O cronică de Dumitru Augustin Doman la romanul Gheţarul

 Dumitru Augustin Doman

Un roman care șterge hotarele dintre real și magic, dintre real și absurd

Primind de la Șerban Tomșa romanul Ghețarul ( Cartea Românească, 2009 ), cu o dedicație măgulitor-batjocoritoare [...], am fost tentat să-l exilez (romanul, desigur ) într-un dulap din redacție, în „sarcofagul” unde îndeobște trimit cărțile de necitit ale nenumăraților veleitari români contempăorani. Mi-am găsit însă răgaz să-l răsfoiesc, am văzut între timp o cronică despre roman scrisă de Radu Aldulescu și mi-am zis că dacă un romancier mare ca Aldulescu scrie elogios despre un prozator, e groasă ! Când am văzut și o prezentare de Al. Cistelecan, critic parcimonios cu texte despre prozatori, m-am răzgândit brusc și am purces la o lectură atentă și îndelungată și bine am făcut. Altfel, nici nu știam ce pierdeam.

Cadrul romanului este reprezentat de un oraș imaginar, insolit, în care s-au retras niște „ratați” ai României reale, reprezentanți ai mai multor categorii sociale, profesionale, psihologice, loc izolat, rupt de lume, în care cei de mai sus -ca-ntr-o nesfârșită ședință de terapie colectivă - povestesc, povestesc, povestesc, într-un amestec aiuritor de real și fantastic. Gazda lor este un anume Geronimo care s-ar fi dorit un fel de „Dumnezeu și stăpân” al lor, dar care de fapt e unul la mâna a doua, „Dumnezeul” adevărat rămânând necunoscut, Geronimo fiind angajat „prin corespondență și prin intermediari ” să-i primească și să-i întrețină, el știindu-le totuși trecutul : „ Niște mici dosare uitate de proprietar mi-au permis să vă studiez viețile... Evident, evident, a fost un abuz din partea mea, aveți motive întemeiate să protestați, vă rog să mă iertați pentru bădărănia mea, dar ia gândiți-vă la cine a inițiat și a finanțat cercetările...Cine i-a permis lui să întocmească acele dosare, cu ăla cum rămâne ?Aud ? Nu este el un criminal care și-a băgat nasul în viețile dumneavoastră ? Dosarele alea mi-au arătat că toți cei prezenți în acest hotel sunteți sau ați fost oameni de talent, cu mari posibilități, dar dintr-un motiv sau altul, v-ați poticnit, v-ați împotmolit, n-ați putut trece peste anumite obstacole, ați rămas în pană, niște ratați, niște mediocri, nu vă supărați, reformulez, niște neîmpliniți, ca și mine, ratatul dumneavoastră de serviciu care a visat că poate schimba destinul altora...”

Odată fixat cadrul și stabiliți protagoniștii, romancierul se dezlănțuie. Șerban Tomșa are viziune, are imaginație, nimic nu-i e străin din realismul magic, din alunecarea în fantastic, din Mateiu Caragiale, din Fănuș Neagu și Ștefan Bănulescu, din Gabriel Garcia Marquez și Mircea Eliade, deși nu e copiator, nici epigon, nici măcar mimetic, poate doar livresc.

Personajele din așezământ fac parte din diferite epoci istorice (Evul Mediu, România modernă, comunism, perioada de tranziție ) și poartă nume insolite sau celebre, dar având identități diferite de cele ale personajelor istorice : Socrate, care e un bucătar bețiv, Sacrificiucalului, Haisănebatem, Zerocincizeci, Puterea Locală, Napoleon, scriitorul Tom Kastelka ( în multe privințe, un alter ego al autorului ), Ștefan cel Mare, colonelul, doctorul...

Așadar, acțiunea se petrece în „orașul acela de munte, cu nume de femeie nordică, Christiana ”, iar personajele trăiesc „în iluzie”. Romanul - livres și senzațional, livresc și savuros - este o mare și gravă trăncăneală, din care trăncăneală se reface ca-ntr-o uriașă oglindă deformatoare istoria poporului român. Ca orice roman adevărat, Ghețarul este legitimat de personaje puternice, apăsat conturate : v. bătrânul cinic, dostoievskian, care a trăit o viață din șantaje ordinare, dar și personaje reale, nenumite, cum e - la pagina 261 - Marin Preda sau - la pagina 200 - Radu Aldulescu, ca și scriitorul Tom Kastelka, prototip al creatorului „ficționar” („mereu paralel cu lumea reală”), cel ce are „rădăcini doar în cărțile pe care le citește” și cel care rătăcește „deopotrivă printr-un cătun cu mari bulevarde iluminate feeric și printr-un mare oraș care are câmpii și păduri interioare...”)

Filosofia romanului este expusă într-n dialog dintre doi protagoniști : „ - Domnule, spuse colonelul, orice viață e dată pentru a fi irosită. Toată filosofia e să o irosim cât mai frumos... După mintea mea Leonardo da Vinci a fost cel mai mare om care a existat pe pământ. El, singurul, a înțeles esența vieții noastre de șobolani nevrotici care privesc cerul.. De aceea nu a reușit sau nu a vrut să termine nimic din tot ce a început...”

„- Ha, ha, ha, râse Tom.După logică asta, noi l-am depășit deja pe Leonardo, din moment ce nici n-am început vreodată ceva... Eu cred însă că Leonardo ne-a lăsat ideea că merită să încerci orice. Că poți... Finalizarea nu mai are niciun rost... Poate fi dezamăgitoare sau chiar îngrozitoare, ca și moartea... Acum îmi vine în minte că poate am fost invitați aici nu ca să depășim ratarea care ne caracterizează, ci pentru a înțelege cu adevărat măreția eșecului... ”

Șerban Tomșa știe să șteargă verosimil granițele dintre realitate și ficțiune, dintre istorie și contemporaneitate, dintre sănătate și psihoză, făcând-o totuși în povestiri adevărate. „Spune adevărul și nu te vqa crede nimeni ” - sentința lui Dostoievski - devine aici, la Tom Kastelka : „Adevărul pare cel mai puțin real.” Dar, să nu uit, Tom știe să ignore granița dintre logică și absurd, în Gheațarul găsind și o reală dimensiune a absurdului ; nu cumva Kastelka trimite la Kafka, la ...omul de la Castel ?

Oricât m-am străduit, nu cred că am reușit să dau o imagine cât de cât fidelă a forței romanului lui Șerban Tomșa, singular în literatura română contemporană, , un Ghețar demn de a sparge Titanicul greoi al peisajului literar actual, ca să fac o metaforă. Sper să fi reușit măcar să incit la lectură câțiva cititori. Puterea de creație ieșită din comun a prozatorului rezultă și din faptul că a scris cartea în doar trei luni.

Argeș, nr. 7, iulie, 2010

Retopind peștișorii de aur

* Spre dimineață am un vis în care văd coperțile/copertele a două dintre cărțile la care lucrez și îmi răsună în minte câte o idee importantă pentru fiecare volum. M-aș putea trezi să le notez, dar sunt conștient, în somn, că n-aș reuși să readorm. Fac eforturi să memorez totul. Abia după-amiază îmi amintesc cum arătau romanele mele, însă cele două idei s-au evaporat. Totuși, nu s-au dat toate bătăliile și încă nu s-au încuiat ușile.
* Tot amân să scriu despre ultimele cărți citite. Până la urmă, la ce bun? Sunt medii sociale în care nu ai nici măcar spațiul moral de care beneficia Aureliano Buendia când fabrica peștișori de aur, retopindu-i de fiecare dată.  Nu sunt împotriva evoluției morale - ah, acest capitol a fost în mare parte doar o inacceptabilă ipocrizie -, dar există un cod dincolo de care toate actele noastre încetează să mai aparțină sferei umanului și devin monstruoase. E de meditat asupra degradării omului supus presiunii diverșilor factori care îl macină. Nemilos este timpul. În orașe, descompunerea este mai mult fizică. În lumile în care cărțile n-au putere, banii fac ravagii cu sufletele celor care au prea mulți sau nu au deloc.
* Un prieten, scriitor de mare originalitate, face o anchetă literară și mă bagă și pe mine în seamă, solicitându-mi răspunsul la o întrebare surprinzătoare : cum ar fi literatura pe care o scriem, dacă am fi nemuritori?
* Nu vă spuneam că Dominika Cibulkova e mai bună decât adversarele ei și că Andy Murray va fi noul lider mondial? Antrenorii sunt foarte importanți. ( S-ar putea să fie și o strategie a lui Djokovic, care a decis, probabil, să lupte intens doar pentru a câștiga turnee de Mare Șlem.) Sunt uimit însă că Simona Halep e foarte mulțumită cu un îndrumător care îi spune tot timpul :”Ai suflet mare! Luptă, luptă până la capăt! Așa! Dă-i înainte!”” Unde sunt strategiile și detaliile tehnice? Te pomenești că omul ăla nu îndrăznește să o învețe nimic pe Simona, fiindcă, ambițioasă cum e, machidoanca noastră s-ar putea supăra. Suficiența i-a mâncat pe mulți. Năstase, Ivanisevic și Djokovic sunt exemple ilustre. Toată stima pentru munca lui Murray, care n-are însă nimic strălucitor în jocul său.
* S-auzi și să nu crezi! Lideri ai ISIS au fugit cu milioanele organizației. Cum vor proceda musulmanii? În mod sigur nu le vor da cinci ani de pușcărie, din care condamnații vor face mai puțin de jumătate, rămânând cu toți banii la chimir. Reamintesc că, pentru furtul unei pâini, judecătorii români dau babelor pedepse foarte grele.

