Cele mai frumoase rânduri scrise de mâini omeneşti

 

”Cum poate el să scrie ceva atât de frumos cu mâna cu care se șterge la cur?” se miră dictatorul Nicanor Alvarado de arta poetică a lui Ruben Dario. Amintesc că Alvarado este personajul princpal din romanul Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez.
Există oare cele mai frumoase pagini scrise de o mână omenească? Sigur, dar sunt foarte multe.
Un scriitor de vază era de părere că relatarea momentului în care prințul de Salina moare reprezintă culmea artei narative mondiale.
Când eram tânăr, mi se părea că toate paginile scrise de Marquez erau de o frumusețe fără termen de comparație. După ani și ani, în mintea mea, comorile literare ale columbianului au suferit un sever proces de selecție.
Chiar, care să fie cele mai reușite pagini de proză din literatura pe care o cunosc? ( Nu mă bag la poezie, din motive bine întemeiate.)
Începutul Orbirii lui Canetti.
Debutul  romanului Suflete moarte de Gogol.
Primele pagini din Secretul pădurii bătrâne de Dino Buzzati.
Nenumărate pasaje din Un veac de singurătate, Iosif și frații săi, Nasul, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, Groaznicele și înspăimântătoarele fapte și isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaș Gargantua, Conjurația imbecililor, La răsărit de Eden, Cartea Milionarului, Craii de Curtea-Veche, Moromeții, Crimă și pedeapsă, Muntele vrăjit, Zgomotul și furia, Procesul, Metamorfoza, Colonia penitenciară, Sub vulcan.
 ” Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. " ( Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate ) 
”Un fel de aureolă luminează mintea omului. I se întâmplă aproape oricui. Poţi câteodată s-o simţi cum creşte sau cum freamătă ca un fitil a cărui flacără se apropie de dinamită. Ai o senzaţie plăcută în stomac, o încântare a nervilor, a braţelor. Pielea gustă aerul şi fiecare inspiraţie e plăcută. Începutul ei e aidoma plăcerii unui căscat larg care te destinde. Creierul se luminează şi toată lumea străluceşte în faţa ochilor. Omul a dus poate o viaţă cenuşie, pe un pământ cu copaci întunecaţi şi sumbri. Poate că evenimentele, chiar şi cele mai importante, s-au scurs palide, anonime. Şi apoi - câteodată, aureola îi sună în urechi un cântec dulce de greier, mirosul pământului îi încântă nările şi lumina ce se strecoară sub un copac îi mângâie ochii. După aceea din om ţâşneşte un torent care nu-l lasă, totuşi, secătuit. Cred că importanţa unui om în lume este dată de calitatea şi numărul aureolelor sale. Este o chestiune cu totul personală, dar ea ne leagă de lume Ea este mama tuturor creaţiilor şi în asta constă deosebirea dintre un om şi toate celelalte vieţuitoare.

[...]Dacă aureola ar fi ucisă, suntem pierduţi." ( John Steinbeck, La răsărit de Eden)

Cele mai impresionante sunt finalurile. Marii scriitori știu să-și încheie magistral textele : Deșertul tătarilor, Rodul pământului, Relatare despre regele David, Un diamant mare cât Hotelul Ritz, Ghepardul, Groapa, Îngerul a strigat, Prins, Moromeții, Sonată pentru acordeon.
Dacă ar trebui să aleg un singur pasaj, m-aș opri la sfârșitul cărții de căpătâi a lui Bulgakov, Maestrul și Margareta. El este Dumnezeu :
”- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?

- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.

După o vreme de tăcere, adăugă :

- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?

- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."

Uluitoare idee!  Dumnezeu rămâne indiferent când citește opera Maestrului, iar Diavolul se manifestă, fără succes, ca avocat al scriitorului.

