Astfel Peter dovedește că nu întotdeauna ceea ce pare imposibil chiar este imposibil.

Deși animația sugerează mult mai multă magie decât cartea, momentul întâlnirii dintre Peter și sora lui, Adele, tot mai credibil pare în film decât în carte. Sau poate că mi-a plăcut mai mult mie povestea din animație. 

Ca și recomandare... le-aş recomanda pe amândouă, cartea mai ales copiilor. Ei sunt tentați să treacă peste anumite detalii în film, dar în carte, citite, vor înțelege mai mult ce înseamnă cinstea și onoarea, ce înseamnă o promisiune făcută (datorie curată, spunea un proverb).

„Ceva mai târziu, în aceeași noapte, când lumânarea se stinsese, camera era cufundată, în beznă, iar bătrânul militar sforăia în patul lui, Peter Augustus Duchene stătea întins pe salteaua lui de paie, pusă direct pe podea, uitîndu-se în tavan și zicându-și: El minte, ea minte, el minte, ea minte.

Cineva minte, dar nu știu cine.

Dacă ea-i cea care minte, cu poveștile ei caraghioase despre elefanți, atunci sunt exact cum a spus Vilna Lutz: un prost- un prost care crede că va apărea un elefant și mă va duce la sora mea moartă.

Dar dacă el minte, atunci sora mea e în viață.

Inima îi bătu cu putere în piept.

Dacă el minte, atunci Adele trăiește.

- Sper ca el să fie mincinosul, spuse Peter cu voce tare, adesându-i-se întunericului.

Iar inima lui, uimită de o asemenea trădare, năucită după ce fusese pus în cuvinte cu asemenea sentiment total nedemn de un militar, i se zbuciumă în piept mai tare de data asta.” (fragment din carte)

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.

Totul începe cu noi, de Colleen Hoover- Citate favorite (27)

 „Totul începe cu noi” , de Coleen Hoover este continuarea romanului „Totul se termină cu noi” despre care v-am povestit săptămâna trecută. Pentru cei care vor să citească mai întîi prima carete și să descopere singuri finalul, poate ar fi bine să nu citească mai departe. Nu am cum să nu dezvălui câte ceva din prima carte.

Povestea începe exact din punctul în care s-a terminat cealaltă carte și descrie în principal evoluția relației dintre Lily și Atlas. Citind primul roman, nu ai crede că e nevoie de o continuare, a scăpat de soțul abuziv, a divorțat și s-a reîntâlnit cu Atlas, iubitul din copilărie.  Ai crede că de aici toate sunt bune și frumoase, nu? ce ar mai fi de zis? O să descoîn carte că sunt destule.

Deși divorțați, Lily și Ryle au un copil împreună și automat încă interacționează pentru ca cea mică să-și cunoască ambii părinți, plus că cea mai bună prietena a ei, Allysa este sora fostului soț. Mi-a plăcut mult acest personaj, că deși își iubește fratele, nu i-a luat partea atunci când a greșit. Inevitabil fostul îi apare în cale cât se poate de des și nu reacționează prea bine la noua relație dintre Atlas și Lily.

Pe de altă parte, aflăm mult mai multe detalii și despre viața lui Atlas, cartea e scrisă când in perspectiva ei, când din a lui. Aflăm și mai multe detalii din trecutul lui, ce fel de părinți a avut, cum a ajuns fără adăpost și de ce luptă să obțină cutodia fratelui său ai mic despre care abia acum află că există.

Mi-au plăcut multe paragrafe din carte, dar ar fi însemnat să fac un roman din acest articol. Am selectat doar căteva ce mi s-au părut mai importante.

    Lily : „Acum înțeleg că, atunci când pui capăt unei relații abuzive, cel mai dureros lucru e faptul că pasul ăsta nu înseamnă automat că nu vor mai exista momente neplăcute. Din când în când, vor apărea asemenea momente. Atunci când închei o relație abuzivă, pui capăt și clipelor plăcute petrecute cu fostul partener.”

