Du-te la Tomşa! Un articol de Liviu G. Stan

 Liviu G. Stan

Du-te la Tomşa!

Unul dintre romanele nedrepățite ale lui 2019 a fost cel al lui Șerban Tomșa, Casa noastră cea de toate zilele (Ed. Tracus Arte). Asta ca fapt divers. Iar în trena acestui roman, prozatorul a strecurat, la mică distanță, și un volum de povestiri, Ninge la Iasnaia Poliana (Ed. Paralela 45, 2020), și acesta tot pe sub radarul criticii. 

Aidoma precedentei cărți de proză scurtă, Supraveghetorul și alte povestiri (Ed. Tracus Arte, 2017), și de data asta Tomșa ne oferă o mică expoziție de mecanică, arătându-ne cum funcționează diverse piese ce compun universul său romanesc, la care lucrează de peste douăzeci de ani cu discreția unui eremit. 

Ninge la Iasnaia Poliana (acasă la Tolstoi) grupează nouăsprezece povestiri scurte și foarte scurte, unele flash fiction. Impecabile. Impecabil scrise. Și asta pentru că legea de bază a școlii lui Cehov își arată minuțiozitatea în miniaturile lui Tomșa: acțiunea să fie un decor al personajului și nu personajul un decor al acțiunii. 

Răbdător și hârșit în primejdia singurătății literare, Șerban Tomșa și-a amenajat o insulă între generații, o Más a Tierra robinsoniană. Biologic aparține generației ’80, dar prea puține și vagi caracteristici îl leagă de ingineriile postmodernismului optzecist. Nici de către nouăzeciști, cu toată propensiunea lor spre „legalizarea” marginalității, nu a fost asimilat. Așa că i-a rămas imensitatea secolului XXI, și nu se poate spune că această condiție de naufragiat îi dăunează în vreun fel scrisului. Din contră, timpul crepuscular i-a oferit prozei sale picarești o aură exotică de povestaș machiguenga. 

În solitudinea indigenă afișată, Șerban Tomșa predică o proză pur și simplu fascinată de viață, o atitudine din ce în ce mai rară printre atâtea post-ironii și post-umanisme. Și totodată, peste proza sa plutește și o eleganță blândă de artefact (sensul arheologic al cuvântului), în timp ce escapismul îl înrudește cu alți doi practicanți ai teleportării – Ion Iovan și Marian Ilea. 

Vrei personaje stranii desprinse din America Latină a lui Juan Rulfo? Ia barca și du-te la Tomșa, are colecții cât pentru o arhivă. Vrei să vezi cum se comportă milostenia din proza lui William Saroyan aplicată ruinei rurale a sudului românesc? Du-te la Tomșa! Vrei demonstrații de realism magic „primordial”, un aer retro de Ștefan Bănulescu, un comic absurd cu ștaif de John Cheever? Du-te la Tomșa!

Nu am folosit ca pe-o banală metaforă imaginea insulei. Chiar dacă, în general, în povestirile sale nu se întrevede conturul senzorial din romane, construcțiile ficționale ale lui Șerban Tomșa – cum se întâmplă, de pildă, în Casa noastră cea de toate zilele – sunt dominate de un efect turbionar de claustrare, de captivitate a locului, un soi de blestem topografic ce ascunde granițele unei insule penitenciare. O iminență geologică încadrată, însă, într-un fantomatic topos de câmpie, în care descrierile capătă o transparență psihopompă, o membrană orfică. 

O altă marcă a literaturii lui Șerban Tomșa, fie în roman, fie în proză scurtă, este premisa distopică. Ruralismul distopic (îndoit cu un strop de satiră). Însă nu prin închipuirea laborioasă a unor lumi distopice, ci prin situații neașteptate în care firul subțire al realității se rupe, adesea pe fond etilic, iar firescul și factualul devin un straniu ritual anomic, luând forma unui coșmar sau a unei reverii suprarealiste. 

Toate aceste „enzime" se regăsesc și în Ninge la Iasnaia Poliana. Șerban Tomșa schimbă, cu naturalețea visării cu ochii larg deschiși, decoruri și epoci, claviaturi ambientale și topografii. Dacă în povestirea care dă titlul volumului avem de-a face cu o întâmplare anodină tratată în stilul scheciurilor lui Ion Băieșu, în „Noiembrie, iepuri mecanici” ne trezim într-o vânătoare de oameni cu parfum latino-american, iar în „O vizită la 1925”, o povestire de un umor nebun, găsim un remix din D-l Goe pornind de la un scurtcircuit al istoriei – România Mare nu există, iar „Mica Românie” se transformă într-o colonie germană.

