Vizitatorul nocturn. O povestire

                                        Vizitatorul nocturn

                                                          lui Claudiu Bolozan

Maiorul Sordoni adormise spre ziuă, chinuit de insomnia care nu-l părăsea de cincizeci de ani încoace. A luat cina din mers, o bucată de brânză acolo, şi a scos din pivniţă un borcan de vin alb, în tovărăşia căruia spera să adoarmă. În vremurile bune, când vindea tablouri şi fratele său mai punea un ban, reuşise să ridice un nivel casei părinteşti şi să-i reconstruiască faţada din termopane cu rame subţiri şi albe. E drept că o mare parte din bani proveniseră din vânzarea luncii de peste râu. În ultimii ani nu mai lua aproape nimic de acolo, fiindcă hoţii erau mai iuţi de mână şi îi culegeau fructele înainte chiar ca el să le guste. Era singur în casa transparentă, luminoasă, plasată aproape de zăvoiul de pe malul gârlei sufocate de tufe şi arbuşti sălbatici. Se aşeză în fotoliu, îşi luă paharul şi stinse lumina, pentru a scruta cu binoclul umbrele de pe malul râului. Un bătrân priapic şi imun la răceli îşi aştepta ibovnicele de ocazie pe o pătură, după nişte tufişuri. Era înarmat şi el cu o damigeană. Maiorul vedea fundul vasului urcând şi coborând, în timp ce bătrânul paznic de vânătoare lua câte o duşcă. În rest, foiala obişnuită. Pisici care căutau cuiburi de păsări, şobolani mari, dihori, câini înfometaţi. Ochi roşii, aprinşi, înspăimântaţi de foame şi de iarna care se apropia. Apucă să bea câteva pahare de vin uleios, tare şi nu-şi dădu seama când adormi.Se trezi că-l scutură cineva de umăr.

─ Scoală, bă, că au venit hoţii!

Se frecă la ochi şi îl văzu pe tatăl său care murise în urmă cu cinci ani. Îl dusese la cimitir, dar bătrânul continua să-şi facă de lucru toată noaptea prin casă, iar ziua meşterea câte ceva prin magazia veşnic încuiată şi curată ca o farmacie. Pictorul îl auzea bocănind şi cioplind fără odihnă.

─ Ce hoţi, tată, ai înnebunit?

─ E un hoţ, bă, în curte. A dat peste mine în magazie şi acum cotrobăie prin atelierul tău. Ia puşca repede, că, uite, eu am pus mâna pe furcă.

Maiorul se trezi singur în curte, în bătaia unui vânt rece.

─ Care eşti, bă, acolo? strigă el răguşit şi glasul nu i se auzea deloc.

Apoi îl văzu. Era un tânăr care îşi făcea veacul pe la cârciumă şi omora cu plăcere pisici. Le juca în picioare şi le zdrobea capetele, în hohote de râs. Avea un păr negru, revărsându-se peste figura-i lombrosiană. Hoţul se învârtea fără rost prin curte. Între el şi pictor, ăl bătrân îşi agita furca şi făcea gesture de neînţeles.

─ Stai, că trag! strigă maiorul şi vocea i se auzi gros, nefiresc.

Hoţul păru că nu-l aude. Maiorul îndreptă arma în sus şi trase un foc de avertisment. Curtea şi casa se sparseră în mii de bucăţi. Apoi hoţul se îndreptă către gardul înalt, de ciment, pe care încercă să-l sară. Când se afla pe culme, Sordoni mai trase o dată către ceruri. Celălalt nu se mai văzu.

─ L-ai nimerit, l-ai nimerit, chicoti bătrânul, rotindu-se ca un titirez, cu furca în mână.

Apoi dispăru şi el. Maiorul simţi că îngheaţă din pricina răcelii nopţii şi dădu să se întoarcă în casă. De dincolo de gard se auziră ţipate ascuţite, de femei speriate.

─ Aoleu! Aoleu! L-a omorât! L-a împuşcat!

Sordoni rămase surprins, căci ştia că nu mai avea vecini de mulţi ani. Plecaseră la oraş sau muriseră şi rămăsese singur în acel cot al râului. Nehotărât, rezemă puşca de colţul casei şi se îndreptă spre gard. Privi pe deasupra şi văzu un bărbat întins pe jos, în timp ce nişte femei în negru erau aplecate asupra lui. Nu li se vedeau feţele şi îl boceau pe omul întins pe jos. Sordoni sări şi el dincolo, iar femeile se topiră în beznă.

─ L-ai omorât, nu? ţopăia bătrânul cocoţat pe creasta gardului.

Maiorul îşi trecu mâna peste faţa omului. Cum dracu’, se gândi el, să fi ricoşat alicele tocmai aici?

Îl mângâie îndelung şi fu surprins că hoţul nu era cel despre care îi vorbise tatăl său. Ce naiba...

Furul deschise ochii şi zâmbi.

─ Scuză-mă, sunt beat şi am leşinat, zise el. Sunt neînchiuit de beat!

Şi se risipi ca un abur. Dar maiorul apucase să-şi dea seama că vizitatorul semăna cu el însuşi ca două picături de apă. Dispăruseră gardul şi curtea, iar casa se vedea, luminoasă, undeva în depărtare.