Despre neajunsul de a deveni personaj

         Dacă ești scriitor, unul dintre cele mai triste lucruri este să te repeți. Să ne înțelegem bine : faptul că în romanele lui Balzac și Faulkner, unele personaje circulă fără restricții, trecând cu dezinvoltură dintr-o carte în alta, nu constituie un factor de repetare. E doar semnul unui imaginar foarte închegat, rivalizând cu lumea ”aievea”, cum ar spune un clasic. Să scrii volume aparent diferite, dar cu aceleași personaje ( ascunse sub felurite nume) surprinse în împrejurări asemănătoare, înseamnă a scrie variante ale unei singure opere. Să glosezi la nesfârșit asupra acelorași scene trăite de tine cândva este, iarăși, un semn de învârtire în jurul propriei cozi. De aceea e bine să ai o experiență de viață cât mai bogată. E util, eventual, să întocmești dosare de existențe, să cauți modele pentru personajele tale. Aici apare altă dificultate. Unii consideră că ficțiunile tale sunt chiar ei și că trebuie să le dedici ditirambi, cam cum făceau lăudătorii lui Ceaușescu cu idolul lor. Nu le surâde nici să-i pui să se scarpine sau să intre într-o cârciumă. Vor considera că îți bați joc de ei și se vor supăra. Alții sunt convinși că, dându-și acordul pentru a fi personaje, vor fi supuși automat unui ritual sadic, de ridiculizare.
       Dintre cetățenii civilizați, nimeni nu este scandalizat dacă îi propui să-l iei ca model pentru o ființă pe hârtie. Cei mai mulți nu te refuză. Există însă și meserii atât de delicate, încât cei care le fac sunt extrem de prudenți. Printre polițiștii foarte inteligenți pe care i-am cunoscut, există unul care a ținut, în fața elevilor mei, o prelegere despre pericolul reprezentat de droguri. Omul are preocupări intelectuale și un înalt nivel de înțelegere a lumii. E un tip puternic, plin de energie : mi-a mărturisit că, deși e foarte tânăr, doarme doar șase ore pe noapte. L-am întâlnit, după un an, pe străzile localității în care lucrează și l-am abordat. M-a recunoscut și am schimbat câteva vorbe. Mi-a venit ideea să-l iau ca model pentru un personaj, dar apărătorul legii s-a oprit din amabilități și m-a privit încurcat.
- Nu, m-a refuzat el abrupt. Luați pe altcineva ca model pentru personajul pe care vreți să-l construiți.
Nu i-am zis că vreau să creez niște detectivi și că-i mai am în vedere pe doi polițiști pe care îi prețuiesc foarte mult. Am mai vorbit două minute și ne-am despărțit cordial. N-avea rost să-i cer explicații pentru atitudinea lui. Și era exclus să creadă că voi face un personaj comic din el. Dacă ar fi fost așa, nici nu i-aș fi cerut permisiunea. Pe urmă m-am gândit că polițistului nu-i este îngăduit să se apropie de oameni decât până la un punct. Răspunzând unor chestionare, el ar fi putut intre în zone sensibile ale meseriei sale și s-ar fi complicat inutil. Cine știe în ce direcție ar fi deviat colaborarea noastră și o opinie politică exprimată lejer s-ar fi putut transforma într-un butoi cu pulbere! Tânărul nu știe că nu discut niciodată cu un amic ceea ce am parlamentat cu altul și că protejez intimitatea celor cu care intru în contact. Sau omul legii s-a gândit că e mai sănătos, din punctul de vedere al carierei sale, să se țină departe de un scriitor? Câți n-au regretat că nu și-au ținut gura în prezența lui Truman Capote? Mă gândesc, în primul rând, la Marlon Brando.
          Cu certitudine nu voi cunoaște niciodată adevăratul motiv al lipsei de cooperare manifestate de virtualul meu prieten. În orice caz, trebuie să mărturisesc că în viață sunt un om discret, iar ca scriitor încerc să nu mă repet. Niciun roman semnat de mine nu seamănă cu volumele publicate anterior.

P.S. Ca să nu ajungă repede la fundul sacului, e obligatoriu ca un scriitor să fie și un mare cititor. Lectura e chiar mai importantă decât experiența de viață. Dar asta e o altă temă.
 

Rurali, citadini, periferici. Fiecare (re)inventează doar lumea în care a trăit

    O prejudecată puerilă este că nu te poți numi prozator dacă nu scrii cărămizi. Și se simte, la câțiva autori români, efortul nefiresc de a lungi povestea, de a se învârti la nesfârșit în jurul propriei cozi, chiar dacă epicul din îngroșatul op ar încăpea în două povestiri. În mod surprinzător, în unele dintre cele mai bune romane ale lui Breban - nu Îngerul de gips, nu În absența stăpânilor -  se simt burțile și lungirea voită a textului. În schimb, Cronică de familie și, parțial, Cel mai iubit dintre pământeni își justifică dimensiunile, cum se întâmplă cu toate romanele lui Thomas Mann, unde materia epică este copleșitoare. Lungimea e un complex curios, fiindcă o carte lungă și proastă poate fi scrisă de oricine. În ceea ce mă privește, voi prefera în continuare Pana de automobil, Deșertul tătarilor și povestirile lui Borges oricărui chirpic descriptiv, situat în afara zonei de relevanță estetică și umană.
   E. Lovinescu a venit cu altă prejudecată, preluată și susținută, printre alții, de Camil Petrescu și Petru Popescu : citadinismul este un pas înainte în evoluția literaturii, în vreme ce ruralismul este, în întregime, un fenomen desuet. N-am fi putut pătrunde în Occident, opinează Lovinescu, din pricina prozei sadoveniene, în care cuconu Gheorghieș stă pe prispă și ba trage din lulea, ba își amintește de vremurile trecute. E adevărat că personajele din mediul urban sunt, în general, mai complexe decât cele țărănești, dar e vorba de două tipuri de literatură complet diferite. Și cum rămâne cu Moromete? ( Vorba unui coleg de liceu, care mi-a zis, într-o pauză, după ce diriginta ne analizase Moromeții : ” Bă, al dracu', Ilie ăsta e complex rău, bă!”) În realitate, Sadoveanu n-are ecou în lume din cauza regionalismului mult prea pronunțat- n-am spus ”provincialism”! - de care e contaminată aproape toată opera sa și care se manifestă, dialectal, și la nivelul limbajului. ( Interesant e că, azi, unii critici au ajuns să judece romanele exclusiv după limbaj, operând cu concepte inadecvate, potrivite pentru textul poetic.) De această boală puține opere sadoveniene scapă, iar Creanga de aur este cea mai importantă dintre toate. Într-un roman contează stilul, dar limbajul are o importanță secundară și devine o piatră de moară legată de gâtul narațiunii, în cazul în care n-are o funcționalitate precisă, așa cum se întâmplă, benefic, în De veghe în lanul de secară sau în Scândurica lui Dan Miron.  Dostoievski și Breban scriu neglijent, ultimul aproape prost, ceea ce nu-l împiedică să fie, într-adevăr, un romancier incomparabil în literatura noastră.
     Întocmirea unor scurte liste e edificatoare în legătură cu faptul că întâietatea citadinilor e un moft literar. Faulkner, Steinbeck, Ștefan Bănulescu, Preda, Rebreanu, Fănuș Neagu, Nicolae Stan sunt rurali.  Dostoievski, Joyce, F. Scott Fitzgerald, Hemingway, Malcolm Lowry, John Kennedy Toole, Mann, Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sebastian, Breban, Ivasiuc, Constantin Țoiu, Petru Popescu, Cristian Teodorescu, Petru Cimpoeșu, Augustin Buzura  sunt citadini. Charles Bukowski, George Mihail Zamfirescu, Eugen Barbu și Radu Aldulescu sunt periferici, adică neîntrecuți evocatori ai mahalalei. E mai valoros Hemingway decât Faulkner? Mă îndoiesc. Una e tehnica literară, alta e decorul. În definitiv, marea grijă a scriitorului este ca personajele sale să nu se nască moarte. Și cum este Ovidiu Nimigean? El, alături de Petru Dumitriu, de Titus Popovici și de Augustin Doman, poate fi deopotrivă rural și urban. Ca și Tolstoi ori Cehov, de altminteri. Aceasta e ideea la care voiam să ajung. Puțini scriitori pot scrie despre lumile pe care nu le cunosc. Lui Preda și lui Rebreanu nu le-au reușit romanele cu problematică orășenească, în vreme ce Ivasiuc și Petru Popescu n-ar putea scrie niciodată despre țărani. ( Paginile rurale din Un om între oameni de Camil Petreescu nu intră în discuție.) Personajul principal din Janus de Eugen Barbu are stofă de semidoct incurabil și, oricâtă cultură și experiență de viață ar fi acumulat, rămâne un periferic, prin mentalitate, prin gusturi, prin limbaj. Dar e viu, respiră și se mișcă.
      Ca scriitori, trebuie să ne cunoaștem limitele, fiindcă nu putem scrie decât despre lumea în care ne-am format. Mediul în care am fost cândva fericiți ne marchează nu numai viața, ci și scriitura.