Ce-ar mai fi de spus? Cu acest volum, Șerban Tomșa își mai construiește un ponton pe insulă, așteptând nu niște oaspeți cu ochelari VR și servicii futuriste de banking, ci un oaspete care știe să aprecieze o haină cu miros de paie arse. 

                                                          https://fictiunea.ro/2020/35/art4/ 

 

O cronică de Cristina-Claudia Ciobotaru

 

Atunci când happy-endingul nu e necesar

Rețeta unui short story de succes e ca finalul să fie total neașteptat și șocant pentru cititor, iar Șerban Tomșa, în volumul său de povestiri Ninge la Iasnaia Poliana (Editura Paralela 45, 2020, Colecția Biblioteca românească) o respectă întru totul. Fiecare piesă componentă are un singur element comun: nu au happy-ending.

Cele nouăsprezece povestiri sunt bucăți rupte dintr-un univers straniu, asemănător cu cel al realității cotidiene, aducând aminte de proze psihedelice cărtăresciene, la limita dintre real și ireal incandescent. Sunt cât se poate de picturale, fiecare dintre miniaturile literare inspirând o culoare, o cromatică ce parcă predomină pe tot parcursul lecturii: unele se scaldă în tonuri reci (Jim cel îndrăgostit de albastru, Ninge la Iasnaia Poliana, Noiembrie, iepuri mecanici, Vizitatorul nocturn, Strada morților), altele în tonuri calde, predominant roșiatice (Fata de la oraș, Arena nr. 4).

Debutul volumului este de efect, prin proza Jim cel îndrăgostit de albastru, care nu e mai lungă de o jumătate de pagină, dar care, prin obsesia personajului pentru culoarea rece, ne ține atenți până la finalul tragic al acestuia: „Jim se îndrăgosti fulgerător de albastru într-o primăvară, când i se umflară amigdalele și trebui să-și dea în gât cu albastru de metil. Văzând rezultatul tratamentului, își vopsi părul și mustața în albastru, își trase un costum albastru și își cumpără melon albastru. (…) Într-o seară, când traversa strada la semafor, Jim fu lovit de o mașină albastră. În ultimele clipe de viață își îndreptă privirea în sus și văzu o lună verde, răsărind pe un cer roz.” (p. 10). Ceea ce iubește, ajunge să-l omoare și abia când ultima fărâmă de viață se scurge din el, conștientizează și existența altor culori – un final cu teză, ascunzând, în metafora cromatică, un adevăr universal: întreaga viață alergăm unidirecțional, fără a mai observa și celelalte drumuri din jurul nostru.

În proza Ninge la Iasnaia Poliana autorul transformă domeniul tolstoian într-un loc idilic, un paradis unde ninge ca-n povești, pe care fiecare personaj îl dorește cu jind: „ – Ehe, la Iasnaia Poliana nu vezi așa ceva, spune un student, specialist în literatură rusă. Chiar dacă iese uneori puțin soare, zăpada nu se topește și nu e ca fleoșcăiala de aici. Cred că acum la Iasnaia Poliana ninge ca-n basme./ – De ce nu putem să fim și noi acolo, bătrâne? întreabă Luigi înciudat” (p. 11). Una dintre trăsăturile definitorii ale acestor proze este intertextul, interpretat și variat de autor în diverse moduri. În short story-ul O vizită la 1925 avem o reinterpretare a stilului caragialesc din schițe precum Vizită…, Dl. Goe, Lanțul slăbiciunilor ori Două loturi și regăsim, fără doar și poate, în persoana personajului principal, alter-ego-ul mizantropului de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ce simte enorm și vede monstruos. Acțiunea este situată cronologic după Primul Război Mondial, într-o Românie care nu mai este Mare, ci o colonie a sistemului opresiv german învingător: „Se știe că după terminarea războiului, România a devenit o bravă colonie germană, unde se pune în practică un riguros program de reeducare. În România, toate familiile de la periferia capitalei au fost militarizate și regimul este foarte aspru, fiindcă gradul de instrucție e acolo foarte redus. Nemții au constatat că numeroase familii românești nu știu să respecte reguli minime de civilizație: să nu fure, să nu mintă, să nu distrugă, să nu arunce gunoaie pe stradă.” (p. 47).