Îl trezi frigul. Tatăl său era lângă el şi îi trecuse mâna pe după gât. Din râu se ridica un soare de argint, un bulgăre gigantic care strânsese în el tot frigul şi toată bruma lui octombrie. Lumina îl orbea şi simţi cum răceala îl arde.

─ E timpul, spuse tatăl său.

Şi ridicară amândoi paharele pline.

Tastatura buclucașă

  Am avut, până acum câteva zile, o tastatură buclucașă. Într-o vreme sărea litere. Câte una, de obicei. Apoi a început să bată două-trei slove deodată și, dacă trimiteam un mesaj și nu-l verificam, dădeam impresia că scriu într-o limbă necunoscută. (La început am crezut că greșeam eu, dar m-am convins de contrariu, tastând încet și cu atenție fiecare semn. Surpriză : scriam una și ieșea alta. Trebuie să recunosc că m-am speriat puțin.) Să mergem mai departe și să ne imaginăm că tastatura ar fi trimis singură, unor prieteni ori unor necunoscuți, mesaje insultătoare sau scrisori de amor. Nu e un subiect potrivit pentru o povestire? Nu prea mă ispitește totuși s-o scriu. Cumpără cineva ideea? Parcă Sinclair Lewis îi vindea idei lui Jack London. Pușkin i le oferea gratis lui Gogol.

P.S. Până la urmă, voi scrie povestirea. Celebrul regizor Gábor Tompa, prietenul meu, s-a oferit s-o ecranizeze.
       Văd că doi-trei localnici, care n-au nicio legătură cu literatura, continuă să nu-și vadă de treaba lor și caută să-mi facă dușmani, încercând să identifice, în fiecare nouă carte a mea, situații sau personaje locale. E avantajul de a trăi în Gratia, locul în care oamenii își aruncă păcatele unii în capul altora. I-am identificat pe respectivii și pe lângă măsurile legale pe care le voi lua, le voi dedica un articol și o carte de vor râde zece generații de acum înainte.  Pe unul puteam să-l dau în judecată încă din 2005, când a copiat, în calculatorul său, romanul Maimuțe în haremul nopții, apoi mi-a pus în cap prietenii, atribuindu-le nume din carte care nu aveau nicio atingere cu ei. Trist e că unii au mușcat momeala. Inginerul, fiindcă asta e, a profitat de faptul că prietenul care îmi transpunea textul în formă electronică a apelat la computerul său, pentru a opera niște modificări sugerate de mine. Norocul infractorului e că am aflat despre manevrele lui abia după un an, când aveam depresie. Ultimul meu volum are legătură cu Gratia cum are cultivarea pepenilor cu fabricarea rulmenților. Mare porcărie și pe lumea asta, domnilor!

”Vara ca un interior cu pietre și copaci”. O povestire din 1978

    Iese în curte și știe că ușa casei vecine se va deschide imediat și un bărbat tânăr, buhăit la față îl va întreba cât e ceasul

̶  Este exact zece, răspunde băiatul, abia privindu-l pe vecin.

Îl tulbură, în mod straniu, firicelele roșii de pe chipul vecinului. Vara, amândoi se trezesc în fiecare zi la aceeași oră. Băiatului nici nu-i trece prin minte să calculeze de câți ani se întâmplă lucrul ăsta. Tăifăsuiesc puțin și de fiecare dată grasul îi pune puștiului aceeași problemă de matematică pe care a auzit-o prin vreo cârciumă, iar băiatul o rezolvă cu aceeași dezinvoltură confuză, spre mirarea repetată a celuilalt, exprimată mereu în aceleași cuvinte. Ceva despre faptul că băiatul învață bine și e un copil cuminte. Umbra sreașinii se află în dreptul ferestrei. Mai e mult până va depăși prispa, semn că s-a făcut prânzul, când trebuie să hrănească porcul și găinile și pisica

Știe că poarta este încuiată și se simte puternic și liniștit. Va da mai întâi o raită prin grădină. Tufa de soc nu a crescut suficient, deși îi șterge zilnic frunzele de praf. Măceșul a înflorit, inundat de lumina cleioasă care umple ograda precum uleiul un recipient. Așa își va aminti mai târziu, la o beție organizată într-un cămin studențesc. Se va urca în dudul cu aromă răcoroasă și cu fructe dulci, umede ca nasul cățelului. Mâncând, se gândește o clipă dacă n-ar fi cazul să vadă ce mai fac fluturii albi și portocalii. Dar știe că pentru asta va fi nevoit să deschidă poarta. Poiana violetă se află dincolo de de șosea și de tufele de zmeură ale lui Moțodel. Știe că de acum, celălalt scrutează deja bătătura, printre ulucile înalte și ascuțite ale gardului. Nu-l va zări pe băiat, însă va bănui că acesta se află în dud și-l va îmbia să se joace împreună. Îi va propune să fure pepeni, să prindă iepuri, să se scalde la râu și să facă prostii cu micuța N. Știe că dacă va deschide poarta, toată liniștea se va scurge pe acolo, ca aerul dintr-un balon spart. Celălalt e mai puternic, îi va impune planurile sale și gândul că va trebui să scape de el îl va tortura permanent pe băiat. Să scape de el cât mai repede. Își va bate capul cu asta toată ziua și tot nu va reuși să-l urnească pe musafir. Știe că nu va reuși. Și să iasă din curte nu are voie de la mama sa, plecată nu se știe unde.