P.S. Există și toposul provinciei, cel puțin la fel de interesant ca și orașul, cătunul sau periferia. Ar merita o carte întreagă.

Radiații cosmice și festivaluri literare

    Povestirile lui Bukowski - Cea mai frumoasă femeie din oraș și alte povestiri, Povestiri despre nebunia obișlnuită - mă reconfortează. Sunt invitat la un mare festival literar și sunt întrebat unde trebuie să mă învoiască organizatorii. La școală sau la primărie? Nicăieri, le răspund, fiindcă nu mă pot duce. Manifestarea cade într-o joi și aș pierde și orele de vineri. Asta e. Unii se duc la vernisaje, premiere teatrale, lansări de carte - mi-am refuzat atâția prieteni, că mi-e rușine de mine însumi -, iar eu stau agățat de o slujbă și de o casă, ca un câine legat de o cușcă dărăpănată. Între timp scutur hornurile, curăț sobele, montez o ușă, chem un meșter pentru niște reparații, plătesc rata la bancă, rezolv facturile nenumărate și mă duc la școală. În urmă cu trei săptămâni am stat două ore pe acoperiș, pentru că un horn se dărâmase parțial și m-am trudit, cu ajutorul unui vecin, să-l întăresc. Trei zile am avut fața arsă ca de la sudură, din cauza radiațiilor. Parcă aș fi fost ținut cu capul într-un cuptor de microunde. Și fusese o zi înnorată. Cum vor fi trăind păsările și insectele în atmosfera asta, ucigașă? Mă lupt cu roaba, cu lopata, cu pompa de udat. Dar nu m-am mai încumetat să sparg lemnele pentru iarnă.  Estimp, vorba lui Mateiu, sunt urmărit, evaluat, vânat. A îmbătrânit? Se ține bine? Mai e performant? Mai poate?  ( Am fost totdeauna de părere că în meseria mea e necesar să fii din ce în ce mai bun, să ai un comportament perfecționist și să nu lași niciun amănunt la voia întâmplării. Oricum, pe aici trebuie să te lauzi singur. Am avut elevi care au obținut note maxime pe baza metodelor mele de învățare. Uneori luau ochii examinatorilor cu noțiunile de gramatică, bine asimilate și cu comentariile scrise de mine, dar învățate de ei, din păcate, pe dinafară. Le-am explicat că asta  nu înseamnă să știi literatură, însă pe ei îi interesau notele. Acum vor performanțe fără să mai deschidă o carte, un caiet, nimic. Mă gândesc să elaborez o metodă prin care să-i mângâi pe cap și să-i descânt pe discipoli, iar ei să devină instantaneu erudiți și să spargă baremele de notare. )
Un tânăr critic literar scrie  că un prozator trebuie ”să spună o poveste sau să transcrie o experienţă”.  Textul mi-a fost trimis de un prieten romancier, dovadă că scriitorii îi citesc  pe critici mai mult decât îi citesc criticii pe scriitori. Ca și amicul meu, împărtășesc opinia cronicarului, că un romancier trebuie să spună o poveste. Cu mulți ani în urmă, scriitorii erau învățați că e bine să se tot învârtească în jurul cozii, iar dacă scriau bine, reușita era asigurată. 
 De pildă, aș putea scrie ca Bukowski, mi-ar plăcea, dar ce te faci cu urmăritorii? M-ar scoate din comunitate, m-ar denunța public, m-ar pune la stâlpul infamiei. Dar ce nu mi-ar face! Nu e plăcut, chiar dacă, trebuie să spun, de ani buni lucrurile astea nu mă mai afectează deloc. Uneori, destul de rar, reușesc să mă amuze.Tresar când găsesc într-o povestire de Bukowski o intuiție psihologică de zile mari. Un copil îl întreabă pe tată său de ce unii oameni îi urmăresc și vor să le facă rău, iar bătrânul îi explică, sfătos, că oamenii nefericiți încearcă să provoace suferință și  celorlalți. Când ai o părere foarte proastă despre tine, încerci să le faci belele altora. Adică ălora care dau impresia că le place la nebunie ceea ce fac, așa cum sunt personajele lui Bukowski.
Îl iubesc atât de mult pe acest neamț americanizat și îi invidiez personajele!
Să scrii ca el și să trăiești ca personajele sale, adică fără niciun scop.
Personaje, personaje, personaje! Ele sunt sarea și piperul prozei.

P.S. Câteva zile voi trăi fără telefon. Poate mă decid să renunț definitiv la obiectul cu pricina.

Memorialistică şi ficţiune

          Radu Aldulescu arată undeva că multe romane de azi au un caracter memorialistic. Când nu povestesc ceea ce li s-a întâmplat ieri sau alaltăieri, mulţi prozatori mizează pe perspectiva inocentă a unui copil pentru a depăna amintiri din copilărie, prezentate abil în veşmintele ficţiunii. Şi, vorba lui Rogozanu, nu prea e scriitor român care să nu -şi caute şi să nu-şi găsească "o voce de copil".Oare de ce romancierul român apelează la relatarea unor experienţe reale, în loc să-şi imagineze scenarii epice veridice, precum Rebreanu, Camil, Breban, Ştefan Bănulescu sau chiar Radu Aldulescu? O explicaţie ar fi, după părerea mea, presiunea criticii care merge în direcţia unei estetici a firescului, a naturalului. Marin Preda şi Sorin Stoica n-au inventat nimic şi ne fascinează continuu, în multe texte care vor rămâne în istoria literaturii. Stoica este un nonficţional pur. O asemenea creaţie, elaborată în cultul unui anumit adevăr, are priză şi la cititori. Totuşi, de ce cărţile româneşti valoroase, de azi, nu au acelaşi succes la public precum cele străine?
       Am purces, cu tot entuziasmul, să recitesc povestirile unui important autor contemporan. În cele ce urmează nu intră în discuţie valoarea scriitorului, pe care nu eu sunt în măsură să o afirm sau să o contest. Fac numai câteva observaţii. Începutul fiecărui text este admirabil, în aceeaşi tradiţie a rememorării pline de poezie. Pe urmă se întâmplă ceva care face ca planul realului să gliseze nu spre fantastic, nefiresc sau artificial, ceea ce mi-ar fi plăcut, ci spre un patologic greu suportabil. Într-o scenă, un copil omoară o pisică adormită, bătându-i un cui în inimă. La aceeaşi pagină, un pui de vrabie este torturat ore în şir, în mod inimaginabil, iar când acesta nu mai poate "nici să zvâcnească", copiii joacă tenis cu el, folosindu-l drept minge. În fine, se plictisesc şi îl îngroapă de viu. Ajuns aici, mi s-a făcut rău şi am închis cartea. Mi-a mers prost tot restul zilei. Comentariul prevenitor al naratorului - "Jocurile noastre erau uneori crude şi barbare." -, transformă paginile într-o memorialisrică asumată, o posibilă convenţie literară originală pentru  momentul în care cartea a fost publicată. Poate că de aici izvorăşte cultul tinerilor prozatori pentru insanitatea autentică, pentru cruzime, trivialitate şi monstruos. Estetica / non-estetica / nonficţionalul morbidului constituie însă un element de stres pentru mine şi un obstacol în calea lecturii.