În Ninge la Iasnaia Poliana avem inserată o expresie care ne aduce aminte de milionarul Gatsby, cu al său „bătrâne”, rostit de unul dintre personaje; în Insula (exercițiu cinematografic) ne aflăm în fața unei reinterpretări a poveștii lui Robinson Crusoe, dar aici, ca și în alte proze din volum, politicienii corupți și lipsiți de umanitate distrug destinul refugiatului care, salvat din ghearele canibalilor, nu poate scăpa și de sistemul egoist și orb la nevoile semenilor.

Volumul lui Șerban Tomșa este unul complex, fiecare proză fiind o adevărată delectare pentru imaginația cititorului. Finalul acestuia este marcat tot de un short story de efect, Moartea este un domn care mă vizitează spre dimineață, în care imaginea Morții devine cea a unui distins domn, care are ca tabiet conversația frecventă cu naratorul despre nimicuri. Pe scurt, moartea e alături de noi în fiecare zi și în fiecare lucru pe care-l facem, viața fiind o iluzie. Dar portretul său este absolut fascinant: „Moartea este un domn distins pe care îl găsesc uneori, către dimineață, așezat pe marginea patului meu. (…) El fumează tot timpul și îmi face, în răstimpuri, semne de complicitate, cu ochiul. E grăbit, fiindcă la ușă îl așteaptă un alt domn, pare-se șoferul său.” (p. 97).

Ninge la Iasnaia Poliana nu numără mai mult de o sută de pagini, însă simetria structurii, scriitura puternic descriptivă, creând imagini ce ne aduc aminte de tablourile expresioniștilor și ineditul finalurilor fac un întreg desăvârșit, dovadă că less is more.

 

O cronică a lui Marius Miheţ

 

Două cărți de proză

Marius Miheț
România literară nr. 40/2020

·         Șerban Tomșa, Casa noastră cea de toate zilele, București, Editura Tracus Arte, 2019, 268 pag.; Șerban Tomșa, Ninge la Iasnaia Poliana, Pitești, Editura Paralela 45, 2020, 104 pag

 

 

Un thriller rural

        Cu totul ignorată a fost bijuteria Casa noastră cea de toate zilele (2019, Tracus Arte), romanul fiind urmat anul trecut de povestirile din Ninge la Iasnaia Poliana (Paralela 45). De oriunde le privești, ele sunt atâtea scenarii ale deformării realității. Nelipsit din vertijul thanatic al confruntărilor suspendate, Șerban Tomșa elaborează austerități sentimentale și excese labirintice, confuzii thanatice și acumulări încremenite, toate strânse, ca un ghem, între frontiere mitic-absurdiste și moral-deziluzionante. Într-un ecumenic derizoriu, Șerban Tomșa înfrățește simbolurile, dialoghează în polifonii vesele și triste lumea ce nu se dă învinsă. Scriitorul refuză apocalipsa încercuindu-se de narațiuni care salvează în cele din urmă Povestea. De la apocalipsele blând-parodice ale șaizeciștilor la cele carnavalești-anarhice ale lui Tomșa ori, mai nou, Ganea, e cale lungă, spre folosul prozei contemporane.”

La o primă lectură, Casa noastră cea de toate zilele este numai un dialog al solilocviilor. Ingenioasă compozițional, narațiunea adună depozițiile ultimilor locuitori dintr-un cătun oltenesc. Pe căi diferite, polifonia anunță verdictul catastrofei demografice. Între petrecere și erotomanii, indivizii trăiesc viața ca pe-o rutină necesară. Până când urmașii boierului restăpânesc locurile și totul se precipită în direcția unui thriller rural. Citim capitole scurte, adeseori teatrale, în care se mișcă o faună umană din care nu lipsesc tipologiile geografice. În fond, secvențele doar par a fi încheiate; naratorii reiau întâmplările din perspective involuntar-contrapunctice.