Vârfurile pomilor se leagănă ușor. Se clatină și cerul, în ceașca sa de porțelan albastru. Găinile albe și roșii și negre scurmă în gunoiul din fundul ogrăzii. Cu râtul său fin și rotund, porcul a apucat o frunză purpurie și o mestecă grohăind. O omidă verde, uriașă, stă nemișcată, inelată, pe o ramură de dud. Băiatul închide o clipă ochii și poate auzi glasul celuilalt.

̶  Pepenii sunt nepăziți. Sunt vărgați, cu miezul roșu și lunguieți și galbeni. Putem lua o grămadă.

Se preface că n-aude și tace. Galbenul îi amintește de excrementele groase, adunate în mușuroaie, la spatele casei prietenului său. La început, acesta îi povestea că un urs mare vine din pădure în fiecare noapte, îi mănâncă piersicile din grădină și se duce după casă să se ușureze. Mai târziu, celălalt va spune cu mândrie că tatăl său este autorul grămezilor untoase și urât mirositoare. ”Mănâncă șase pâini în fiecare zi și se ușurează gros, cât un salam”, zicea prietenul, iar el se simțea umilit, fiindcă știa că tatăl său nu poate avea intestinele atât de groase, nici nu câștigă zilnic câte o servietă cu bani, nici nu scoate la Crăciun, din fiecare porc, câte șapte gamele cu bucăți de carne.

̶  Putem lega pisica a neagră cu o sfoară, ca s-o coborâm din ulm.

Ideea nu-i surâde, după cum nu ar vrea nici să umble în cuibul rândunelelor, unde așteaptă puișori cu ciocuri larg căscate, tivite cu galben.

̶  Îți dau zmeură, se aude de dincolo de gard, dacă îmi deschizi poarta.

̶  Nu-mi place zmeura, răspunde, uitând că vrusese să-l facă pe celălalt să creadă că nu este nimeni acasă.

̶  Atunci furăm smochine de la moș Avram. Are un câine legat de tufele alea, dar e orb și surd. Le-am mâncat aproape pe toate. Mai sunt câteva. Îți dau și ție dacă mă lași să mă joc cu mingea ta.

Vocea s-a îndepărtat și în curând nu o va mai auzi. Nu-și dă seama dacă intrusul repetă vechea manevră se preface că a plecat ori s-a lăsat păgubaș.

Umbra casei a ajuns la jumătatea prispei. Ar putea prinde avioane mici și vii, de pe vârfurile bețelor de tutun care îngrădesc tufele de trandafiri. Mai târziu va afla că înaripatele de cristal se numesc libelule. Vede din nou omida verde și își amintește brusc că a visat-o. A visat-o în noaptea trecută și acum o vede și știe că a visat-o.

 Soarele a coborât după casă și el apără porcul alb și rotofei de păsările lacome care îi fură grăunțele. Se  o ciocănitoare și aerul miroase a câmpie pârjolită de soare.

Cartea îl așteaptă răbdătoare pe masă și el poate sta la umbră să citească. Când stătea la bunicul, unde curtea era umbrită încă de dimineață, putea citi toată ziua. Cartea asta îi place atât de mult, încât îi este teamă că o va sfârși și nu va mai găsi alta care să-l plimbe prin locuri pustii, unde se află în siguranță.  S-a gândit toată ziua la filele frumos mirositoare, la literele și cuvintele semănând cu coroanele arborilor și cu iarba sârmoasă din curte. Nu vrea să o termine. O va face doar când va găsi alta, cu o lume ospitalieră, protectoare. Păcat că nu are mai multe cărți. Oftează și intră în casă. Frunzele copacilor, lungi și subțiri, late și verzi,, portocalii și vinete fierb în cerul topit de soare.

Ce s-ar întâmpla dacă locuința ar avea câte o ieșire pentru fiecare anotimp? Ar ninge peste fructele roșii de măceș, iar liliacul și-ar amesteca mireasma cu esența crudă ale pănușilor de porumb, strânse grămezi, în care își petrecea nopțile de toamnă. Sub chiciură ar gesticula mugurii, în timp ce oamenii de zăpadă ar dănțui prin țărâna fierbinte. Beția albă a florilor de salcâm s-ar scutura peste zăpezi. Ar respira adânc. Și ar uita de școală. A și uitat când a ieșit din nou afară. Umbra casei aleargă acum undeva către orizont, unde a auzit că se află orașul. Și vocea îl ispitește iar de după gard.

̶  Mergem și pescuim în heleșteul din grădina lui moș Salem.

Raiul lui Salem îi este cunoscut. Nu poți trece pârleazul decât cu ajutorul unei scări. Totuși, n-a văzut niciodată acolo un iaz.

̶  Sunt pești mari și grași ca porcii. Coborâm pe scară și îi prindem cu ciurul. Pe cel mare îl cheamă Mali și va încerca să ne înece. Îl voi înțepa eu cu furca.Din bășica lui ne vom face o minge de fotbal pe cinste. Dar știu că ești fricos, așa că nu e nicio pagubă dacă mă duc singur.

Glasul se îndepărtează. Cu grabă și cu teama că băiatul va accepta abia acum. Mâine, celălalt se va lăuda că a prins peștele și l-a scăpat ori că moș Salem a tras cu pușca după el. Brebete a plecat. Știe că peste puțin va veni mama, prăfuită și arsă de soare.