Cu uşile închise

        Cât timp am fost student şi elev, n-am fost nevoit să dau o cană de apă nimănui. Nu mi s-a sugerat şi nu mi s-a cerut aşa ceva. Lucrurile decurgeau firesc, iar dascălii îşi făceau cu conştiinciozitate datoria. Acum situaţia de atunci îmi pare că ţinea de SF, fiindcă azi un părinte trebuie să ofere câte ceva după fiecare uşă pe care o deschide. Mai mult, ca să rezolve probleme de serviciu, unii duc bani de acasă. Simultan, profitorii sistemului încasează salarii uriaşe şi fură ca-n codru. Eram sărac şi oricum n-aş fi avut cu ce să-mi ispitesc dascălii sau funcţionarii de care depindeam. Spre lauda lor şi cu unele excepţii, mentorii mei apreciau numai munca, talentul şi inteligenţa : statutul social al învăţăcelului nu producea efecte în planul evaluării.
        Am trăit într-o lume care avea uşile închise. Ideea de intervenţie părea utopică. Citesc acum amintirile unora care aveau acces la înalţi demnitari şi la membrii Comitetului Central. Am fost primit de X, m-am dus la Z etc. Era o perioadă în care Nicu Ceauşescu mergea în delegaţii prin URSS, însoţit de studenţi sau de tineri care nu aveau proptele de niciun fel. Când m-am ridicat eu, sistemul îşi închisese cercurile de putere. Studioşii din anul lui Muşina au fost ultimii care mai puteau pătrunde în biroul unui secretar UTC. Ion Cristoiu era un corifeu, iar studenţii cu activitate politică, stegari ai visului de aur al omenirii, erau răsplătiţi cu câte cincizeci de sutimi adăugate la media de absolvire. În felul acesta, poziţia lor, la repartiziţie, se ridica peste a tinerilor care munciseră mai mult şi mai bine decât ei. Unul dintre fericiţi este un cunoscut autor de manuale. Când am terminat eu, nici măcar uşa decanului nu mai era deschisă pentru oricine. Jocurile se făceau, ca şi în zilele noastre, în spatele unor uşi blindate. Ca un făcut, nici marii scriitori nu se interesau prea mult de tinerele talente. Alexandru Muşina povestea că a fost apreciat de Ivasiuc la nu ştiu ce întâlnire cu studenţii şi deplângea dispariţia neaşteptată a prozatorului, la cutremurul din 1977. "Dacă ar mai fi trăit Ivasiuc, aş fi ajuns şi eu mare", ofta Sandu, care, după dispariţia Cenaclului de Luni,  nu se mai iluziona că va face o carieră literară strălucită. Apoi, când s-au redeschis uşile, pentru mine a fost prea târziu. Aşa mi s-a părut şi am rămas în în carapacea mea cehoviană. Un prieten a fost numit direct secretar de stat la Ministerul Tineretului, în timpul mandatului lui Duvăz. Dar omul a mers cu dezinteresul atât de departe, încât n-a încercat nici să-şi păstreze slujba. Nu mi-a picat niciodată o pleaşcă şi într-un fel mă bucur pentru asta. Sunt convins însă că nici n-aş fi putut profita de o situaţie favorabilă. De fapt, chiar şi înainte fusesem prea timid pentru a iniţia un acţiune susţinută de afirmare. Păstrez şi acum o scrisoare de la Florin Mugur, care îmi propunea, prin 1981, să public un roman la Cartea Românească.
          Nu m-am întrebat nicio clipă cum ar fi să am toate uşile deschise înaintea mea şi să-mi rezolv cu uşurinţă problemele. Pus într-o asemenea ipostază, probabil că m-aş simţi vinovat că alţii nu au avea avantajele mele.
          Totuşi, vom ajunge să trăim vreodată într-o societate normală, în care uşile să se deschidă şi să se închidă în funcţie de merite şi de munca depusă de fiecare ? Vom apuca o lume în care cinstea şi dreptatea să intre pe poarta din faţă, iar hoţia şi corupţia să nu mai aibă acces în nicio instituţie ?

P. S. S-a constatat că acolo unde este mai multă cultură, corupţia şi dictatura sunt ţinute departe.

Cronica Valeriei Manta Tăicuţu

      În nr. 29 al revistei Spaţii culturale a apărut cronica Valeriei Manta Tăicuţu la romanul  Călugărul Negru : "Avem de-a face cu opera unui prozator de prima mână , cultivat, care are ceva de spus ş i o face cu talent." Mulţumesc, Valeria Manta Tăicuţu ! În acelaşi număr a apărut un amplu fragment - pag. 37-43 - din nuvela mea Supraveghetorul.
Se anunţă cronici şi în alte reviste.

  Textul semnat de Valeria Manta Tăicuţu şi fragmentele din nuvela mea pot fi citite aici : http://spatiiculturale.0catch.com/  

Semnal editorial : "Pata violetă" de Dan Miron

         Îmi face o deosebită plăcere să prezint ultima apariţie a lui Dan Miron, romancier de vocaţie, publicat de cea mai importantă editură din România, comentat de Dan C. Mihăilescu, dar prea puţin mediatizat. Vinovat în parte de această situaţie este şi autorul, care, ca şi Faulkner, îşi petrece tot timpul scriindu-şi romanele, nefăcând nicio concesie altor forme de comunicare cu cititorii, cum ar fi Facebook-ul sau blogul.
Pata violetă, Polirom, 2013, este al treilea roman publicat de Dan Miron, după Aşteptarea Regelui Pescar, Nemira, 1995, şi Scândurica, Polirom, 2006.
         Prozator de rasă, Dan Miron este în primul rând un arhitect strălucit, construind pe spaţii mari şi pe mai multe planuri, cu inteligenţă artistică, cu detalii semnificative şi un incontestabil suflu epic. Nimic nu este tras de păr în ramificatul scenariu romanesc propus de Miron, fiecare amănunt este pus la locul său cu o pricepre de expert. Marile bulevarde narative se prelungesc într-un labirint de străzi - adevărate capilare pline de viaţă  - care dau în alte străzi, mari şi luminoase. Nu există nicio fundătură, niciun episod de prisos, într-un sistem de vase comunicante de o limpezime unică. Ficţiunea se prelungeşte în realitate şi se întoarce la sine - printre personaje, îi regăsim pe Hristos şi pe ucenicii acestuia, dar şi pe Andrei Pleşu, Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu şi Mircea Dinescu ! - într-un joc a cărui miză sunt marile adevăruri umane. Pata violetă este de o mare bogăţie epică. E un roman de dragoste, epistolar, istoric, filosofic. Se ştie că un romancier trăieşte în primul rând prin personajele sale. La acest capitol,  Dan Miron pare un maestru. Fiinţele sale pe hârtie sunt perfect conturate, complexe, incitante. În orice altă ţară, Pata violetă ar fi fost un succes răsunător, ecranizat şi comentat în toată presa.

P.S. Felicităm Polirom-ul pentru profesionalismul pe care îl etalează încă o dată. Nu găsim, în text, erori care fac fala altor edituri, iar autorul beneficiază de o foarte utilă prezentare.