Avem destule romane despre apocalipsa satului românesc din ultimele decenii. Ceea ce individualizează romanul lui Șerban Tomșa sunt rădăcinile și distilarea poveștii. Între instituțiile dispărute sau închise, viața se transferă în memoria celor rămași, care nu prea mai au ce face cu ea. Dintre supraviețuitorii tranziției și emigrației, mulți înțeleg că povestea e ultima viață conservată, pentru că moartea, devalorizată, nu mai sperie pe nimeni. Dimpotrivă. Morții vorbesc și se plâng cum oasele lor sunt mutate din alte interese, fără legătură cu sacralitatea. Rămâne în sarcina unuia dintre copiii rămași, puțini, nepotul șamanului/vraciului Mărtac, poreclit Lenin cel Mic, să înregistreze poveștile trecute și prezente. Dintre toți, el simte că din lumea lor va supraviețui numai povestea. După ce-și urmează tatăl în Spania, apocalipsa rurală se derulează în ritmul balcanic, cu execuții și închideri naturaliste de decor. Într-un duet beckettian, ultimii locuitori – fostul farmacist și felcer Edy, cel care reproduce știrile și recită pe de rost Biblia, alături de poștașul Alucutare – stabilesc că n-are cine scrie finalul, iar singurătatea lor tânjește după altele, doar că nu mai există oameni. Memoria și Știrea, în alte cuvinte. Cititorul va prelua rolul de receptor. Ori rămânând în suspansul cunoscut al lumii care se sfârșește într-o carte, pe urmele lui Marquez și Mallarmé.

Totuși, Șerban Tomșa anulează apocalipsa totală și o direcționează antropologic. Ca în proza scurtă, și aici, critica adusă capitalismului sălbatic este evidentă. În jurul lacului din satul părăsit, cresc vilele de agrement ale orășenilor cu derogările legii. Depopularea mai are un dușman în această excrescență a capitalismului provincial.

Suntem ultimii și primii oameni, constată cei rămași să închidă povestea locului. Primii, pentru că în timpurile din urmă totul e sfârșit-început, la fel cum viciul și iubirea se întorc din moarte în viață și tot astfel se răsucesc. Pe scena spectacolului apocaliptic urcă lumea-nelume, nedeosebită de concentrarea specifică satului românesc. Găsim laolaltă tipologii din Cartea de la Metopolis, caractere prelungite din Preda și Gogol, bolnăvicioși cehovieni, vicioși dostoievskieni ori caricaturi celebre. Femeile sunt urmașele Iepei Roșii, fie că e vorba de Roza – care-i inițiază voluptoasă pe toți, fie de bovarica Eta, îndrăgostită de întunericul dinăuntrul ei. Prinse în relațiile de putere ale bărbaților, ele se supun și se revoltă timid (văduva Mașa), Superstițioase și hulpave, femeile știu să satisfacă rămășițele de umanitate. După cum întâlnim și umor în comicăreala arvunirii și dialogul absurdist dintre competență și mimarea ei. Șerban Tomșa consemnează o lume carnavalescă cu figuri comice și psihologii slave, tocmite în caractere prediene și caragialești. Sunt olteni cu suflete largi; așa cum încercații lui Dostoievski beau ca să sufere mai tare, sătenii lui Tomșa beau să supraviețuiască în infernul dinainte.

Suntem în stepa României care nu descurajează, ci înzdrăvenește viețile apocaliptice. În restul de lume arhaică, scriitorul refugiază mecanismul erotic și anarhia în scheme narative din care vibrează entități și stăpâni, șansa înavuțirii spontane, anemia totală și suspansul, introvertiți vlăguiți și parveniți violenți. E locul în care legenda tâlharului Cearleston rezistă de 130 de ani, preotul e chiar sfântul dintre nebuni, iar Mătrac-Veteranu îmblânzește lupii și vindecă bolile copiilor, lumea în care profesorii (Sârbu, Vânătoru sau Mașa) dialoghează cu compromisul și sclavagismul birocratic-erotizant, societatea e preluată de noii ciocoi (Socotitoriu, Cassos ori avocatul Edgar Nicolescu), dar însuflețită de peripețiile bahice ale cuplului Cofet-Babiloi și consemnările croitorului Veliman. Între ei, nepământean, moștenitorul dintâi al boierului, Ștefan Craiu, traumatizat de Securitate și de istoricul familiei, suferă de complexe suprapuse. Rătăcit în castitate și mistica erotică, el face din Eta o Șeherezadă și proiecția erotomană pentru copilul nematurizat dinăuntru. Nu întâmplător, el simte că sătenii au sufletele ca o casă părăsită, umplută cu lucruri nefolositoare. Străinul care vede adevărul într-o comedie a erorilor. Alt copil care vede adevărul, la fel cum Lenin cel Mic se refugiază în liniștea cimitirului ca să scrie în liniște istoria zarvei apocaliptice.