 

În orașul în care nu e bine să mori

      E urât când mori printre oameni care nu te înțeleg sau îți poartă pică, din motive obscure. Dar e bine să-ți alegi din timp locul și anotimpul ultimei suflări. Orașul Videle nu e potrivit. Nu are cadrul natural care să te elibereze de problemele meschine, zilnice și să te agațe de veșnicie.  E compus dintr-o piață, un parc, două benzinării și mulți tei.
     Elevii liceului aflați în pauză discută, pe Lipscani, fără perdea. În piață toată lumea cunoaște pe toată lumea. Aștept plictisit ca nevastă-mea să-și aleagă două farfurii și niște castroane. Vin Moșii. Bătrânul de la care cumpăr răsaduri lipsește. Dar sunt comercianții veniți din răsărit, numiți de localnici ruși. Sunt frumoși și îmi sunt foarte dragi. Mă întorc cu fața către parc și încremenesc. Fata de care eram îndrăgostit în urmă cu patruzeci și ceva de ani, maturizată bine acum, trece încet, cu ochii la vasele expuse. E aproape de patruzeci de ani, insesizabil fanată, dar încă are privirea aceea care mă fascina. E însoțită de un bărbat cam de înălțimea mea, foarte viguros și deloc gras, care se uită cu o atenție umilă la femeie, gata să-i intre în voie la fiecare pas. Ea simte că o privesc și are un rictus amar, tot căutând ceva, prin maldărele de linguri și de cești.
    În mod sigur nu e tânăra cu care am fost coleg de clasă la liceul din Bolintin și la care m-am gândit după aceea un sfert de secol, continuu. Acum, muza mea trebuie să fie în București, matură și supraponderală, iar bărbatul ei e, așa am auzit, un tip foarte înalt. În mod straniu, femeia din piață pare a fi chiar ea.
    Mă gândesc la nu știu ce situații școlare pe care le am de făcut și o pierd din vedere. Îmi amintesc că am spus, într-un interviu, că Marquez nu are dreptate și că iubirea nu durează veșnic ( adică peste cincizeci-șaizeci de ani! ) ca în Dragostea în vremea holerei. Cel mult douăzeci și cinci, am spus eu, ca un contabil sigur de sine. Te trezești într-o bună zi secătuit de orice sentiment, jefuit de ceea ce aveai mai de preț : dragostea față de o femeie. Încăperile sufletului sunt pustii, pline de praf, golite de iluzii. Nu-ți mai amintești nici glasul celei în urma căreia ai fi sărutat asfaltul. Timpul e hoțul care te umilește.
    Dar Marquez are și el dreptate. După ce iubirea față de o femeie se stinge, o lumină continuă să ardă perpetuu, feeric, dincolo de timp și dincoace de stele.
    În orașele în care nu poți muri te poți întâlni cu fantomele fostelor iubite.

