Nu cred că cineva s-ar aştepta ca Nicu Covaci să vorbească despre România în termeni blajini. Eu unul, dincolo de cultul pentru muzica Phoenix, am admirat mereu rezistenţa (şi nu doar în sensul unei dizidenţe de bibliotecă, onorabilă, desigur, şi aceea) liderului acestei trupe faţă de sistemele şi metehnele românilor dinainte şi de după 1989. O rezistenţă dublată de revoltă, revoltă care înseamnă aici, implicit, luptă fie şi cu morile de vînt… Bineînţeles că orice bătălie are în ea sămînţa dezamăgirii sau deznădejdii. Luptătorii ştiu asta însă nu dezarmează. Eu unul, pe Nicu Covaci l-am mai citit şi auzit afirmîndu-şi cu tărie dezamăgirile faţă de ţara pe care, probabil, a văzut-o cîndva ca pe o Pasăre Phoenix, însă nu mi l-am imaginat niciodată deznădăjduit, adică aproape înfrînt. Statura sa m-a oprit să mi-l închipui astfel, cum m-a făcut şi să-mi păstrez „Phoenix-ul meu”, cel „de atunci”, departe de scandalurile mai vechi sau mai noi care nu i-au lipsit şi nu-i lipsesc formaţiei… aşa cum arată ea acum…
Cu toate astea, într-un interviu din „Gîndul” de azi, Nicu Covaci îmi pare deznădăjduit (sau doar obosit, ar spune unii). „…Aici mă consum îngrozitor. Am amintiri mai frumoase din vremurile urâte ale comunismului. (…) Locurile sunt la fel ca întotdeauna, oamenii, însă, s-au schimbat mult. Nu mai regăsesc omenia de altădată. Valorile de-atunci. Şi-atunci prefer să mă ţin departe de-aici. Stau să mă gândesc dacă aş fi preferat să nu se întâmple ce s-a întâmplat… O schimbare trebuia să se petreacă, dar nu asta. Sau nu aşa…”, spune Covaci, după ce mai sus cu cîteva rînduri afirmase: „Îmi pare rău pentru tânăra generaţie, educată în filosofia firului de iarbă: să te apleci după cum bate vântul. Acestă naţie are un mare minus – îi lipseşte şira spinării. Învăţaţi să spuneţi nu. Luaţi-vă porţia, nu fărâmiturile. Eu Mioriţa aş mânca-o friptă. Lucrez de ceva vreme la AntiMioriţa, în care ciobanul, auzind de la oaia năzdrăvană ce i se pregăteşte, spune că câine, prietenul lui: „Deseară ne-om bate!” Ştiu că-i o minciună, dar am nevoie de ea”. Poate e doar impresia mea privind această deznădejde sau, poate, deznădejdea asta e doar a mea şi încerc să o traduc cumva, dar ea, acum, mă face să mă întreb: ce a mai rămas şi ce vine să ocupe locurile rămase libere? Şi mă întreb asta chiar şi gîndindu-mă la vechiul Phoenix, „acel Phoenix”… dar…
Am văzut apoi azi inaugurarea celei mai înalte clădiri din lume, Burj Dubai. A opta minune a lumii… Un spectacol memorabil. În paralel, la televizor, se dezbătea de zor candidatura unei beizadele portocalii, a lui Honorius Prigoană. Apoi am citit despre cele ce nu se vor întîmpla nici în anul ăsta în România şi despre faptul că întrebările nerezolvate ale anului 2009 au rămas aceleaşi şi pentru 2010, fapt pe care l-am şi prevăzut de altfel acum cîteva zile… Da, înţeleg dezamăgirile lui Nicu Covaci şi încep să nu-i mai judec semnele deznădejdii, cu atît mai mult cu cît, eu nu scriu aceste rînduri de pe terasa însorită a unei vile din Spania…