Am viaţa la care am visat. Până în prezent. Mai sunt multe lucruri de realizat. Am răbdarea necesară de a face totul pe rând, deoarece ştiu că propunându-mi ceva voi reuşi să şi concretizez acel lucru.
Am forţa necesară să fac toate lucrurile care se fac la vârsta mea. Am tot entuziasmul tinereţii care îmi permite să aloc timp şi sentimente idealurilor de care sunt mânată.
Am resursele necesare să concep planuri, să îi ambiţionez şi pe ceilalţi în înfăptuirea lor. Am dreptul să iau iniţiative. Am dreptul să greşesc, dar nu într-atât încât cursul vieţii mele să se direcţioneze altfel decât îmi doresc.
Am anii la care pot visa, sunt lumi în care pot pătrunde, am atâtea de dat şi de primit, sunt atâtea lucruri de învăţat şi de împărtăşit.
Sunt construită de clipele mele, cele pe care le trăiesc fără a le irosi fără un scop anume. Am o mulţime de proiecte în derulare, am o mulţime de idei noi care se pot concretiza. Sunt un arsenal inepuizabil de idei. Inspiraţia este veştmântul de care nu mă dezbrac nici o clipă.
Am oameni de partea mea, am oameni care mi se împotrivesc cu încrâncenare. Iau criticile ca fiind constructive şi nu ezit în a-mi îndrepta greşelile sau carenţele.
Am puţini prieteni. Şi-am să vă spun de ce sunt puţini. Pentru că sunt naivă. Prea naivă pentru zilele ce le trăim. Eu aş putea fi şi mi-aş dori să fiu prietena tuturor. Dar sunt înconjurată de prea multe persoane interesate.
Prieten înseamnă să fi suflet lângă suflet indiferent de oră, circumstanţă. Eu nu am prieteni. Poate doar doi-trei. Îmi pot număra prietenii pe degete. Ceilalţi nu sunt decât interesaţi. Am constatat acest lucru cu o vădită tristeţe. E un fapt pe care l-am regăsit în viaţa mea în ultimul timp.
Drept mângâiere îmi stau adevăraţii prieteni pentru care contez necondiţionat. Fie că am sau nu de oferit ceva. Ei sunt balsamul zilelor care par să se înguste. Ei îmi lărgesc orizonturile, mă fac să-mi depăşesc chiar optimismul. Sunt cei care au încredere în mine, care mă cunosc cum sunt şi nu mă văd cum doresc ei să fiu. Sunt cei pentru care nu contează dacă port fard sau sunt plânsă, cei care îmi întind batista sau umărul când simt nevoia să plâng.
Prieteni în faţa cărora nu mă sfiesc să îmi arat slăbiciunea. Sunt cei cu care dintotdeauna am avut o comunicare deschisă. Oameni pe măsura sufletului meu. Sunt cei care mă văd frumoasă în orice ipostază, la orice oră din zi sau din noapte. Cei pe care îi mişcă tăcerea sau îi bucură prezenţa mea.
Am nişte copii de educat. Copiii sufletului meu. Fiinţe, în cuprinsul cărora, am încercat să las o parte din mine. Sper, însă, să fi şi reuşit. Sunt oamenii care vor creşte, de care mă voi mândri. Cu care mă voi bucura sau voi plânge, pe care îi voi îmbrăţişa cu drag sau îi voi ghida spre ce vor fi.
Sunt copiii mei, care mă văd perfectă chiar şi atunci când greşesc. Cei care mă văd frumoasă, chiar şi-ntr-o banală zi. Cei cărora le mulţumesc pentru fiecare zi alături de ei. Cei pentru care mă trezesc dimineaţa veselă. Cei care mă aşteaptă. Spre care mă îndrept. Cei la care ajung, pe care-i întâlnesc... ce-i care-mi înfrumuseţează firea cu minunăţia copilăriei lor.
Am părinţi dragi. Speciali. Cărora n-am să le pot mulţumi niciodată îndeajuns pentru ceea ce sunt. Cei cărora le-aş da sănătatea mea în schimb. Cei pentru care nici un sacrificiu nu e prea mult. Şi nu în ultimul rând, sunt cei cărora le datorez faptul că exist.
Am o viaţă plină. Cu cunoştinţe care vin şi pleacă, cu puţinii oameni care în preajmă îmi rămân. Am o viaţă frumoasă. Am o vârstă pe care-o trăiesc. Am tot ce mi-aş putea dori. Frumuseţea zilelor şi-a oamenilor pe care-i iubesc reflectată în fiinţa mea.
De aceea cred că mă văd ei frumoasă. Pentru că apropierea lor mă înfrumuseţează. Fiecare atingere de suflet, adună un surâs. Fiecare privire, un zâmbet în colţul buzelor. Fiecare clipă trăită, aduce cu sine alte şi alte experienţe care cuceresc nu doar persoane ci şi caractere menite să se definească, să se contureze spre a perpetua frumuseţea vieţii în completarea celei sufleteşti.
Eşti frumos cu sufletul. Iar mai apoi prin modul în care trăieşti. Toate acestea se reflectă în exterior, în sensibilitatea ta umană, pe care o deţii, oricât de mult o ascunzi sau încerci să o înfrânezi...
„Tinereţea este răstimpul tuturor aspiraţiilor care se clădesc spre a nu se prăbuşi niciodată!”
