Zile de ziduri

Genunchiul Lumii, Texte şi pretexte

Vine, într-o zi, viața, și îți zice că „trebuie” să înveți că limitele au secunde, zile, luni de zile, milimetri și cel mult centimetri. O zi din care „trebuie” să înveți din nou să mergi, să îți numeri pașii și respirațiile și orele, privind spre trotuarele uriașe, pe care te simți ca o furnică sau ca un melc în cîrje, spre oamenii care trec pe lîngă tine și care ți se par enormi și iuți. O zi în care „trebuie” să deprinzi exercițiul neputinței tale. Vine o zi cînd cușca din casă, cu singurătatea ei, ți se pare unica siguranță, chiar dacă dor și paginile și muzicile tale. Fiindcă simți totul monstruos, în fiecare celulă și nerv care îți cer alerta maximă. Liniștea și locul „tău” nu-ți mai sunt ale tale. Nici noaptea, nici dreptul la somn, nici dreptul la veghe cu tine însuți, fiindcă ești dublat de altceva, altcineva, care te locuiește și te arde și îți dă ghes secundă de secundă… Nenumărate, bolnave secunde. Și vine dimineața, o altă dimineață. Altă zi identică. Ca o „recompensă” la nu știi ce. Fiindcă, de o vreme, ceilalți obosesc iar tu vrei să te dai la o parte din calea lor, ca să nu-i mai încurci.

E firesc, viața lor are altă viteză, alt ritm, alte priorități. Trotuarele lor sunt înguste și înghesuite și telefoanele le sună de zor. Ei trebuie să alerge printre standuri înghesuite, cu fel de fel de cărucioare grele, cu pîine, apă, inflație, trebuie să treacă pe la ghișee, să-și vadă de multele ore în trafic, de benzină, de guvern, să-și respecte skill-urile prin birouri, să se întîlnească, la o bere, la un meci, la altele, să afle de știri, să-și facă planuri, săptămînale, lunare, de vară, de vacanțe pe riviere, de toamnă și de iarnă, să petreacă… „timp de calitate”…

Tu, pe trotuarul tău încet și uriaș, rămîi într-un singur timp și anotimp, să zicem într-o primăvară definitivă, cumva negrăbită. Un ciudat, un rest costisitor, așteptînd un telefon, o hîrtie stabilită după regulile unora confortabili să dea reguli, care să-ți mai prelungească măcar cu niște zile „ciudățenia” și „liniștea” și „huzurul” aparentei tale vieți… După? Cum, cînd, mîine, poimîine? Nu știi. Ceva, nu cineva, îți spune să ai răbdarea să speri (e o terapie și asta și se vinde bine, ca toate terapiile de viață, mici sau mari) că trotuarul tău nu va fi tot mai încet, pînă la oprire, și definitiv. Sau că nu va fi un fel de, socialmente, ultimă stație, că oricum, nu-i așa?, deja ești bătrîn, inutil. Răbdarea, supraviețuitoare, să privești de la o singură fereastra către trotuarele uriașe, obositoare, atît de lungi și de late, cît niște zile enorme de ziduri.

Despre bunătate și (sau) ticăloșie

Metehne româneşti, Texte şi pretexte

Cred că nu ar trebui să ajungem la o anumită neputință pentru a experimenta… bunătatea (aici parcă îmi sună mai dulce acel „kindness”) dar iată că ni se întîmplă… și nu o spun în sens biblic chiar dacă voi încheia asta cu vorbele unui monah. Dar… sub pretextul unei atitudini „spartane”, intransigente, văzute de unii drept… chestie moralicește necesară pentru „reușita în viață”, întîlnesc tot mai des o răutate „cîinească” (în sens de jivină, nu de cîine!) a procurorilor și procuroarelor casnice ori de corporație bucuroși/oase să-și exerseze această „abilitate” pe cei din jur mai căzuți.

Să îi urmărești cu cerbicie ca să, vezi Doamne, îi supraveghezi, să le corectezi „greșelile”, din „grija” ca nu cumva să facă vreo „prostie”, parte din același exercițiu, să îi abandonezi în neputințele lor exact atunci cînd le-ar trebui o cîrjă (pardon, mînă!) de ajutor, sau mai mult chiar, să-i „împingi pe scări” cu treburi pe care știi bine că nu pot să le ducă la capăt, mi se pare nu o atitudine „întăritoare și antrenantă” ci ticăloșie pură. Și, mai mult, de ce, observ, „stilul” ăsta este însoțit de un scrîșnit din dinți și o strîngere a pumnilor, indiferent dacă e vorba despre un adult – cu toate păcatele și nevolniciile lui – sau chiar despre un copil?!

Desigur, știu, aici nu e vorba despre „parenting” (că tot e la modă) sau „militărie”, ci de o fundamentală lipsă a celor șapte ani de acasă (nu mai vorbim și de o minimă cultură aici!), de o sluțenie și un egoism născute din anii ăștia „noi” ai tuturor posibilităților, ai vieților cu totul pe tavă. Și văd că asta nu se vindecă, ba mai mult, se perpetuează într-o formă sine qua non a trăirii românești, ocupînd locul vechii blîndeți „mioritice”.

Știu, cum mai spuneam, sunt „vechi”… „Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart… este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul. Acum știu, am aflat și eu…”, scria Nicolae Steinhardt.