Sexualitatea bătrânilor lui Gabriel Garcia Marquez

      O parte din succesul cărților lui Marquez stă și în etalarea unei sexualități endemice. Erendira și Un veac de singurătate, titlurile cu care columbianul a explodat pe plan mondial,  sunt exemple edificatoare. ( Colonelului n-are cine să-i scrie se apropie de ideea de capodoperă și totuși e o carte care a trecut nebăgată în seamă, fiindcă nu e condimentată erotic.) Bărbații lui Marquez sunt dotați ca măgarii, femeile sunt insațiabile și, în plină acțiune, țipă isteric, partenerii au o tehnică desăvârșită și mâini experte. Actul sexual este exersat zilnic, cu îndemânare, deopotrivă natural și fabulos, fără pudoare, dar, în chip ciudat, și fără vulgaritate. Bărbații merg la bordel ca la club, se împerechează cu femeile fără fasoane și fără complicații. O amoralitate benefică bântuie paginile lui Gabo. Prin comparație, cubanezul Pedro Juan Gutierrez e dezgustător. Cărțile sale sunt înșiruiri de scene sexuale crâncene, potrivite pentru obsedați, coborând sub nivelul animalicului. Organele de reproducere sunt la vedere, partenerii fac amor chiar și pe stradă, în timp ce grupuri de onaniști se apropie și îi acompaniază, terminând simultan, ca într-o simfonie a mizerabilismului.
   În Dragoste în vremea holerei, Marquez reușește o performanță literară uluitoare. Florentino nu se poate căsători cu Fermina, din pricina împotrivirii părinților acesteia din urmă, dar o așteaptă 50 de ani, 9 luni și 4 zile, până ce soțul femeii, doctorul Juvenal, moare într-un accident stupid, la o vârstă înaintată. Între timp, Florentino are 622 de femei. Cu o minoră, de 13-14 ani, trăiește liniștit o vreme, până ce fata se sinucide din gelozie. Florentino e chel, poartă perucă, dar renunță la obiect, după ce falsele plete îi zboară de pe cap în cele mai nepotrivite momente. Savuroasă e scena în care chelul Florentino, aflat pe un vas de croazieră, e târât de o necunoscută, pe întuneric, într-o cabină și violat. Când merge apoi la masă, le studiază pe toate femeile prezente, încercând să-și dea seama care e cea care l-a călărit cu atâta sârg, dar nimic din comportamentul lor nu-i dă de bănuit. După decesul neașteptat al medicului, Florentino și Fermina reînnoadă dragostea lor și își petrec insolita lună de miere pe o ambarcațiune, arborând steagul galben-negru, al bolnavilor de holeră, pentru a nu fi deranjați.
     Iubirea la bătrânețe e reluată în Povestea târfelor mele triste. Să remarcăm că titlurile prozatorului devin din ce în ce mai comerciale. Personal, cartea mi se pare un eșec. Un nonagenar vrea să-și ofere o noapte de dragoste cu o minoră virgină, dar, ca și în alte romane, se mărginește să o privească în timp ce doarme. Stilul romancierului alunecă pe deasupra esențelor - Marquez n-a fost niciodată un psiholog -, iar volumul e departe de rafinata perversiune din Frumoasele adormite de Yasunari Kawabata și din Jurnalul unui bătrân nebun de Junichiro Tanizaki. Sigur, nici operele japonezilor nu sunt perfecte, însă se situează la un alt nivel.
    Închei cu o observație care se leagă și de intenția mea de a renunța la a mai scrie pe blog. Marquez a scris din ce în ce mai alert și din ce în ce mai superficial, ceea ce nu înseamnă că, pentru mine, nu rămâne ultimul scriitor de rezonanță universală. ( Sigur, lucrurile sunt discutabile : ar mai intra în discuție albanezul Ismail Kadare sau chinezul Mo Yan. Ba, sunt sigur, și românul D. R. Popescu.) Mă gândesc că fenomenul s-a produs din pricina publicisticii pe care a practicat-o columbianul și care l-a obligat să fie elegant și precis. Cunosc chiar un mare critic literar al cărui stil a devenit, din aceeași cauză, atât de subțire, de burghez, încât și-a pierdut ultimul strop de expresivitate.
Probabil că prozatorii nu trebuie să facă publicistică. Radu Aldulescu o face de nevoie. Marin Preda nici nu putea să scrie articole bine construite. Să fim bine înțeleși : ideile din Imposibila întoarcere au fost expuse lui Adrian Păunescu, nicidecum caligrafiate de mâna lui Preda. Păunescu le-a dat aspect de texte coerente, original articulate. Și, chiar dacă omul Păunescu nu mi-a plăcut, e corect să spunem adevărul. Frumusețea articolelor e datorată în mare parte talentului lui Păunescu de a fi ”prins”, redactând personal fiecare pagină, farmecul oralității prediste.

P.S. Titlurile din Imposibila întoarcere au fost concepute după același tipar. Inițial, Preda îl refuzase pe autorul Ultrasentimentelor. ”Du-te la prietenul dumitale, Barbu, că el se pricepe să scrie articole!” zisese autorul Moromeților. Dar olteanul nu s-a lăsat. Păunescu îl vizita la editură pe Marin Preda și stăteau de vorbă până noaptea târziu. Poetul întreba și lua notițe, Preda povestea. Pe urmă, prozatorul mergea să se culce, iar Păunescu se ducea la redacția revistei la care lucra, unde migălea toată noaptea la articol. Dimineața se întorcea, nedormit, la editură, pentru a supune textul aprobării unui Preda odihnit și binedispus. Când lucrurile erau încheiate, romancierul spunea :” Acu', monșer, să-mi dai și banii!”