 Îi suflă, parcă, cineva pe frunte. Nicio viespe nu poate intra în curte. Niciun copil neascultător nu poate ieși. Copacii au ochi pe fiecare frunză și păsările abia îndrăznesc să cânte. Deschide poarta și iese, uitându-se în toate părțile. Vede șoseaua.  Încă nu văzuse râul și orașul, se va gândi peste ani. Va încerca să-și închipuie gârla. Dar nu acum. N-are timp. Printre crengile corcodușilor și tufele de gard viu licăre poiana albastră. Știe că acum fluturii pleacă. Luminișul este plin de cioburi de sticlă colorată și de pietre ascuțite, ascunse de de iarba verde și grasă. Spre ochiul albastru al cerului, ivit printre vârfurile arborilor, se întind firele violete de lavandă. Sunt peste tot și miresmele fac ca aerul să pară un ulei greu, adormitor. Îi place să se întindă printre flori și să urmărească albinele și fluturii cu desene uimitoare pe aripi. Unii vin și se așează pe părul său, de culoarea miezului de dovleac. Surâde, absent de la celebrarea propriei bucurii. A descoperit fluturii când bătrânul învățător, cu figura desfigurată de furie, le-a ordonat copiilor să prindă fiecare câte o sută de fluturi. ”Omizile mi-au mâncat livada” a mai urlat o dată fiorosul moșneag și le-a aruncat o privire încărcată de ură. După-amiază, copiii, femeile și bunicii au început vânătoarea, care cu ce putea. Dădeau cu pălăriile, cu măturile, cu ciomegele, cu șepcile, cu basmalele. Și fugeau ca apucații chiar și cei care trecuseră de optzeci de ani.

Știe că  Brebete, celălalt, l-a urmărit și că acum-acum va năvăli să rupă florile și să ucidă cu basca-i cât mai mulți fluturi. Mai știe că se vor bate și că va fi învins. Dar e sigur că fluturii vor veni mâine iarăși și că bătaia va fi preludiul unei prietenii care îi va face să ude florile din poiană, pentru a atrage și libelulele.

Și mereu mirosul acela copleșitor : munți din pănuși de porumb, unde dormea nepedepsit și visa râuri curgând din cer.

Tehur. O povestire din 1978

                                       lui Teodor Dună

    Am mers și în vara asta la mănăstire, pentru a uita de zgomotele orașului și de spaimele mele nocturne. Starețul îmi rezervă, în fiecare an, o chilie clădită la umbra unor pini. De acum ajung, abia apuc să mă schimb și, fără să-mi desfac bagajele, adorm pe patul din lemn de brad, cu o saltea umplută cu paie de grâu, lavandă, roiniță și flori de mac. Astăzi, după ce m-am trezit, am aflat că bătrânul călugăr Tehur a murit. Fratele Eli, care mi-a adus vestea, mi-a spus  că  înainte de a trece în lumea drepților, fratele Tehur a bolborosit ceva de neînțeles, câteva cuvinte despre care starețul, care nu știe nicio limbă străină, și-a dat cu părerea că ar fi o portugheză medievală sau cam așa ceva. Fratele Eli mi-a arătat și pergamentul pe care fratele Tehur obișnuia să-și scrie rugăciunile înainte de a le rosti. Altminteri le uita. Era omul cel mai lipsit de memorie din câți am cunoscut. De fiecare dată când ajungeam la lăcașul sfânt, trebuia să fac din nou cunoștință cu el. Mă dădeam mereu altcineva, fiind, pe rând, medic, grădinar sau director de editură și având vârste între treizeci și cinci și cincizeci și cinci de ani. Inutilă și copilărească punere la încercare! El se purta cu mine la fel de blând și îmi arăta o față zâmbitoare, brăzdată de riduri adânci și încadrată de o barbă albă și lungă.  Fratele Eli pomenea des că, în afara scrisului și cititului,  niciun fel de învățătură nu se lipise de Tehur. Fusese învățat să scrie și să citească, cu mare osteneală, de fostul stareț. Trebuia ca doiul să fie introdus în mintea fratelui Tehur odată cu gâtul gâscanului îngrășat de părintele Pamfil. Zeroul era burta încăpătoare a starețului, c-ul era potcoava măgarului cu care se aducea apa din vale și e-ul – grebla din grădina de zarzavaturi. Și uite așa, dealurile, viețuitoarele și pietrele au urcat în capul lui Tehur și au lăsat locul cifrelor și literelor care au început să-și facă de cap. Arbuștii, oamenii și restul lucrurilor au început să se aglomereze pe pergamentul de rugăciuni al bunului nostru frate. Eli spunea că, de fapt, nici n-ar putea fi vorba de rugăciuni. Fratele Tehur se juca, pur și simplu, ca un copil, cu vorbele. Așeza ici un munte, dincolo o capră sau un automobil. El închipuia astefel niște povești care n-aveau început și sfârșit. Starețul, econom din fire, îi dăduse o singură bucată de pergament pe care Tehur scria la nesfârșit : la scurt timp după scriere, cele caligrafiate acolo se ștergeau de la sine. Exact ca în memoria lui Tehur! Ba nu, greșesc, fiindcă examinată atent, foaia de pergament păstrează urmele textelor anterioare, scrijelite apăsat de fratele Tehur. Dar propozițiile își schimbă ordinea și poveștile se amestecă între ele. La o primă lectură, eroina ajunge acasă și se dezbracă să facă un duș. La a doua privire, dușul intră pe ușă și eroina iese pentru a se întâlni cu un bărbat care o așteaptă sub scară, cu mâinile în buzunare. La o altă recitire, între eroină și bărbat se interpune un pensionar cu pălărie din paie de orez. Omul se uită pe gaura cheii, în altă zonă a scării și îl spionează pe un chiriaș care citește un ziar. Schimbările se petrec sub ochii mei. În locul unui măceș apare o profeție, iar o ogradă pustie e împinsă discret către margine de o fotografie deocheată. În general, poveștile decurg plăcut. Eroina, care pornise către mall, ajunge la Universitate, unde mărturisește că e bucătăreasă și zdrobește inima unui african înzestrat precum un armăsar. Tânărul este ospătar într-un restaurant și asistent medical par-time la Spitalul Universitar. Brusc, el devine biciul cu care este mânat măgarul mănăstirii. Mă întorc înapoi și dau peste un coș plin cu alune. Unde e fata? Reiau lectura și nu-l mai văd pe bărbatul de culoare.  O beție într-o mansardă. Un puști fumând la closet. Preotul mănăstirii ținându-și slujba. Oameni muți, obiecte însuflețite. Cuvinte vii, cuvinte-curcubeu.
                                                                   1978