Viscolul, tastatura și măreția morală

* Am scris ultimul roman la computer, cu un singur deget. Nu simțeam textul, nu-mi plăcea deloc ce ieșea  și l-am refăcut de vreo cinci ori, în doi ani și jumătate. Pe urmă am descoperit că numai ceea ce scrii cu stiloul sau pixul poartă amprenta ta energetică. Scriam textele de mână, apoi le culegeam la calculator. În sfârșit, dând să încep o povestire, am nimerit începutul unui alt roman care va fi mai valoros decât tot ce am scris. Puteam simți cartea prin medierea artificială a tastaturii și am înțeles afirmația lui Marquez cum că ar fi scris de zece ori mai multe cărți dacă ar fi avut, de la începutul carierei sale literare, o mașină de scris electronică, care i-a succedat celei clasice.
Adevărul este că suntem adesea nepăsători cu textele noastre. Cu mulți ani în urmă erau autori care scriau cu bâta, dar redactorii le rescriau operele și romancierii erau lăudați pentru... stilul lor. Acum, datorită lipsei de timp, cărțile nu mai sunt citite cu atenție. Ce zic eu ? Nici autorii nu corectează ce au produs. Cu puțin înainte de moartea sa, Ioan Slavici a fost vizitat de G. T. Kirileanu. Din vorbă-n vorbă, Kirileanu l-a întrebat pe Slavici cum își scriau articolele Caragiale și Eminescu, cu care bătrânul scriitor fusese coleg de redacție. Scriau, reciteau și rescriau, a răspuns Slavici. Erau atenți la fiecare virgulă. Niciunul dintre ei nu dădea „manuscriptul” la tipar înainte de a-l citi celuilalt și a-i cere părerea. Caragiale scria mai greu decât Eminescu. Tinerii din ziua de azi scuipă, în loc să scrie. Nu mai citesc nici ei ce-au însăilat. Când eram profesor, dădeam elevilor, ca temă de pedeapsă, să citească zece pagini din Nicolae Iorga și să-mi spună ce-au înțeles.
Sunt destul de neglijent cu ceea ce scriu pe blog. E doar un jurnal de idei. O revistă importantă mi-a solicitat câteva texte scurte sau un fragment de roman. Ca să nu mai repet experiența anterioară - mai multe publicații îmi solicitaseră același lucru, eu le-am trimis o jumătate de roman și toate au tipărit primul capitol ! -, am expediat niște texte scurte care le plăcuseră mult unor cititori ai mei. Printre ei, Claudiu Bolozan, supertalentatul ziarist. Am făcut greșeala să nu recitesc micile povestiri, iar redactorul-șef s-a arătat încântat de „operele” mele. Bucuros nevoie mare, am așteptat numărul respectiv al revistei și, când am deschis-o, ce să vezi ? Tabletele mele erau reproduse întocmai, dar cât de multe erori comisesem ! De ultima „contribuție” chiar mi-a fost jenă. Detalii semnificative omise, propoziții exclamative și puncte de suspensie la gros, o greșeală de perspectivă narativă etc. Mă întrebam cu groază ce va zice X sau Y despre prostiile mele ? Ce-ar fi gândit Valeriu Cristea dacă m-ar fi citit ? Din respect față de cititori,  trebuie să ne comportăm civilizat cu scrierile noastre.
* Specialiștii în diferite discipline domenii care țin de viața spirituală sunt de acord că viscolul și ninsorile țin, ca și alcoolul și cafeaua, de manifestările maleficului. Dar nu cunosc nimic mai frumos decât o ninsoare viscolită pe care să o simți în obraji. Dumnezeul nostru este, contrar opiniei lui Sartre, artist și se joacă atunci când se pornește ninsoarea ? Există un înger al zăpezii ?   Sau e vorba doar de un demon ipocrit ?
* Antrenorul portughez Jose Mourinho își dă din nou în petic, manifestându-și supărarea pentru faptul că Messi și-a revenit prea repede după o accidentare. Cât de mic trebuie să fii pentru a te bucura, la acest nivel, de răul altuia și a face scandal pe motiv că adversarul tău nu suferă mai mult ? Am citit că  Mourinho apelează la blesteme și la magie neagră, pentru a-și doborî competitorii.  Sportiv, nu glumă ! Noi, românii, suntem cumva rude apropiate cu portughezii ? 
Chiar dacă Mourinho va câștiga de zece ori la rând Liga Campionilor, pentru mine va fi tot un căcănar căruia măreția morală îi este interzisă. O dovadă că nu este un om mare : are la dispoziție cel mai bun lot din lume și nu se poate ține după Barcelona, o echipă din ce în ce mai umană, mai obosită, cu mai multe slăbiciuni.

O lansare de pomină

Făcându-mi probleme în legătură cu lansarea unui roman care va apărea curând, am scris unor amici cu mai multă experienţă în domeniu, pentru a le cere sfatul. Nu te agita prea mult, mi-a zis un poet, că dacă o faci, iese mai rău şi îţi faci nervi. Iată o parte din textul său :
"Sunt convins că succesul trebuie să fie unul de lectură, altminteri e greu să ieșim din sărăcie. Cum nu frecventez cercurile mondene bucureștene, mi-e tare greu să-ți spun ce trebuie să faci. Eu am o experiență uluitoare. Prin nouăzeci și ceva, la o lansare de carte cu X şi Y ( mari critici, din generaţii diferite - n. m. ) , la Uniune, cu lume subțire, a mers treaba bine cu articolele critice. În rest...
Am adus cu mine un microbuz de sandvișuri, prăjituri, cafele, băuturi, ape fine și rare. Era în sala oglinzilor o lume de pe Titanic : scriitori obscuri și neveste de scriitori împăiate și totuși vii, de generali și diplomați, de universitari în ramă cu praful gros pe tablourile făcute cu blitzuri cu magneziu, mulți fugiți de la Bellu cu dantele roase și iz de naftalină. Habar nu aveam cine dracu i-a adus și mă credeam cel mai mare poet din univers. După vorbirile academice, în 3-4 minute nu mai era nimic din grandiosul bufet suedez care se risipise în pungile lor, bieți muritori de foame din lumea de ieri, care încă își mai făcea veacul pe la Uniune. Nimeni din aceștia nu mi-a cerut o carte. A trebuit să mă duc la o cârciumă din apropiere cu cei 10-12 amici și să o iau de la capăt . P. R., de la Radio, mi-a luat atunci un interviu de zece minute, difuzat la miezul nopții. Avea o emisiune culturală pe programul unu, Nopți albastre parcă. După vreo trei zile, la un cerc metodic, o doamnă selectă, profesoară, mi-a spus că m-a auzit la radio şi că i-a plăcut ce debitasem. Fusese foarte deranjată la stomac și ca să nu se plictisească, între două crampe, a deschis tranzistorul. Am înțeles atunci cât datorează gloria mea căcatului în care ne zbatem... Astea sunt întâmplări care nu au legătură cu tine, deci revenind în registrul grav, îți înțeleg anxietatea."

De ce nu avem cititori

Comentariile prietenilor la postarea anterioară mi-au limpezit minţile tulburate de fostul meu amic şi am înţeles, în sfârşit, de ce nu se mai citeşte azi.
1. Educaţia în familie este esenţială. Dacă părinţii nu citesc, nici copiii n-o vor face. Mie, ca profesor, îmi vin copii din ce în ce mai slabi. Sunt unii aflaţi la a doua generaţie de concepţie în condiţii de alcoolism crunt. Pe vremuri, când aveam un bezmetic în clasă, mă înţelegeam cu părinţii. Aceştia aveau un respect pentru carte şi şcoală moştenit de la înaintaşi. Acum orice punte de comunicare e închisă. Ministerul ar trebui să ceară profesorilor să-şi pună, obligatoriu, căşti de protecţie, atunci când se mişcă prin şcoală ori circulă prin oraş. În România sunt medii sociale pierdute definitiv pentru cultură.
2. Cei care au posibilităţi materiale şi îşi pot cumpăra cărţi preferă să piardă vremea după cum le dictează nivelul lor mental, influenţat de faptul că nici babacii lor nu deschideau o carte într-o viaţă de om. "Se distrează" prin cluburi, discoteci şi cârciumi, "citind" şi ei volume de whisky, vodcă, bere şi vin. Păi, se compară plăcerile astea cu chinul de a parcurge o carte groasă ? Să nu se înţeleagă, de aici, că un om nu are voie să bea sau să se îmbete şi că e obligat să stea toată ziua cu cartea în mână  !
3. Editurile practică preţuri imposibile. Tonul l-a dat, ca de obice, Hunanitas. Dacă o carte bună costă 40-50 de lei, un om care trăieşte o săptămână din suma asta nu-şi permite să o cumpere. Într-o vreme, cadrele didactice erau cadorisite cu câte o sută de euro, "pentru cărţi". Factura fiscală trebuia să fie neapărat dintr-o anumită perioadă, de obicei o săptămână fixată cu străşnicie, şi nu puteam achiziţiona decât opurile pe care le găseam pe moment în librării.
4. Pe toate canalele de televiziune curg seriale melodramatice, exotice, sentimentale, călduţe. Filmele respective presupun un efort minim de înţelegere - personajele se iubesc, se urăsc, se luptă între ele şi se ucid -, consumând timpul liber al celor care ar mai manifesta un oarecare interes şi pentru altceva decât pentru mâncare şi băutură. O carte e alcătuită din pagini acoperite cu semne, pe care cititorul le umple cu viaţă, printr-un efort de imaginaţie. Păturile de mijloc ale populaţiei, mai deschise către lectură, îşi consumă energia alergând după o bucată de pâine, iar când ajung acasă, deschid televizorul şi înghit ce li se oferă ca pe o binecuvântare.
5. Salut o măsură benefică pe care miniştrii pedelişti au luat-o înainte de a dispărea din peisaj. Lectura suplimentară a devenit obligatorie pentru elevi. Trebuie să spun că la clasele mele, cititul a fost totdeauna aşa. N-am constrâns pe nimeni niciodată să facă anumite lucruri, cu excepţia lecturii unor cărţi. Programul zilnic pe care l-am impus ţâncilor şi adolescenţilor le-a prins teribil de bine. Fiindcă nu e totuna să te apuci de citit la opt ani sau la vârsta pensiei. Cel care se gândeşte să se instruiască pe cont propriu şi începe să citească după patruzeci de ani a pierdut toată frumuseţea literaturii şi nu mai înţelege nimic dintr-un roman ori dintr-o poezie modernă. Zice că sunt nişte porcării, le aruncă repede cât colo şi rezolvă problema culturalizării. Pe urmă îşi expune "impresiile de lectură" ani în şir, în mijlocul tovarăşilor de pahar, obţinând deplina aprobare a acestora.