Manuel Scorza : ” Bat tobele pentru Rancas”

   Târziu am aflat că peruvianul Manuel Scorza este cu un an mai mic decât Marquez și că a murit în 1983, într-un straniu accident de avion, la aceeași vârstă la care columbianul a primit Nobel-ul. Compatriotul său Mario Vargas Llosa este mai tânăr cu opt ani decât Scorza și a trăit destul ca să se poată bucura de o largă recunoaștere internațională.
    Manuel Scorza ( 1928-1983) a scris și poezii, dar eu i-am citit două două dintre copleșitoarele sale romane, de o epică dură, plină de poezie și de culoare locală : Bat tobele pentru Rancas și Călărețul fără somn. Neștiind că a dispărut atât de devreme, m-am mirat că n-a fost recompensat și el cu mari premii, precum Marquez sau Vargas Llosa. Pe urmă mi-am luat seama. Probabil că antiamericanismul din unele pagini ale sale i-a închis multe uși. Acum câteva zile am recitit Bat tobele pentru Rancas și pot spune că, în opinia mea, Scorza se numără, alături de Marquez, mexicanii Juan Rulfo și Carlos Fuentes, argentinianul Ernesto Sabato și guatemalezul Miguel Angel Asturias - Domnul președinte, Oameni de porumb! -, printre cei mai proeminenți romancieri din America de Sud. ( Și revin la o idee care mă frământă de mulți ani  : cred că nicio țară din lumea latină n-are în comun cu...latinitatea decât limba. Sângele vine de fiecare dată, ca și în cazul nostru, din alte direcții.)
Bat tobele pentru Rancas, Editura Univers, București, 1974, prezintă, în tonuri de poem epic, tragedia unei comunități rase de pe fața pământului, fiindcă a îndrăznit să-ți apere pământurile de lăcomia unor notabilități locale, cum ar fi judecătorul Montenegro, dar mai ales de samavolniciile unei mari companii miniere. Deși întâmplările se petrec în  locuri izolate, în pampas, la o altitudine unde pământul este sterp și nu se pot crește decât oi, romanul este unul dintre cele mai reușite care au fost scrise despre dictatură, alături de Toamnă patriarhului, Domnul Președinte, Recursul la metodă, Eu, supremul. E mai concentrat, cu capitole mai scurte și se citește mai ușor. Pe alocuri se simte siguranța poetului care își găsește ușor cuvintele potrivite pentru a exprima sugestiv o idee. Scorza evocă mica dictatură locală. Teroarea instituită de judecător este atât de mare, încât atunci când acesta pierde o neînsemnată monedă de un sol - magistratul se plimbă zilnic, făcând de douăzeci de ori înconjurul pieței, care devine pustie în intervalul orar respectiv! -, nimeni nu îndrăznește să se atingă de sclipitorul obiect, ba chiar toată lumea păzește banul ca pe ochii din cap, ca nu cumva vreun străin să-l ia și să abată năpasta asupra obștii. Un tânăr  iese într-o noapte din cârciumă, beat mort, înhață gologanul, dar a doua zi se trezește îngrozit și fuge împleticindu-se în piață, pentru a pune, cu mâna temurândă, solul la locul său, de teamă să nu înfunde pușcăria. După exact un an, judecătorul își găsește moneda, zâmbește și o vâră în buzunar. Același Montenegro are obiceiul de a-i pălmui în public pe cei care îl supără cu cele mai mici lucruri.  Inspectorul școlar, felcerul, directorul școlii, sergentul Cabrera, șeful Casei de Depuneri și Consemnațiuni, subprefectul, nimeni nu scapă de palmele doctorului Montenegro. Magistratul îi altoiește și rămâne grozav de supărat pe ei. Apoi nefericiții se roagă multe zile în șir pentru a fi, în sfârșit, iertați de judecător.
   Personajele sunt memorabile și au, după spusele autorului, modele reale. Bărbații prinși în conflictul cu uzurpatorii sunt supraoameni. Cu Hector Chacon, zis Nictalopul - vede noaptea ca și ziua! -, nu se măsoară nimeni, dar în final este trădat de propria soție care vrea să-și protejeze copiii. Hoțul de Cai înțelege graiul animalelor și al păsărilor, comunicând cu acestea. Hoțul de Vite are vise premonitorii și știe dinainte ce se va întâmpla. Montenegro și Cerro de Pasco Corporation  intră pe pământurile oamenilor și ridică o împrejmuire nesfârșită, de sârmă ghimpată, lăsându-i pe localnici fără pășune pentru animalele care mor de foame. Situațiile aduc uneori cu scena din Desculț de Zaharia Stancu, când oamenilor li se pun botnițe, pentru a culege în siguranță via boierului. De altfel, singurul lucru care i-ar putea fi reproșat romancierului este accentul social prea apăsat pe care îl pune uneori, ieșind în afara zonei esteticului. În final, localitatea este ștearsă de pe hartă, locuitorii sunt masacrați și sunt înființate noi cimitire. Foștilor locuitori ai Rancasului nu le rămâne decât să-și vorbească, întinși în sicrie, din propriile morminte.