P.S. Textul e scris în 1978, dar dedicația e din 25 august 2016.

Despre "Puiul" sau ce fel de texte introducem în manuale

                 Eminenţi intelectuali cer răspicat scoaterea din manuale a povestirii Puiul de Ioan Al. Brătescu-Voineşti. Să zic că, într-o vreme, textul cu pricina fusese omis din toate cărţile şcolare. În orice caz,  în cele tipărite de Humanitas, după care predau, n-a apărut niciodată. Era, în cercul nostru pedagogic, un profesor foarte bun -  fusese şi inspector de specialitate, după Revoluţie -, care la fiecare activitate curriculară, condamna, în termeni duri şi cu lacrimi în ochi, dispariţia prozei lui Brătescu-Voineşti din cuprinsul cărţilor de literatură română.  Să se reintroducă  Puiul, striga el, la orice luare de cuvânt, aproape sughiţând de plâns. Pe urmă, ţin minte că un autor celebru, inclus în noile programe, reclama, în urmă cu ani, cruzimea şi sadismul din unele texte destinate studiului, exemplificând cu La Vulturi ! de Gala Galaction şi cu balada Mioriţa.
                  Ce pot să spun ? În mod ciudat, în ultimii cinzeci de ani, textele studiate de copiii din ciclul gimnazial sunt, în proporţie de 60%, aceleaşi. Spre deosebire de, să spune, operele studiate în liceu, înlocuite în cea mai mare parte. La o simplă aruncătură de ochi, ne dăm seama că, în cazul manualelor mai vechi, violenţa şi moartea sunt aspecte fecvent întâlnite în creaţiile studiate de micuţi. De pildă, în Senin de august de D. R. Popescu, un copil este victima unei explozii, în timp ce trece peste un pod, în timpul războiului. În Privighetoarea de acelaşi Brătescu-Voineşi, campion al literaturii didactice, o pasăre cântătoare moare în chinuri, după ce înghiţise acul unei undiţe. Soldatul necunoscut de D. R. Popescu prezintă jocurile unor copii care descoperă, într-un lan de lucernă, un soldat ucis. Ani în şir, autorii de cărţi pentru uz şcolar au selectat, din Amintiri din copilărie de Ion Creangă, mai ales episodul în care Nică şi Dumitru, aflaţi la studii, în Broşteni, desprind o stâncă de pe munte, iar pietroiul cu pricina dărâmă casa Irinucăi, gazda lor, rupând în bucăţi o capră. În La Vulturi ! de Gala Galaction, Agripina trăişte tragedia de a-şi vedea copilul cel mic răpit şi sfâşiat de vulturi.. În Mări sub pustiuri de D. R. Popescu, un tânăr ilegalist aruncă în aer un pod, apoi se vâră în hainele unei sperietori de ciori. Nişte nemţi trec pe acolo cu motocicleta, opresc să se uşureze şi îşi încearcă pistoalele pe ceea ce ei credeau că este o momâie.
Şi aşa mai departe.
                  De ce atâtea scene sângeroase şi dramatice ? Cineva mi-ar putea spune că moartea se află, alături de iubire, natură, timp, copilărie, război, istorie, cosmos, printre cele mai frecvente teme din literatura clasică. Sau că se caută senzaţionalul şi spectaculosul, pentru a se capta interesul studioşilor. Dar argumentele nu ţin. Sunt de acord cu eliminarea Puiului din manuale, pe motiv că este o bucată sentimentală şi slabă din punct de vedere artistic. Acelaşi lucru ar trebui să se întâmple cu poemele lui Arghezi, date spre studiu unor ţânci de unsprezece-doisprezece ani. Dar din raţiuni opuse. Cu lexicul său novator şi cu dislocările sintactice specifice, Arghezi este un poet prea complex pentru clasele V-Vl, unde, până nu demult,  le era vârât pe gât necăjiţilor care păşeau pragul şcolii.