P.S. 1. Până la urmă, pasiunea pentru lectură este o dependenţă nobilă, instalată la o vârstă timpurie. Restul e vorbărie.
       2. Zicerea săptămânii. Poetul Valentin Emil Muşat mi-a trimis, pe e-mail, următorul citat :
"România are destule personalității, acum însă avem nevoie de caractere. "(Carol I)

Scriitori, artişti şi oameni de ştiinţă sau despre "Fetiţa cu chibrituri" ( I )

Într-o postare anterioară am afirmat că mulţi dintre cei care ies azi în faţă se cunoşteau dinainte de 1989 şi că au legături trainice între ei. Pentru a nu crea confuzii, trebuie să precizez că de la această regulă sunt exceptaţi, în primul rând, scriitorii, artiştii şi oamenii de ştiinţă.
Aceştia au fost marginalizaţi şi înainte de lovitura de stat din '89, dar ceea ce s-a întâmplat cu ei după aceea este de neacceptat. În loc să trăiască într-o societate normală, pătura cea mai sensibilă a societăţii noastre a căzut din lac în puţ. Când se va scrie o istorie valabilă, abuzurile şi discriminările suportate de reprezentanţii culturii româneşti vor putea fi trecute la capitolul Crime împotriva poporului român, alături de marile furăciuni naţionale, care i-au făcut pe unii miliardari, iar pe alţii muritori de foame. Mai tot timpul dezbinaţi, fiindcă fiecare dintre ei are o personalitate puternică şi nu ştie ce este spiritul de turmă, reprezentanţii elitelor româneşti n-au moştenit nimic de la vechiul regim : nici nesimţirea, nici instinctul de a pune mâna pe ce nu este al lor, nici traseele banilor, nici trepte netezite de mâini grijulii pentru ocuparea unor poziţii-cheie în structurile politice şi administrative. Cei care au urcat pe scara socială şi au ocupat funcţii în diferite instituţii specializate au făcut-o pe cont propriu, datorită unor calităţi de excepţie, şi merită să fie felicitaţi.
Cei mai mulţi însă nu au simţul orientării în plan social şi se află într-o situaţie tragică. Ei sunt, parcă, distribuiţi în rolul fetiţei cu chibrituri. Nu pot decât să se uite pe fereastră la porcii lui Orwell, din Ferma animalelor. Cristian Şişman a avut un sfârşit cutremurător, spânzurându-se în podul unei case, fiindcă nu avea ce să mănânce ( vezi emoţionanta evocare a lui Gheorghe Neagu : http://revistacititordeproza.wordpress.com/2010/04/30/moartea-penitarului/ ).  Cu câteva săptămâni înainte să moară, Nino Stratan mi-a spus, la telefon, că intenţionează să se împrumute la o bancă, pentru a-şi pune dantura.  O profesoară, colegă cu mine, a mers cu copiii într-o excursie şi i-a dus la un muzeu. Unul dintre ghizi era în depresie, plângea şi spunea că nu mai sunt vizitaţi de nimeni şi nu au bani nici de salarii.
În fine, Radu Aldulescu scria recent în Luceafărul despre Cristi Lavin, autorul a şapte romane, dintre care trei excepţionale, pe care nicio editură românească nu vrea să i le scoată în lume. Un scriitor de limbă franceză, Raoul Wiss, a tradus şi a publicat, la Editura "Le Prezent Litteraire", romanul lui Lavin, Cele o sută de crime. Dacă va avea succes, o să-i vedeţi pe cei de la Humanitas cum se vor înghesui să-l publice şi ei, în româneşte, aşa cum au făcut cu Eginald Schlattner, refuzat iniţial la noi şi tipărit mai întâi în Germania.
O carte editată într-o mie de exemplare, cum se întâmplă la noi, nu există, spune Aldulescu, care este de părere că romancierul român este o specie pe cale de dispariţie, "în primul rând din cauza unor instituţii culturale care par să facă tot posibilul pentru a-l extermina". Radu Aldulescu, care a contribuit decisiv la impunerea a douăzeci de romancieri şi autori de proză scurtă, nu ia întâmplător în discuţie situaţia romanului. Specia cu pricina, "spre deosebire de alte genuri literare, cere să i te dedici în întregime. Romancierul e ca şi mort într-un loc precum România, unde literatura a fost constrânsă să devină o îndeletnicire pentru timpul liber, iar editurile şi instituţiile culturale au drept cuvânt de ordine pentru autor că nu se poate trăi din scris", iar munca respectivă nu poate fi retribuită. (Sigur, la noi se retribuieşte minciuna şi mâncatul căcatului, dar asta e o altă discuţie. ) Camil Petrescu împărtăşea şi el opinia că romancierul şi autorul dramatic nu trebuie să aibă slujbe, fiindcă lumile pe care le zămislesc aceştia îi acaparează cu totul şi îi fac inapţi pentru orice altă preocupare. Dar cine trăieşte în România din scris ?
Scriitorul român îndeplineşte servicii umilitoare şi epuizante, adesea pentru o leafă de nimic. Când să mai scrie ? Ce să mai scrie ?
Mai avem noi oare nevoie de scriitori ?

P.S. Mărioara Zăvoranu bate periodic televiziunile, încasând mii de euro pentru fiecare "colaborare". Cel puţin aşa spunea Pepe, fostul ei ginere. Pe scriitori şi savanţi nu-i prea văd pe micul ecran. Numai profesorii sunt mai umili decât ei. Asta ne este cultura pe canalele tv şi asta aşteaptă privitorii : scandaluri, bătăi şi porcăieli ca la uşa cortului. Tot poporul suveran se uită la circ cu ochii cât cepele şi cu gurile căscate.
Eu însumi am fost contactat, acum doi-trei ani, de un redactor al emisiunii Acces Direct, pentru a contribui, cu amintirile mele, la scufundarea în zoaie a doi mari poeţi care iubiseră aceeaşi femeie. Nu mai e nevoie să spun că am refuzat categoric propunerea.

Ca să scrieţi, alegeţi cuvinte vii şi îndrăgostite

Am vrut să scriu o povestire, Karim. E un nume frumos, amintind de deşert şi de oaze. Karim a chemat însă alte cuvinte îndrăgostite de el. Vorbele venite aveau invitaţi speciali şi musafiri de rând. Aceştia şi-au adus neamurile şi vecinii. Apoi duşmanii şi contestatarii.
Cred că va ieşi un alt roman.
Ca să scrieţi, prieteni, alegeţi cuvinte vii şi îndrăgostite. Altminteri, textul se naşte mort şi nicio rescriere nu-l poate resuscita.

P.S. 1. Nu sunt un cârcotaş, dar victoria împotriva Turciei este similară cu ipotetica ocupare a poziţiei de lider, în Liga I, de Dinamo, echipa mea de suflet. Nu duce, adică, la nimic. Nici la câştigarea campionatului / grupei, nici la vreo performanţă ulterioară. E un rezultat care nu creează, din perspectiva jocului prestat, niciun orizont de aşteptare. Am văzut un meci între două grupări slabe, în ciuda faptului că noi avem, într-adevăr, jucători de excepţie. Un team serios i-ar fi umilit pe turci, care au jucat sub orice critică.
       2. Premiul Nobel a fost luat de un chinez. Credeam că îl va lua Murakami şi sunt surprins că Ismail Kadare nu se numără încă printre laureaţi.
       3. Mă gândesc serios să mă las de scris. Din această îndeletnicire n-am câştigat decât nişte duşmani. În plus, am auzit că Arnold Schwarzenegger s-a apucat şi el să întristeze hârtia cu ideile sale geniale. Precis va vinde mai multe copii decât profesioniştii din branşa noastră !