P.S. E ciudat cum aproape toate republicile din America Latină au ajuns să trăiască sub dictatură. Să fie de vină ignoranța și sărăcia? Și poate că tot foamea și disperarea îi fac pe oameni să iubească ceremoniile, serbările și festivitățile, unde se mânăncă și se bea gratis? Ciudat, dar îmi aduc aminte și de alte popoare care au aceleași obiceiuri. Adevărul este că, dacă vom merge tot așa, indiferent de  partidele aflate la putere, în treizeci de ani România va ajunge ca suratele sale din America Latină.
    În dictatură n-ai voie să-ți exprimi niciun punct de vedere. În democrație, dacă în mass-media apare un articol cu acuzații probate împotriva unui demnitar, omul își cere scuze și își dă repede demisia. Cum se numește însă forma de guvernare în care niște lideri sunt dovediți ca fiind hoți și mincinoși, dobitoci și mitocani, dar ei râd și se instalează mai bine în fotolii, înjurându-se și arătându-se cu degetul unii pe alții? Și cum naiba poate fi caracterizat un popor care preferă să aleagă necinstea și incompetența, întru ruina copiilor săi?

Moartea unui patriarh :Gabriel García Márquez

A scris capodopere. Când am citit Un veac de singurătate am avut revelaţia magiei pure care este uneori /rareori literatura. Ceva asemănător, dar şi foarte diferit de ceea ce trăisem când am parcurs Portretul lui Dorian Gray.
Este, după Cervantes, cel mai prestigios scriitor de limbă spaniolă.
A fost prieten cu regi, preşedinţi de stat, dictatori, şefi de trib, vrăjitori, şamani, mafioţi, comandanţi de gherile, şefi de carteluri, beţivani, bătăuşi, arhiepiscopi, curve şi peşti, scriitori şi actori celebri, saltimbanci rataţi, dar şi cu oameni simpli.
I-a plăcut să bea whisky cu prietenii.
Într-un timp fuma optzeci de ţigări de tutun negru, cubanez, pe zi. După ce s-a lăsat, a spus că a fuma sau a nu fuma este acelaşi lucru.
A primit un pumn zdravăn, la o beţie, de la Vargas LLosa, cu care a rămas prieten.
L-a întâlnit o dată pe Hemingway. Mergeau pe trotuarele opuse ale aceleaşi străzi.
Este ultimul scriitor-mit al lumii.
Credeam că nu va muri niciodată. Se lupta de zece ani cu un cancer limfatic, dar eram sigur că vracii săi îl vindecaseră.
În memoria lui, o vreme nu voi mai scrie. La ce bun?
Nu voi mai face nimic.

P.S. Mi-au plăcut mult Colonelului n-are cine să-i scrie, Dragostea în vremea holerei, Cronica unei morţi anunţate, Generalul în labirintul său, povestirile, dar cred că Toamna patriarhului şi Un veac de singurătate sunt cele mai puternice cărţi ale sale. În timp, parcă rezistă mai bine la recitire Toamna patriarhului. De aceea postarea mea ar fi trebuit să se numească Moartea unui patriarh.
 Se pare că n-a rămas totuşi prieten cu Vargas LLosa, deşi mi-ar fi plăcut să fie aşa. Diferenţele de opinie ( politică?) se tranşează şi cu pumnul. Având un upercut mai tare, peruanul este un scriitor mult mai slab decât Marquez, măcar să zică cine ce-a zice, vorba lui Creangă.