Poetic, toți se întâlnesc în imaginarul unei case roșii de pe o pajiște verde. Imaginată ca Arcă a lui Noe, insulă salvatoare și halucinație mitică, casa roșie metaforizează iluziile colective și le concretizează.

Fotograme autodistructive

Inegale și activând în registre diferite, prozele din Ninge la Iasnaia Poliana acoperă zone ale realității de care familiaritatea se desprinde insesizabil. Prinse între o deschidere urmuziană (Jim cel îndrăgostit de albastru) și un epilog poetic-testamentar (Moartea este un domn care mă vizitează spre dimineață), povestirile – sau schițele, după caz – au în comun interogația sigilată brusc. Încremenită.

Tot ce scrie Șerban Tomșa are de-a face cu opusul lui amor fati. Deși par atrași și chiar subordonați destinului – de la un moment dat, chiar incandescent – protagoniștii lui Șerban Tomșa din proza scurtă se acomodează în ratare sau depresie. Vicleni ori naivi, căutând puterea cu orice chip, erotomani și materialiști, alunecoși și deformatori ai realității, victime conjuncturale, nu altfel îi imaginează scriitorul, ca și cum, la rându-i, el crede într-o necesitate programatică ce ne conduce în zona umanității epuizate. Care nu poate fi decât autodistructivă. Când notele nu sunt atât de grave, absurdul, grotescul ori oareșce pârghii moralizatoare însoțesc cititorul. Așa se face că, neînțeleși, protagoniștii lasă suspendate confruntările (cum sunt replica seducătoare „Ninge la Iasnaia Poliana“, „relația“ din Fata de la oraș și pilda dezumanizării din Când Dumnezeu a cerut puțină apă) ori destinele înalte (precum Dom Pedro, acest Falstaff autohton din Nu există țară pentru artiști sau un Falstaff de mahala dâmbovițeană – cum e Gondolieru’ cu Neologismele lui). Însă suspendările n-au nimic alarmist, cât resemnare, în fața căreia se-nclină Șerban Tomșa. Neșansa, ghinionul sau pur și simplu absurdul convoacă întâmplări diverse: vânătoarea lui Casoss dovedește că guvernanții vânează concret oameni, iar stupefacția lui e cea a cetățeanului în fața adevărului din parodierea conspiraționismului (Noiembrie, iepuri mecanici); la fel, naufragiatul Ianis evadează dintre canibali pentru a fi ucis de „salvatorul“ Nae Butie, un senator ce n-are chef de complicații în croaziera adulteră (Insula). Lor li se opun norocoșii ieșiți cu șansă din austeritatea absurdului: evadarea din distopia germanizării (O vizită în 1925) ori eșecul (auto)răpirii scientologice din (Ambulanța).

Prozele lui Șerban Tomșa vorbesc despre deziluzie și absurdul iluziei, despre alimentarea imaginarului până dincolo de frontierele etice sau mistice. De pildă, cinismul din băile de mulțimi ale politicienilor ce se topesc în spectacole grotești, obsesia imobiliară șterge realitatea morții, un înger lovit pe trecerea de pietoni de un înavuțit doar pentru a fi colecționat drept trofeu, după cum hoțul maiorului Sardoni e chiar dublul său. În povestiri, confuzia dinamitează iluzia și iluzionarea, iar dezumanizarea mută notele între realitate și ficțiune: bradul moștenit împlinește blestemul profesorului Maxim până dincolo de închipuire, la fel cum cavoul crescut în propria curte justifică moartea din viață și nu invers. La fel, medicul Vasile Șandru poate încremeni lumea, așa cum, și el, în moarte, se preschimbă în statuie. Despre căderea în absurd citim și în Arena nr. 41, unde jocul de tenis devine circ al ororilor. Pariurile încetează când moartea strică cu banalitatea ei spectacolul caricatural, spre dezgustul spectatorilor. Absurdul nu încetează în moarte, iar moartea ambetează.

După cum se vede, lumea lui Șerban Tomșa caută să iasă din țâțâni fie cu o anumită resemnare, fie prin revelații tardive în mijlocul cărora absurdul se lasă înghițit în burlesc.