Bukowski. Jurnal de sex şi de băut

Aproape că nu mă mai ţin curelele să duc până la capăt Femei de Charles Bukowski. Prea mult sex, prea multă băutură ! E adevărat că relatarea evenimentelor se face într-un stil direct, verde, sugestiv, care trădează un mare talent literar. Bukowski găseşte totdeauna cele mai potrivite cuvinte pentru a exprima ceea ce doreşte. Textele sale nu au nici un dram de afectare. E viu, sincer, reconfortant.
Cartea este un fel de jurnal de sex şi de băut al lui Henry Chinaski, scriitor cu numeroşi cititori. El are periodic întâlniri cu aceştia, iar lecturile se desfăşoară după un tipic care şochează. Bea pe scenă până se face pulbere şi îşi întrerupe lectura textelor doar pentru a răspunde cu înjurături la insultele publicului şi a le arunca admiratorilor sticle cu băutură din frigiderul uriaş pe care îl are alături. Uneori nu mai ştie nici ce a citit sau a făcut, fiindcă îşi pierde cunoştinţa şi se trezeşte în vreun pat de hotel, cu un cec alături, onorariul pentru prestaţia sa. Realitatea lui Chinaski aproape că bate fantezia cea mai spumoasă, prin autenticitatea unui neverosimil convingător literar. Chinaski bea tot timpul. De aceea arată înfiorător. Când coboară din avion pentru încă o întâlnire cu admiratorii, organizatorul activităţii îi zice :
"- Dumnezeule, a zis Keesing, n-am văzut niciodată pe cineva coborând din avion şi arătând în halul ăsta."
Şi mai târziu :
"- Le bei, nu glumă."
" - Cât crezi că o s-o mai duci aşa ? "
Cel care întreabă va muri însă el peste câteva zile !
Chinaski toarnă în el, de-a valma, vodcă, whisky, bere şi vin de toate felurile şi calităţile. Dimineaţa vomită, apoi o ia de la capăt, fără să resimtă cine ştie ce disconfort. Când nu e cu paharul, cutia sau sticla la gură, Chinaski le călăreşte pe femeile care asaltează permanent apartamentul său infect. Voi da citate, folosind numai iniţialele unor cuvinte pe care Bukowski le scrie întregi :
"Am băut toată ziua şi în noaptea aceea am încercat din nou să fac dragoste cu Mindy. Am fost uluit şi mâhnit să aflu că avea o p... mare. o p... deosebit de mare. Nu observasem cu o seară în urmă. Asta era o tragedie. Cel mai mare păcat al femeii. Am tot pompat. Mindy stătea întinsă acolo, de parcă i-ar fi plăcut. Mă rugam la Dumnezeu ca lucrurile să stea într-adevăr aşa. Am început să transpir. Mă durea spatele. Eram ameţit şi mi-era rău. P... ei părea să se lărgească tot mai mult. Nu simţeam nimic. Era ca şi cum aş fi încercat să f... o pungă mare de hârtie, pleoştită. Abia dacă îi atingeam marginile p... Era o agonie. Era o muncă asiduă, fără nicio recompensă. Mă simţeam blestemat. "
Efectul artistic este remarcabil, dar în fiecare capitol există câte o scenă de felul acesta, mai mult sau mai puţin reuşită.
Pe un aeroport, Chinaski are impresia că o tânără îi face avansuri :
"M-am aşezat şi am aşteptat. Vizavi era o femeie elegantă, citind un ziar. Îşi ridicase rochia pe coapse, dând la iveală piciorul înfăşurat în ciorap de mătase. De ce făcea asta ? Aveam un ziar şi mă uitam, peste el, la picioarele ei. Avea coapse splendide. Oare cine avea parte de ele ? Mă simţeam caraghios că mă holbam aşa la ea, dar nu mă puteam abţine. Era bine făcută. Cândva fusese o fetiţă. într-o zi avea să fie moartă, dar acum îmi arăta picioarele ei frumoase. Curva dracului, ce-aş mai pompa la ea ! Şi-a încrucişat picioarele, iar rochia i s-a ridicat mai sus. Şi-a îndreptat privirea spre mine. M-a privit în ochi în timp ce eu mă uitam peste ziar. Avea o expresie diferită. A căutat în poşetăşi a scos o lamă de chewing-gum. A desfăcut-o şi a băgat-o în gură. O gumă verde. Mesteca guma şi eu îi priveam gura. Nu şi-a tras fusta mai jos. Ştia că mă uit. Nu puteam face nimic. Mi-am deschis portofelul şi am dat la iveală două bancnote de 50 de dolari. Ea a ridicat privirile, a văzut bancnotele, a lăsat din nou privirea în jos. Apoi, lângă mine s-a trântit un gras. Avea chipul foarte roşu şi un ditamai nasul. Era îmbrăcat într-un trening cafeniu. A tras un pârţ. Cucoana şi-a tras rochia în jos şi eu mi-am pus la loc bancnotele în portofel. P... mi s-a fleoşcăit. M-am ridicat şi m-am dus la ţâşnitoare să beau apă. "
Orice contact cu o fiinţă de sex opus se termină, invariabil, cam aşa :
"M-am urcat în pat cu ea. Micuţa fată-femeie era pregătită, am tras-o spre mine, norocul era din nou de partea mea. Zeii îmi zâmbeau. Sărutările au devenit mai intense. I-am luat mâna şi i-am pus-o pe p... şi apoi i-am ridicat cămaşa de noapte. Am început să mă joc cu p... ei. Clitorisul a ieşit la iveală şi i l-am mângâiat cu blândeţe. În cele din urmă, m-am urcat pe ea. P... mi-a intrat pe jumătate. Era foarte strâmtă. Am mişcat-o înainte şi înapoi şi am împins. Mi-am strecurat şi restul p... Era minunat. Ea m-a prins în braţe.... Apoi am renunţat să încerc să-i mai fac plăcere, pur şi simplu am f... -o, despicând-o nebuneşte... P... mi-o luase razna " etc.
Femeile au o psihologie simplă. Dacă nu le oferi destui bani, le jigneşti sau nu te culci cu ele, trebuie să fugi şi să te fereşti de răzbunarea lor.
Uite că ipocrita Americă l-a acceptat pe Bukowski ca pe un mare scriitor, iar vecinii săi nu l-au bătut cu ouă clocite şi cu pisici moarte. Scrie dur, cu notaţii crude, celiniene, uneori greu suportabile. Eu îmi pun însă întrebarea dacă un roman nu trebuie să aibă miză şi la nivelul semnificaţiilor şi să depăşească simpla impresie de viaţă.  N-am nimic împotrivă ca o asemenea operă să nu aibă intrigă, construcţie, stil şi celelalte mofturi. Dar fără atingerea magică a mitului şi în absenţa unei motivări psihologice, textul rămâne reportajul unor experienţe personale, fără putinţa de zbura în planul semnificaţiilor generale.
E părerea mea.

LA MULŢI ANI, RADU ALDULESCU !

Pe 29 iunie a fost ziua de naştere a lui RADU ALDULESCU, marele scriitor contemporan care a reinventat romanul românesc, dându-i un nou şi incomparabil suflu.
Îi urăm genialului nostru prieten să se bucure de sănătate şi de iubire încă un milion de ani de acum înainte şi căftănescă în continuare prăfuitul nostru scris !
LA MULŢI ŞI LUMINOŞI ANI, RADU ALDULESCU !

Moromeţianismul lui Faulkner

Este greu să găsim un prozator de o forţă epică apropiată de a lui Faulkner. Poate numai, dar în alt registru, Thomas Mann. Pe ruşi nu-i introduc în nicio comparaţie, fiindcă au un relief artistic special.
Unul dintre cele mai simpatice personaje faulkneriene este V. K. Ratliff. El pare omul cu povestea. Circulă prin tot ţinutul, mai puţin pentru a-şi vinde maşinile de cusut şi mai mult pentru a iscodi ce se întâmplă şi a povesti şi altora ce a văzut. Este un observator subtil, are umor şi este un bun psiholog, portretizându-le cu precizie pe celelalte personaje. Receptăm apariţia şi ascensiunea clanului Snopes din perspectiva sa. V. K. Ratliff ascultă cu pasiune ce i se relatează şi narează el însuşi tot ce îi trece prin faţa ochilor. În termeni de naratologie, Ratliff este deopotrivă un reflector şi un colportor.
În multe privinţe. V. K. Ratliff îmi aminteşte de Moromete. Acesta din urmă, ca şi varianta sa numită Paţanghel , din O adunare liniştită, este un contemplativ care înregistrează ceea ce se petrece în jurul său, apoi înfăţişează faptele într-un fel deformat şi comic, trăgând spuza pe turta lui. Povestirile lui Paţanghel ori Moromete prezintă evenimentele într-un fel dramatic, cu reproducerea dialogurilor şi a intonaţiilor semnificative. De asemenea, ca şi Ratliff, Paţanghel şi Moromete fabulează, făcând tot felul de presupuneri pe marginea psihologiei cunoscuţilor lor şi transformându-i pe aceştia în personaje de neuitat. Ce epopee comică este expediţia lui Paţanghel la munte, pentru a vinde porumb, şi cât de prost iese din toată expunerea Miai, tovarăşul naratorului ! Ce hohote de râs stârneşte vizita lui Moromete la Traian Pisică şi cât de curioase sunt apucăturile familiei cultivatorului de tutun !  Ratliff, la rândul său, vorbeşte despre Snopesi, despre Varneri şi despre ce i se pare interesant din punctul său de vedere.  Ca şi Moromete, Ratliff verbalizează întâmplările. Adesea, tema povestirii devine povestirea însăşi, aşa cum a remarcat şi Nicolae Manolescu. Adevărul este că s-ar putea scrie un întreg studiu pe tema moromeţianismului personajului faulknerian.
Cătunul a apărut în 1940, Oraşul,  în 1957,  Conacul, în 1959, iar  Moromeţii, în 1955. În realitate, am putea vorbi mai degrabă despre faulknerianismul lui Marin Preda decât invers. Nici de data asta nu suntem protocronici !
Preda nu l-a putut urma pe Faulkner în ceea ce priveşte pluralitatea vocilor narative, absolut uluitoare în cărţile americanului, adevărate poeme epice, polifonice. La Preda există o singură voce dominantă în fiecare carte şi abia la Radu Aldulescu, perspectivele de relatare a faptelor par a se diversifica.
Despre subiectivitatea reflectorilor la Aldulescu am scris în cronica făcută la Ana Maria şi îngerii. Probabil că voi relua tema după ce voi citi Îngerul încălecat.