Un Urmuz contemporan și fabulosul modern

Un debut senzațional, ieșit din toate tiparele existente, este Ceasornicarul dansator, povestiri aberantastice  de Liviu Drugă ( Editura Tracus Arte, 2012 ). Calitatea scriiturii este evidentă  de la primele propoziții ale volumului : „ Îl văd și-acum pe nenorocit cum trecea, prefăcându-se istovit, drept pe mijlocul uliței, știa că nimic nu mă enervează mai mult decât sfidarea asta a lui. Eram deja ieșit târâș în pridvor, cu ochii zdreliți de somn. ” Pot fi sesizate ușor, în cartea lui Liviu Drugă,  câteva straturi ale viziunii narative. Aproape toate povestirile debutează într-un plan aparent realist. Stilul este apăsat-ironic,  cu tușe deformatoare și comice, amintind cumva de Ioan Groșan. Personajul-narator din „Aporiile Luminii și Curcanii-Beznă” face agroturism, iar gesturile sale sunt firești. Le servește mușteriilor ciulama și discută cu ei într-un limbaj de o oralitate reconfortantă. Imediat însă se produce o fractură și ne trezim într-un spațiu fabulos. Personajul își îndeasă în urechi Păsări de Șoapte, pisicile se înghit și se „dezghit” unele pe altele, în apropierea căsuței au crescut brusturi pufoși. Își face apariția și un personaj fantomatic, Vericul, a cărui influență magică se observă în planul realității. Clienții dorm mai mult și mai odihnitor, ciulamaua devine foarte gustoasă, o fetiță desenează dumnezeiește, deși este prima dată când face acest lucru. Acțiunea se desfășoară parcă pe ritmurile lui Junger : „ Mi-a plăcut dintotdeauna să stau noaptea în livada înflorită, când nu era prea răcoare, cu mirosul florilor în nas și să mă uit ore în șir din iarbă, ca un Gulliver, la stelele care se roteau mărunte, fără grabă, și mute, ca niște stropi de apă reci gata să cadă din cer peste mine.” Stilul stă, peste tot, sub semnul unei caligrafii personale : „E o exagerare, evident, dar zic că n-ar fi total exclus ca în noaptea aia întunericul să fi crăpat în câteva locuri de la cât de tare bubuia Vita Plotini din boxele alea mari îndreptate spre livada înflorită și spre cerul zgâriat de nori. Din casă chefliii mei mă strigau de zor, îi auzeam ca prin ceață și cu intermitențe. ”  Situația se complică și mai mult. Naratorul devine Stăpânul Aporiilor Luminii, își fac apariția Curcanii-Beznă și este expusă teoria unei noi Geneze, în care întunericul, lumina și muzica joacă un rol esențial. Aceasta din urmă este, de altfel, o prezență constantă. Este aici un orizont fără limite al jocului literar. Cuțitul lui Rahan  propune reducerea lumii la derizoriu : „ L-am învățat pe Rahan să facă din nori de furtună clătite, să copieze Biblia pe boabe de orez, să croșeteze pulovere din ițele încurcate ale politicii și să închidă toate blogurile proaste, această ultimă îndeletnicire făcându-i, pare-se, cea mai mare plăcere. ” Lucrările de artizanat, pe un fond de basm modern, sunt în spiritul multor povestiri : „ Acum, după 777 de ani de la prima noastră întâlnire pe trepte și tot atâția ani de râcâit aproape zilnic în adâncul hârtiei cu ajutorul micului cuțit, am reușit să îi fac șapte încăperi complet utilate și o grădină suspendată. ” În Incredibila poveste de dragoste a lui Heraclit Ghionoae se pornește, de asemenea, de la o situație anodină, excelent povestită,  și se ajunge la un scenariu incredibil. Personajul principal, un tip mărunt și chel,  este îndrăgostit de o femeie frumoasă și înaltă, Flori. Softul pe care îl folosește pe computer Heraclit se oferă să-l ajute pe bărbat să ia inițiativa. Numai că de Flori este îndrăgostit și un pod, care fuge cu ea în lume. Frumoasa tânără era gravidă cu… podul. Heraclit golește conturile unor cunoscuți și pleacă, împreună cu softul, în urmărirea fugarilor. Softul naște și el un pod micuț, semn că și el îl înșelase, la rândul său, pe Heraclit. Urmăriții sunt ajunși, Heraclit o zăvorăște  pe femeie, cu întreaga ei familie – are patru poduri-copii -, pe un hard extern, „acolo unde îi închisese pe foștii lui parteneri de drum : programul-mamă și plodul-pod.”  În final, Heraclit Ghionoae își schimbă numele în Heraclit Apolodoreanu și înființează o crescătorie de poduri.  Deși scenariul unor povestiri pare asemănător, subiectul  acestora  urmează, de fapt, linia complicată a gândirii unor filosofi precum Heidegger, Heraclit și Plotin, care nu sunt pomeniți întâmplător în paginile cărții.  Personajele lui Liviu Drugă sunt adevărate concepte pluridimensionale. Un specialist ar avea multe de comentat în această privință. Liviu Drugă este un Urmuz contemporan, luxuriant,  cu o imaginație debordantă,  dar păstrând o oarecare logică în derularea faptelor.  Aș adăuga că textele pot fi citite și ca niște poeme . În realitate,  în Ceasornicarul dansator există multă variație. Un poet de geniu și Dracul este o snoavă intelectuală. În Politică și păsăret faptele devin halucinante. Realul și aberantasticul – termen inventat de Liviu Drugă - se întrepătrund într-un mod fericit. Cele mai reușite bucăți sunt, în opinia mea, textele scurte, cum ar fi Batiscafu dezmățatu’, Jindul, ultimul rimel, Șoricelul roz din ținutul Glossy, Vântul vine legănat,  Strada pe cealaltă parte, Zidul din închisoare. Scriitura impecabilă și straniul bine dozat dau un relief artistic excepțional. Iată Umbra elefantului boem : „ Un elefant verzuliu, mai boem de felul lui, obișnuia să se plimbe toată ziulica prin oraș. Pentru că era frecată de cele mai dărâmate clădiri, pe cele mai desfundate străzi, prin cele mai aspre case de toleranță, peste cele mai colțuroase fețe de femei, până la urmă umbra lui l-a părăsit. A fugit bezmetică mult timp pe calea ferată până s-a lipit strâns de un vagon hârbuit, vai de mama lui. Fără să acționeze în vreun fel, toți călătorii se întrebau apoi ce mama mă-sii caută pe vagon umbra aia verzulie de cale ferată și de ce umbra seamănă cu un elefant. ”
Talentul lui Liviu Drugă este bătător la ochi, pe alocuri strălucitor. Iată un început de povestire : „ Așa mi-a zis, să-l pocnesc după apusul Soarelui.” ( Rugămintea de la domnu’ Coacăză ) Și un final : „ Sub curbă, primarul Titi Platon mai sparse iar o sticlă și se puse pe scris. ”
Nu voi ascunde că preferințele mele merg net spre pasajele realiste, ca și spe textele scurte, percutante, cu efect literar puternic.
Liviu Drugă este un scriitor foarte înzestrat, cu posibilități artistice multiple, un adevărat Urmuz al zilelor noastre. Romanul Concert în si bemol pentru câinele pământului, pe care îl are în lucru, pare, după paginile publicate pe blog, memorabil.