·          

·          

·          

·          

 0

 

Jovi Ene despre "Ninge la Iasnaia Poliana"

 Jovi Ene

Ninge la Iasnaia Poliana. Povestiri”, de Șerban Tomșa

Editura Paralela 45, Colecția Biblioteca românească, Pitești, 2020

O parte din povestirile lui Șerban Tomșa le citisem pe blogul său, Colivii pentru idei; majoritatea au fost, pentru mine, inedite și mă bucur că le-am (re)găsit pe toate într-un volum închegat de proză scurtă, care oferă mici surprize plăcute, instantanee surprinzătoare, o oarecare doză de fantastic și multă apropiere de cititor.

Povestirile lui Șerban Tomșa sunt situate undeva la granița între realitate și ficțiune, între real și fantastic. Sunt ”exerciții”, sunt reintrepretări, sunt un miraj scurt (majoritatea au câteva pagini) care vrăjește cititorul. Cum altfel putem privi o superbă proză ”foarte scurtă” precum ”Jim cel îndrăgostit de albastru”, în care, pe o singură pagină, autorul imaginează o lume colorată și foarte sensibilă, unde o simplă  schimbare de cromatică determină o transformare implacabilă a condiției protagonistului. Nu este așa de sofisticat precum am scris eu, este o povestire simpatică, amuzantă și plină de sensibilitate.

Sigur, ca în orice proză scurtă de calitate pe care o citesc (nefiind specialist, așa cum argumentez de fiecare dată), există premise pentru texte mai lungi, pentru nuvele sau chiar romane. Un astfel de exemplu este ”O vizită la 1925”, care oferă o istorie alternativă a perioadei interbelice, imaginând o perioadă în care Puterile Centrale au câștigat Primul Război Mondial și România (mică!) a fost transformată într-o colonie, iar relatarea acestei perioade este făcută în stil caragialesc și cu persoanejele imaginate de maestrul românesc al comediei și schiței. Iar rezultatul este o splendoare, care îi are ca protagoniști pe Goe, Mița, Protopopescu, deloc diferit de cel care i-a inspirat scrierea.

Că tot vorbeam mai sus despre faptul că multe dintre aceste povestiri sunt ”exerciții”, un exemplu edificator este ”Insula (un exercițiu cinematografic)”, un amestec între literatură de călătorie de tipul Robinson Crusoe și repovestire a realității imediate, de vreme ce un personaj important este un senator plin de ifose, ajuns pe insula pustie la brațul unei amante ”starlete”. Finalul este și ironic, și amuzant, și realist, așa cum îi stă bine unei povestiri de calitate:

”Ani în șir visase la un loc unde să poată trăi singur, fără obligații, ca un sălbatic. Să nu facă nimic altceva decât să privească, întins pe spate, cerul și să respire. Să nu vadă, mulți ani, pe nimeni.” (pag. 25)

 Sigur, Șerban Tomșa, scriitor și om de litere de atâția ani, nu oferă nimic gratis și nu se dezvăluie prea ușor cititorului neexperimentat, este nevoie de oarece lecturi pentru a pricepe sensul, continuarea sau finalul unor povestiri. În același timp și tocmai de aceea, acestea sunt străbătute de intimitate, de parcă autorul s-ar adresa prin textele sale unor prieteni, mai cunoscuți sau ”mai ascunși”: unii au nume comune, alții sunt poartă nume precum Juan Martin Del Potro. Așadar, este nevoie de puțină intimitate (nu neapărat personală, ci și în relație cu anumite subiecte sau personaje) pentru a înțelege substratul acestora.

”Ninge la Iasnaia Poliana” este un volum care oferă surprize cititorilor pasionați la fiecare pagină. Autorul simte personajele, le conferă atmosferă și le imaginează în situații inedite, care sunt uneori bazate pe realitatea imediată, iar alteori pe marile opere ale literaturii universale. Din astfel de povestiri, nu avem decât de învățat.

Liviu G. Stan despre Ninge la Iasnaia Poliana

                                              

Liviu G. Stan

                                                Du-te la Tomşa!

Unul dintre romanele nedrepățite ale lui 2019 a fost cel al lui Șerban Tomșa, Casa noastră cea de toate zilele (Ed. Tracus Arte). Asta ca fapt divers. Iar în trena acestui roman, prozatorul a strecurat, la mică distanță, și un volum de povestiri, Ninge la Iasnaia Poliana (Ed. Paralela 45, 2020), și acesta tot pe sub radarul criticii.