Muzică pentru cameleoni

Citesc cu delicii Muzică pentru cameleoni de Truman Capote. Sunt ultimele sale povestiri, plus un mic roman poliţist.  Frazarea e limpede şi de o simplitate dezarmantă, iar construcţia, impecabilă. Cum mai spuneam, este un cu totul alt tip de scriitor decât Faulkner, care mizează pe aglomerări epico-descriptive de mare forţă expresivă.
Când apare câte un scriitor de tip Capote, auzi şi reacţii de tipul : " A, e simpluţ rău ! Aşa aş putea să scriu şi eu ! "  În realitate este la fel de greu să scrii ca oricare dintre cei doi autori. Caragiale, care miza pe claritate şi concizie,  se chinuia mult până ajungea la o formă de care să fie mulţumit. Creangă, la fel. Acesta din urmă scria cuiva : " Scuză-mă că ţi-am scris mai lung, dar n-am avut timp să-ţi scriu scurt. " Prin comparaţie, proza lui Eminescu este descriptivă şi greoaie, iar paginile lui Iorga, care nu revedea niciodată ce aşternuse pe hârtie, sunt ilizibile.
Vreau să infirm prejudecata că este mai important să scrii un roman decât o carte de proză scurtă. Textele lui Truman Capote, Cehov, Salinger sau Saroyan stau mărturie în acest sens. Ne lasă visători ideea că Cehov ar fi putut scrie un roman. Cum ar fi arătat ? Nu cumva ar fi fost o dezamăgire ? Îmi place să cred că nu. Ca autor de nuvele, schiţe sau povestiri, e însă necesar să ai o rată de reuşită foarte înaltă. Dacă mai mult de jumătate din titluri sunt ratate, n-ai făcut numic.
Şi încă un lucru. Poate că expresivitatea este doar o zonă tranzitorie în activitatea unui scriitor şi nu atinge vârful realizărilor sale. Valoarea literară stă dincolo de podoabe artistice. Eminescu aflase şi el acest lucru în ultimii săi ani de viaţă, iar Nichita nota :
Matematica s-o fi scriind cu cifre,
poezia nu se scrie cu cuvinte !
Cucurigu !

Ideile - musafiri îndelung aşteptaţi

Ideile sunt ca musafirii.
Unele te caută precum iubitele şi te rup de realitate. Altele te protejează ca nişte prieteni. Câteva te otrăvesc şi destule se comportă ca gardienii din închisori : îţi pun cătuşe şi te sechestrează într-o carceră perpetuă.
Câte una vine pe neaşteptate, aidoma unor oaspeţi nepoftiţi. În sfârşit, sunt gânduri care te fac să le aştepţi ani, zeci de ani sau o viaţă.
A fi romancier înseamnă să ai răbdare. Radu Aldulescu, de pildă, posedă cu prisosinţă aşa ceva.
Am terminat un roman de doi ani, dar ceva îmi spunea că îi lipseşte ceva. Între timp am vorbit cu un editor şi am pus la cale tipărirea opului. Omul m-a aşteptat cu textul vreo patru luni şi în cele din urmă s-a supărat. Dar nu ştie că Ideea pe care o aşteptam mi-a bătut la uşă. Romanul are, în sfârşit, o miză clară.
Va trebui să mai introduc capitole şi să scot numeroase pasaje. Altă muncă, altă disctracţie, dar când va apărea, nu voi mai spune : " Băi, ce prost am fost, că m-am grăbit să-l public în forma asta ! "
Va trebui însă să caut un alt editor.

Senzorialul ficţional. Alte glasuri, alte încăperi de Truman Capote

O observaţie a prietenului Dan Miron m-a făcut să înţeleg de ce îl citesc cu atâta bucurie pe Truman Capote : păstrând proporţiile, şi lui, şi mie ne place să ştergem graniţele dintre real şi imaginar.
Fără îndoială că Alte glasuri, alte încăperi este capodopera prozatorului american. Scris şi construit cu o mână sigură, de maestru, romanul prezintă drumul iniţierii lui Joel Knox în viaţă. Călătoria pe care copilul o face către ultima locuinţă a tatălui său îi dezvăluie personajului o lume străină, deloc ostilă, dar trăind sub zodia perisabilului, a artificiului şi a măştii. Nu numai casa în care pătrunde este admirabil evocată, ci şi senzaţiile pe care băiatul le trăieşte pe măsură ce îşi cunoaşte tatăl şi tovarăşii acestuia. Scriitorul are o acuitate exacerbată a percepţiei vocilor, mirosurilor, culorilor şi variaţiilor de lumină în care se scaldă efectiv personajele sale. De aceea pasajele descriptive sunt cel puţin la fel de reuşite ca dialogurile  : "Aripile vulturilor se zdrenţuiră când ţâşniră în zbor peste vârfurile copacilor şi umbrele lor trecură grăbite peste nisipul aprins de soare al drumului, ca nişte insule de întunecime."
"Vântul noptatic sufla dinspre grădină, umflând draperiile ca pe nişte steaguri de aur decolorat."
Fiecare capitol se termină cu o mică schiţă conţinând elemente de decor interiorizate : "Şi în clipa aceea, ca şi cum un uriaş şi-ar fi tras răsuflarea, începu ploaia." "Când perdelele se traseră la loc şi fereastra rămase pustie, Joel, dezmeticindu-se, se dădu cu un pas îndărăt şi se împiedică de clopot : o singură notă răguşită, spartă, răsună, sfărâmând tăcerea fierbinte."
Joel vede fantoma din casa lui Amy şi se simte în cele din urmă eliberat de relaţia cu părintele său. Fuga lui de acasă, culminând cu descrierea harababurii din bâlci, aşa cum o percepe puştiul pe cale de a se îmbolnăvi este memorabilă. Lui Truman Capote îi iese senzorialul ficţional, semn, în opinia mea, al unui mare talent literar  : "O răbufnire de tăcere îi răspunse ; aici, dincolo, un sunet undeva pe margine ; ploaia ca nişte aripi în cămin, picioruşele şoarecilor pe cioburile de sticlă răspândite pretutindeni, paşii feciorelnici ai celei care urcă şi coboară mere-mereu scara, şi vântul deschizând uşile, trântindu-le, suflându-i suflarea umedă, acră, în faţă, şuierând în toate camerele ; se lăsa dus de curentul vântului ; capul îi era uşor ca un balon şi-l simţea la fel de gol ; cu gheaţă în ochi, cu spini în loc de dinţi, cu o bucată de cârpă în loc de limbă, văzuse soarele răsărind în dimineaţa asta, dar acum, cu fiecare pas împingându-l tot mai aproape de o prăpastie veşnic pânditoare căscându-se în umbră ( sau cel puţin aşa simţea el ), nu era de crezut că avea să mai vadă un alt răsărit de soare ; somnul era ca fumul, îl trăgea adânc în piept, însă îi scăpa iarăşi în aer, în inele colorate, în pete, în scântei, ale căror flăcări îl ţineau suspendat în aer să nu se prăbuşească pe duşumele . Toate acestea erau avertismente, toate muştele acestea înstelate, rămâi treaz, Joel, în ţara eschimoşilor somnul e moarte, ea e totul, mai ţii minte ? etc "
Capote e aici foarte aproape de halucinantele tablouri resorbite lent în naraţiune, ale lui Faulkner, Scriitorul şi Profetul de la care, vorba unui prieten, au învăţat toţi.
O observaţie pe care aş putea face este că autorul Harfei de iarbă este, structural, un memorialist : un halou afectiv învăluie personajele şi lucrurile : negresa Zoo, catârul John Brown, Hotelul Cloud, casa lui Amy, în care altădată se dădeau baluri. Dar Capote s-a ambiţionat să fie romancier şi a reuşit : romanescul inventat de el este valid din punct de vedere artistic şi a consacrat un mare scriitor.

P.S. Într-un mesaj, Dan Miron îmi spune că senzorialul ficţional este prezent din abundenţă şi în Gheţarul meu.
E ciudat că de când am descoperit că Truman Capote are o conştiinţă artistică asemănătoare cu a mea, interesul meu pentru cărţile sale începe să scadă.