Viscolul, tastatura și măreția morală

* Am scris ultimul roman la computer, cu un singur deget. Nu simțeam textul, nu-mi plăcea deloc ce ieșea  și l-am refăcut de vreo cinci ori, în doi ani și jumătate. Pe urmă am descoperit că numai ceea ce scrii cu stiloul sau pixul poartă amprenta ta energetică. Scriam textele de mână, apoi le culegeam la calculator. În sfârșit, dând să încep o povestire, am nimerit începutul unui alt roman care va fi mai valoros decât tot ce am scris. Puteam simți cartea prin medierea artificială a tastaturii și am înțeles afirmația lui Marquez cum că ar fi scris de zece ori mai multe cărți dacă ar fi avut, de la începutul carierei sale literare, o mașină de scris electronică, care i-a succedat celei clasice.
Adevărul este că suntem adesea nepăsători cu textele noastre. Cu mulți ani în urmă erau autori care scriau cu bâta, dar redactorii le rescriau operele și romancierii erau lăudați pentru... stilul lor. Acum, datorită lipsei de timp, cărțile nu mai sunt citite cu atenție. Ce zic eu ? Nici autorii nu corectează ce au produs. Cu puțin înainte de moartea sa, Ioan Slavici a fost vizitat de G. T. Kirileanu. Din vorbă-n vorbă, Kirileanu l-a întrebat pe Slavici cum își scriau articolele Caragiale și Eminescu, cu care bătrânul scriitor fusese coleg de redacție. Scriau, reciteau și rescriau, a răspuns Slavici. Erau atenți la fiecare virgulă. Niciunul dintre ei nu dădea „manuscriptul” la tipar înainte de a-l citi celuilalt și a-i cere părerea. Caragiale scria mai greu decât Eminescu. Tinerii din ziua de azi scuipă, în loc să scrie. Nu mai citesc nici ei ce-au însăilat. Când eram profesor, dădeam elevilor, ca temă de pedeapsă, să citească zece pagini din Nicolae Iorga și să-mi spună ce-au înțeles.
Sunt destul de neglijent cu ceea ce scriu pe blog. E doar un jurnal de idei. O revistă importantă mi-a solicitat câteva texte scurte sau un fragment de roman. Ca să nu mai repet experiența anterioară - mai multe publicații îmi solicitaseră același lucru, eu le-am trimis o jumătate de roman și toate au tipărit primul capitol ! -, am expediat niște texte scurte care le plăcuseră mult unor cititori ai mei. Printre ei, Claudiu Bolozan, supertalentatul ziarist. Am făcut greșeala să nu recitesc micile povestiri, iar redactorul-șef s-a arătat încântat de „operele” mele. Bucuros nevoie mare, am așteptat numărul respectiv al revistei și, când am deschis-o, ce să vezi ? Tabletele mele erau reproduse întocmai, dar cât de multe erori comisesem ! De ultima „contribuție” chiar mi-a fost jenă. Detalii semnificative omise, propoziții exclamative și puncte de suspensie la gros, o greșeală de perspectivă narativă etc. Mă întrebam cu groază ce va zice X sau Y despre prostiile mele ? Ce-ar fi gândit Valeriu Cristea dacă m-ar fi citit ? Din respect față de cititori,  trebuie să ne comportăm civilizat cu scrierile noastre.
* Specialiștii în diferite discipline domenii care țin de viața spirituală sunt de acord că viscolul și ninsorile țin, ca și alcoolul și cafeaua, de manifestările maleficului. Dar nu cunosc nimic mai frumos decât o ninsoare viscolită pe care să o simți în obraji. Dumnezeul nostru este, contrar opiniei lui Sartre, artist și se joacă atunci când se pornește ninsoarea ? Există un înger al zăpezii ?   Sau e vorba doar de un demon ipocrit ?
* Antrenorul portughez Jose Mourinho își dă din nou în petic, manifestându-și supărarea pentru faptul că Messi și-a revenit prea repede după o accidentare. Cât de mic trebuie să fii pentru a te bucura, la acest nivel, de răul altuia și a face scandal pe motiv că adversarul tău nu suferă mai mult ? Am citit că  Mourinho apelează la blesteme și la magie neagră, pentru a-și doborî competitorii.  Sportiv, nu glumă ! Noi, românii, suntem cumva rude apropiate cu portughezii ? 
Chiar dacă Mourinho va câștiga de zece ori la rând Liga Campionilor, pentru mine va fi tot un căcănar căruia măreția morală îi este interzisă. O dovadă că nu este un om mare : are la dispoziție cel mai bun lot din lume și nu se poate ține după Barcelona, o echipă din ce în ce mai umană, mai obosită, cu mai multe slăbiciuni.