Brancusi, Mademoiselle Pogany – The Sherman Museum

Globalizarea indiferenței

Texte şi pretexte

Titlul ăsta trebuie pus în ghilimele fiindcă vine de la un text al Papei Francisc, dar ghilimelele, asemeni oricăror altor reguli morale ale textului, sunt, știu, perimate azi. Atîtea lucruri și existențe învechite, în jur… În jurul meu, zic, aici în camera mea, în laptop-ul meu, în folderele cu texte, cu poze, cu muzici. În jurul meu, adică și în priveliștea ferestrei mele dinspre etajul trei, în străzile din jur pe care le parcurg mai greu acum… Pe care nu le privesc cum cred că le privesc alții, ceilalți, ci cu ochii mei, mereu interiori. Desigur, sunt indiferent la „peisajele” lor, cum și ei sunt indiferenți la ale mele. Globalizarea noastră personală nu ne-a făcut mai părtași la viețile celorlalți, ci mai străini. Ah, desigur, acum avem la îndemînă mijloacele nenumărate, rețele și mesagerii infinite, ocheanele clare de a ne vedea, pe cît mai mulți, de a ne urmări, pînă în intimitate și de a dezvălui mai departe ce am văzut, de multe ori cu un exhibiționism feroce. Și, oricît de curioși am fi astfel despre existențele celorlați, cu atît mai indiferenți suntem. Tocmai de aceea prefer chestiile astea vechi, așa cum este și blogul ăsta vechi, de care mă apropii astăzi – nu știu dacă o voi mai face și mîine și poimîine – nu cu nostalgie și tristețe, cum ar trebui, ci cu indiferență. Dar… „who knows, who cares for me”. Indiferența mea a ajuns în mine însumi astăzi.

 

 

Cîntec de pe trecere

Genunchiul Lumii, Texte şi pretexte

toamnă, pe un pod din Praga, de care ți-e dor, cai sălbatici cu rolling stones, acum și atunci, de parcă aplicația ta de muzică ar fi încurcat piesele și nu știi încotro, la stînga sau la dreapta, ca să nu dai nas în nas cu singurătatea, cu durerile, cu tristețile, ca să nu ți se așeze la masă Dinică, Iordache și Ploieșteanu, să le scrii un cîntec de petrecere, toamna, pe o străduță din Praga…

hdr

Despre zbor

Al doilea genunchi al lumii

tu ai nevoie de un creion și de o foaie de hîrtie

și mai ai nevoie de gîndul care zboară și pe care trebuie să îl prinzi și să îl scrii dacă vrei să te lase în pace

să fii o pasăre cu inteligență artificială mi se pare imposibil pentru gîndul scris zbor

să fii cuvîntul zbor cu inteligență artificială mi se pare imposibil pentru gîndul pasăre care zboară

aripa e una. scrisă

În curtea interioară

Al doilea genunchi al lumii

treci zi de zi prin curtea interioară dar e prima oară cînd auzi un menuet de la una din ferestrele interioare ale unuia dintre etajele interioare probabil o sală de dans e pe acolo și cineva învață pașii…

e liniște acum în mintea ta interioară cînd te gîndești că ești în mijlocul unui oraș cu oameni înghesuiți obosiți și bolnavi și surzi și că toate nefăcutele se plătesc în curtea ta interioară.

Să

Al doilea genunchi al lumii

Să-ți fie dor de un nedor, să pleci pe un nedrum cu bilet de voie de la timp,

Să n-ai cuvinte, să ai neînțelesuri și o linie de tramvai fără sfîrșit,

Să-ți schimbi ochelarii roz cu ochelarii mov și teii și cireșii și pescărușul de pe pervaz,

Să te privească cu o invidie de frunze și de zbor,

Să ajungi nicăieri, niciunde, nimeni, iarbă,

Să nu te întrebe nimeni de ce și unde și dacă ai fost sau n-ai fost.

Vorba lui Alighieri

Texte şi pretexte

Fiecare cu norocul lui, vorba lu’ Alighieri. E un loc comun și o chestie desuetă, dacă nu chiar rușinoasă, să îți afișezi azi constatarea că îți e furat timpul, că viața ți-a fost confiscată de vremuri și vremelnici. Pentru asta, rețelele te vor împacheta automat și te vor arunca pe o bancă, lîngă drum – nu mai ești demn de bulă. Asta azi, cînd virtualul, privit cu circumspecție altădată, a halit realitatea ca un căpcăun răbdător. Mîine, cînd și ultimele hălci de irealitate vor fi hăpăite de „inteligența” artificială, venită ca să te ajute, să te ducă de mînă prin mall-ul neputințelor și confuziei tale, probabil nici nu-ți vei mai aminti de timp (timpul ăla, „de calitate”, „donabil” la tarabă 😉 ), ca să mai constați tu ceva. Bineînțeles, binevoitorii și „puternicii” adaptați futilității orelor or să spună… compasionați: „păi dormi cum îți așterni’, „ridică-te și umblă!”, „nu face sens” (sic!) să te… iei de la fleacuri ca ăsta! Desigur, te aliniezi sau te pierzi, pieri. Conformarea nici nu e obligatorie. Toate grozăviile ultimilor ani, dar și tot „altruismul”, toate „facilitățile”, care ți-au fost puse pe tavă, îți vin mănușă. E atît de simplu. Efemerități, gingășii, nostalgii, cer albastru, verde de iarbă, puf galben de păpădii, liniști, neliniști, poezii, primăvara, ipocrizii?! Fost-au. Și ferice de cei care le-au prins fără să le mai știe de soartă astăzi. „A ajunge pe Marte, cred, nu este problema fundamentală (…) acesta e un lucru nerecomandat celor slabi de inimă” 🙂 zicea unul dintre „idoli” zilei, Elon Musk. Da’, dar probabil, ajunși acolo, fiecare cu singurătatea lui, vom fi întîmpinați de aceleași vorbe vechi ale lui Dante Alighieri, pe care le lăsasem în urmă, scrise pe un perete, la plecare.

Servus, Blogolume!

Toate cele bune! 😉

Rene Magritte - La Duree poignardee, 1938

(Rene Magritte – La Duree poignardee, 1938)