O discuție între Marshall și Lily:

    „- Relația noastră nu trecea printr-o fază bună. Eram la universități diferite, eram tineri și ne chinuiam să întreținem o relație la distanță. De fapt, nu a fost cine știe ce dramă. Allysa era la o petrecere. Băuse prea mult și s-a sărutat cu un tip. Dar apoi, deodată, și-a adus aminte ce bărbat uimitor sunt. Însă când mi-a mărturisit ce-a făcut... În viața mea nu am fost mai furios ca atunci. Niciodată nu mă simțisem așa rănit. Am vrut să mă răzbun, s-o înșel și eu, ca să știe cum e; am vrut să-i tai cauciucurile, să depășesc limita pe cardurile ei de credit și să-i dau foc la toate hainele. Dar, indiferent de cât de furios am fost, atunci când stătea în fata mea nici măcar o secundă nu m-am gândit să-i fac rău fizic, mai degrabă voiam s-o îmbrățișez și să plâng pe umărul ei. 

    Marshall mă privește cu sinceritate. 

    - Când mă gândesc că Ryle te-a lovit... mă înfurii. Mă înfurii fiindcă îl iubesc. Chiar îl iubesc. Încă din copilărie mi-a fost cel mai bun prieten. Nimic din ce-ai făcut sau din ce-ai face nu poate fi considerat o scuză pentru ca un bărbat să te lovească și să justifice treaba asta prin faptul că era nervos. Lily să ții minte asta! Ai luat decizia corectă când ai încheiat relația. N-ar trebui să te simți niciodată vinovată din cauza asta. Ar trebui să fii mândră de tine. ”

    Atlas mi s-a părut un cararcter deosebit, mi-a plucut mult cum a gestionat întâlnirea dintre el și  Ryle, refuzând să se bată și alegănd să-i spună adevărul dur direct.

    „ - Atunci când n-o să meargă între tine și Lily, iar ea o să aibă nevoie să fugă undeva, să știi că n-o să adun cioburile după tine. 

    După replica asta, Ryle pleacă. Nu o ia prin restaurant, se îndepărtează pe alee. 

    Privesc cu milă în urma lui. Ryle n-o cunoaște deloc pe Lily.

    Absolut de loc.

    Lily nu fuge la alții sau după alții. Când am plecat din Maine, nu a fugit după mine. Când l-a părăsit pe Ryle, nu a alergat la mine. În schimb, s-a asigurat că e cea mai bună mamă posibil. Și totuși, ce crede Ryle că va face Lily dacă relația noastră n-o să reziste? Are impresia că va alerga la el, de parcă Ryle ar fi salvarea ei? 

    Salvarea lui Lily este Emerson, iar dacă Ryle nu înțelege treaba asta, înseamnă că nu știe pe ce lume se află.

    Dacă ar fi rămas cu Ryle, el ar fi născocit toată viața tot felul de probleme ca să-și justifice furia nemăsurată. Nu eu am fost cauza divorțului, iar dacă Ryle s-ar fi purtat altfel, acum nici n-aș face parte din viața lui Lily.”

 Discuție între Atlas și fratele lui, Josh (am ales doar replicile importante ale lui Josh) 

  „- Mai ții minte că rămăsesem în urmă cu tema aia cu arborele genealogic? 

    Josh îți potrivețte centura de siguranță apoi adaugă:

    - Profesorul nu mi-a spus cât de mare ar trebui să fie arborele ăla. Pur și simplu o să desenez un lăstar. Lăstarii n-au crengi. [...]

    - O să desenez un lăstar cu două crenguțe, crenguțe mici de tot: una pentru mine, una pentru tine. O să ne cultivăm propriul arbore genealogic. Unul care începe cu noi. [...] Și o să ne pricem mult mai bine să avem grijă de el, decât părinții noștri de rahat.”

Postarea participă la ”Jocul de luni” 

ce constă în redarea unor Citate favorite, 

joc găzduit acum de Suzana.