Un roman ca o insulă în Pacific

   În copilărie nu simţeam frigul. Nici foamea. În vacanţe plecam de acasă dimineaţa, cu sania după mine, şi mă întorceam seara, obosit mort. În fiecare an, după ce cădea neaua, mă transformam într-o fiinţă atotputernică, trăind într-o ficţiune. Derdeluşurile noastre erau amenajate pe şosea - nu circula decât o singură maşină în toată localitatea ! -, pe podeţurile din faţa porţilor, pe dealuri. Împreună cu prietenii mei, exploram ochiurile de apă îngheţată din spatele conacului boieresc, dincolo de iazul alimentat de o fântână cu cea mai bună apă din ţinut.  Iarna a fost, decenii în şir, anotimpul meu preferat şi îmi voi aminti perpetuu prima mea întâlnire cu zăpada. Poate de aceea anumite pasaje din Un veac de singurătate au avut un ecou puternic în sufletul meu : " Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. "
Cred că aveam mai puţin de doi ani - încă nu mergeam în picioare - când, pe o ninsoare feerică, tatăl meu m-a luat în braţe şi m-a scos în pridvor, pentru a-mi arăta zăpada. Ţin minte că albul acela sclipitor m-a orbit, iar fulgii zburători îmi păreau a fi cea mai ispititoare jucărie. Apoi tata a întins mâna dreaptă şi a luat zăpadă în mână, a strâns-o în pumnul său puternic şi mi-a întins-o. Ca şi Aureliano Buendia, am simţit o arsură ciudată, plăcută, care mi-a dat o insesisabilă stare de euforie. M-am cutremurat. Mulţi ani mai târziu, cum ar spune columbianul, am înţeles că trăisem atunci o clipă de fericire. E cea mai veche amintire a mea şi o păstrez cu sfinţenie.
Licean fiind - eram îndrăgostit şi făcusem depresie, fiindcă nu îndrăzneam să-i vorbesc muzei mele - mă plimbam îndelung  prin omăt, până la râu şi înapoi, simţind cum bucuria de a trăi mi se reîntoarce în trup. Retrăiam senzaţia magică încercată în momentul când privisem întâia dată viscolul.
Timpul stătea în loc şi vacanţele nu se sfârşeau.
Acum vremea se scurge repede, dar frigul nu se dă totuşi dus şi începe să devină sâcâitor. Mă refugiez prin cotloanele verilor de altădată sau visez să-mi trăiesc ultimii ani pe o insulă caldă, într-un roman pe care-l voi scrie în mod special, pentru a-mi oferi adăpost în zilele prea reci.

Despărţiri

Când te desparţi de cineva, o lume moare în tine. Dacă îi spui adio unui prieten sau unei iubite, o vreme eşti ca şi mort. Universurile virtuale din fiinţa ta se scufundă. Se vor naşte altele sau nu.
În fiecare zi ne despărţim definitiv de oameni dragi. Profesorii îşi iau însă rămas bun, periodic, de la promoţii succesive de elevi şi devin tot mai bătrâni.
Astăzi a mai plecat o generaţie. Ceva din atitudinea copiilor mi-a dat fiori. Am organizat Ultimul clopoţel. O fată a rostit un cuvânt de rămas-bun, câteva colege ale ei au citit nişte poezii luate de pe net, apoi au vorbit directoarea şcolii, cele două diriginte şi un coleg. În sfârşit, am spus şi eu câteva cuvinte. În tot acest timp, unii copii tremurau de emoţie, alţii erau excesiv de degajaţi şi familiari cu dascălii, ca şi cum aceştia ar fi fost nişte fraţi ai lor, mai mici şi oarecum tonţi, având nevoie la tot pasul de sfaturi binevoitoare.
După ce s-a terminat totul, am mai băgat o dată capul pe uşă, căutându-l pe un profesor. Sala de clasă era pustie, dar atâta mizerie n-am văzut în viaţa mea.  Împrăştiaseră pe jos toate gunoaiele disponibile, iar pereţii erau stropiţi cu suc şi cu cafea. Ar fi fost mai rău doar dacă şi-ar fi făcut nevoile şi ar fi aruncat cu excremente pe pereţi." Ultima noastră mizerie ! ", mi-a zis, zâmbind, un băiat care întârziase pe hol.
Şi atunci am rămas o vreme nemişcat. Mi-am dat seama că printre elevii mei s-ar putea să nu fie nici măcar doi care să se bucure, peste ani, de lectura unui roman precum Un veac de singurătate.
Şi lucrul acesta mi-a dat fiori.