Ca să scrieţi, alegeţi cuvinte vii şi îndrăgostite

Am vrut să scriu o povestire, Karim. E un nume frumos, amintind de deşert şi de oaze. Karim a chemat însă alte cuvinte îndrăgostite de el. Vorbele venite aveau invitaţi speciali şi musafiri de rând. Aceştia şi-au adus neamurile şi vecinii. Apoi duşmanii şi contestatarii.
Cred că va ieşi un alt roman.
Ca să scrieţi, prieteni, alegeţi cuvinte vii şi îndrăgostite. Altminteri, textul se naşte mort şi nicio rescriere nu-l poate resuscita.

P.S. 1. Nu sunt un cârcotaş, dar victoria împotriva Turciei este similară cu ipotetica ocupare a poziţiei de lider, în Liga I, de Dinamo, echipa mea de suflet. Nu duce, adică, la nimic. Nici la câştigarea campionatului / grupei, nici la vreo performanţă ulterioară. E un rezultat care nu creează, din perspectiva jocului prestat, niciun orizont de aşteptare. Am văzut un meci între două grupări slabe, în ciuda faptului că noi avem, într-adevăr, jucători de excepţie. Un team serios i-ar fi umilit pe turci, care au jucat sub orice critică.
       2. Premiul Nobel a fost luat de un chinez. Credeam că îl va lua Murakami şi sunt surprins că Ismail Kadare nu se numără încă printre laureaţi.
       3. Mă gândesc serios să mă las de scris. Din această îndeletnicire n-am câştigat decât nişte duşmani. În plus, am auzit că Arnold Schwarzenegger s-a apucat şi el să întristeze hârtia cu ideile sale geniale. Precis va vinde mai multe copii decât profesioniştii din branşa noastră !

Muzică pentru cameleoni

Citesc cu delicii Muzică pentru cameleoni de Truman Capote. Sunt ultimele sale povestiri, plus un mic roman poliţist.  Frazarea e limpede şi de o simplitate dezarmantă, iar construcţia, impecabilă. Cum mai spuneam, este un cu totul alt tip de scriitor decât Faulkner, care mizează pe aglomerări epico-descriptive de mare forţă expresivă.
Când apare câte un scriitor de tip Capote, auzi şi reacţii de tipul : " A, e simpluţ rău ! Aşa aş putea să scriu şi eu ! "  În realitate este la fel de greu să scrii ca oricare dintre cei doi autori. Caragiale, care miza pe claritate şi concizie,  se chinuia mult până ajungea la o formă de care să fie mulţumit. Creangă, la fel. Acesta din urmă scria cuiva : " Scuză-mă că ţi-am scris mai lung, dar n-am avut timp să-ţi scriu scurt. " Prin comparaţie, proza lui Eminescu este descriptivă şi greoaie, iar paginile lui Iorga, care nu revedea niciodată ce aşternuse pe hârtie, sunt ilizibile.
Vreau să infirm prejudecata că este mai important să scrii un roman decât o carte de proză scurtă. Textele lui Truman Capote, Cehov, Salinger sau Saroyan stau mărturie în acest sens. Ne lasă visători ideea că Cehov ar fi putut scrie un roman. Cum ar fi arătat ? Nu cumva ar fi fost o dezamăgire ? Îmi place să cred că nu. Ca autor de nuvele, schiţe sau povestiri, e însă necesar să ai o rată de reuşită foarte înaltă. Dacă mai mult de jumătate din titluri sunt ratate, n-ai făcut numic.
Şi încă un lucru. Poate că expresivitatea este doar o zonă tranzitorie în activitatea unui scriitor şi nu atinge vârful realizărilor sale. Valoarea literară stă dincolo de podoabe artistice. Eminescu aflase şi el acest lucru în ultimii săi ani de viaţă, iar Nichita nota :
Matematica s-o fi scriind cu cifre,
poezia nu se scrie cu cuvinte !
Cucurigu !