Aidoma precedentei cărți de proză scurtă, Supraveghetorul și alte povestiri (Ed. Tracus Arte, 2017), și de data asta Tomșa ne oferă o mică expoziție de mecanică, arătându-ne cum funcționează diverse piese ce compun universul său romanesc, la care lucrează de peste douăzeci de ani cu discreția unui eremit.

Ninge la Iasnaia Poliana (acasă la Tolstoi) grupează nouăsprezece povestiri scurte și foarte scurte, unele flash fiction. Impecabile. Impecabil scrise. Și asta pentru că legea de bază a școlii lui Cehov își arată minuțiozitatea în miniaturile lui Tomșa: acțiunea să fie un decor al personajului și nu personajul un decor al acțiunii.

Răbdător și hârșit în primejdia singurătății literare, Șerban Tomșa și-a amenajat o insulă între generații, o Más a Tierra robinsoniană. Biologic aparține generației ’80, dar prea puține și vagi caracteristici îl leagă de ingineriile postmodernismului optzecist. Nici de către nouăzeciști, cu toată propensiunea lor spre „legalizarea” marginalității, nu a fost asimilat. Așa că i-a rămas imensitatea secolului XXI, și nu se poate spune că această condiție de naufragiat îi dăunează în vreun fel scrisului. Din contră, timpul crepuscular i-a oferit prozei sale picarești o aură exotică de povestaș *machiguenga. *

În solitudinea indigenă afișată, Șerban Tomșa predică o proză pur și simplu fascinată de viață, o atitudine din ce în ce mai rară printre atâtea post-ironii și post-umanisme. Și totodată, peste proza sa plutește și o eleganță blândă de artefact (sensul arheologic al cuvântului), în timp ce escapismul îl înrudește cu alți doi practicanți ai teleportării – Ion Iovan și Marian Ilea.

Vrei personaje stranii desprinse din America Latină a lui Juan Rulfo? Ia barca și du-te la Tomșa, are colecții cât pentru o arhivă. Vrei să vezi cum se comportă milostenia din proza lui William Saroyan aplicată ruinei rurale a sudului românesc? Du-te la Tomșa! Vrei demonstrații de realism magic „primordial”, un aer retro de Ștefan Bănulescu, un comic absurd cu ștaif de John Cheever? Du-te la Tomșa!

Nu am folosit ca pe-o banală metaforă imaginea insulei. Chiar dacă, în general, în povestirile sale nu se întrevede conturul senzorial din romane, construcțiile ficționale ale lui Șerban Tomșa – cum se întâmplă, de pildă, în Casa noastră cea de toate zilele – sunt dominate de un efect turbionar de claustrare, de captivitate a locului, un soi de blestem topografic ce ascunde granițele unei insule penitenciare. O iminență geologică încadrată, însă, într-un fantomatic topos de câmpie, în care descrierile capătă o transparență psihopompă, o membrană orfică.

O altă marcă a literaturii lui Șerban Tomșa, fie în roman, fie în proză scurtă, este premisa distopică. Ruralismul distopic (îndoit cu un strop de satiră). Însă nu prin închipuirea laborioasă a unor lumi distopice, ci prin situații neașteptate în care firul subțire al realității se rupe, adesea pe fond etilic, iar firescul și factualul devin un straniu ritual anomic, luând forma unui coșmar sau a unei reverii suprarealiste.

Toate aceste „enzime" se regăsesc și în Ninge la Iasnaia Poliana. Șerban Tomșa schimbă, cu naturalețea visării cu ochii larg deschiși, decoruri și epoci, claviaturi ambientale și topografii. Dacă în povestirea care dă titlul volumului avem de-a face cu o întâmplare anodină tratată în stilul scheciurilor lui Ion Băieșu, în „Noiembrie, iepuri mecanici” ne trezim într-o vânătoare de oameni cu parfum latino-american, iar în „O vizită la 1925”, o povestire de un umor nebun, găsim un remix din D-l Goe pornind de la un scurtcircuit al istoriei – România Mare nu există, iar „Mica Românie” se transformă într-o colonie germană.

Ce-ar mai fi de spus? Cu acest volum, Șerban Tomșa își mai construiește un ponton pe insulă, așteptând nu niște oaspeți cu ochelari VR și servicii futuriste de banking, ci un oaspete care știe să aprecieze o haină cu miros de paie arse.

 

 

Cosmin Perţa despre Ninge la Iasnaia Poliana

„Fin observator al realității, Șerban Tomșa este un colecționar de personaje. De la cele excentrice până la cele comune, toate au consistența și naturalețea sfidătoare a persoanelor vii care ies din pagină în întâmpinarea ta, te iau și te plimbă prin acest Macondo românesc în care umorul și cruzimea, profunzimea și superficialitatea se îngeamănă. Prozator pursânge, Șerban Tomșa reușește să comprime în doar câteva pagini universuri întregi, fiecare cu atmosfera lui, fiecare cu mirosurile, gusturile și sunetele lui."

                                                            Cosmin Perţa 

                                       

Insulte

Am găsit, pe net, savuroase și nedrepte aprecieri ale unor scriitori la adresa confraților lor.

Gustave Flaubert despre George Sand:
O vacă plină de cerneală.

Friedrich Nietzsche despre Dante Alighieri:
O hienă care a scris poezie stând pe morminte.

William Faulkner despre Mark Twain:
Un imitator care ar fi fost considerat scriitor de mâna a patra în Europa. 

Vladimir Nabokov despre Feodor Dostoievski:
Lipsa de bun-gust a lui Dostoievski, personajele sale monotone care suferă de complexe pre-freudiene, modul în care se tăvăleşte prin aventurile tragice ale demnităţii umane, toate astea sunt greu de admirat.

H.G. Wells despre George Bernard Shaw:
Un copil idiot ţipând într-un spital.

Joseph Conrad despre D.H. Lawrence:
Jeg. Doar obscenităţi.

D.H. Lawrence despre James Joyce:
Doamne, ce ghiveci înăcrit este scriitura lui James Joyce! Nimic în afară de homosexuali bătrâni, cotoare de varză şi citate din Biblie care fierb în sucul secretat de mintea sa de jurnalist pervers.

Dylan Thomas despre Rudyard Kipling:
Domnul Kipling reprezintă tot ce mi-aş dori să fie altfel în lumea asta cangrenată.

Ralph Waldo Emerson despre Jane Austen:
Romanele doamnei Austen mi se par vulgare, sterile, fără inovaţii artistice, închise în convenţiile mizerabile ale societăţii, fără urmă de geniu sau de cunoaştere a lumii. Niciodată viaţa n-a fost mai plictisitoare. Singura problemă din mintea autoarei este căsătoria.

Vladimir Nabokov despre Joseph Conrad:
Nu suport stilul lui Conrad de magazin de suveniruri, de corăbii în miniatură băgate în sticle, de coliere din scoici şi clişee romantice.

D.H Lawrence despre Herman Melville:
Nimeni n-ar putea fi mai clovn, mai greoi, sau mai de prost gust decât Herman Melville chiar şi într-o carte de valoare cum e Moby Dick.

William Faulkner despre Ernest Hemingway:
N-a folosit niciodată vreun cuvânt care să determine un cititor să folosească dicţionarul.

Ernest Hemingway despre William Faulkner:
Săracul Faulkner. El chiar crede că marile emoţii provin din cuvinte sofisticate?

Henry James despre Edgar Allan Poe:
Orice urmă de entuziasm faţă de scriitura lui Poe este semnul unui stadiu primitiv de gândire.

Evelyn Waugh despre Marcel Proust:
Îl citesc pe Proust pentru prima dată în viaţa mea. O scriitură foarte slabă. Cred că avea deficienţe mentale.

Oscar Wilde despre Alexander Pope:
Există două moduri prin care să nu-ţi placă poezia. Unul e să nu-ţi placă, celălalt e să-l citeşti pe Pope.

Virginia Woolf despre James Joyce:
Ulise este opera unui student greţos care îşi stoarce coşurile.

Mark Twain despre Jane Austen:
Nu am nici un drept să judec cărţile nimănui şi nu o fac, cu excepţia cărţilor pe care le urăsc. De multe ori vreau doar să o critic pe Jane Austen, dar cărţile ei mă enervează atât de tare încât nu-mi pot stăpâni furia. De fiecare dată când citesc Mândrie şi Prejudecată îmi vine s-o dezgrop şi să-i lovesc craniul cu propria ei tibie. 

 P.S. În Luceafărul nr. 2/2015 mi-au apărut patru povestiri memorialistice : https://us-mg6.mail.yahoo.com/neo/launch?.rand=b6ei6m4nbbr1d#1860719144.

Mulțumesc revistei pentru găzduire.