So what the fuck is this UK

feat. Sinead O'Connor

lyrics

Glasvegas

Din Glasgow, fara album si fara contract. O combinatie de Suicide, Del Shannon, The Jesus & Mary Chain si Phil Spector, cu drum-machine si mult reverb. Am ascultat doar cele trei piese de pe MySpace si imi e de ajuns. O trupa exceptionala si un sound care intr-o prima faza pare lipsit de originalitate dar care, in zilele astea, e unic.

They Made Frogs Smoke 'Til They Exploded

5 albume

Din nefericire pentru mine, fac parte din categoria alora care au descoperit grunge-ul la foarte multi ani de la disparitia lui. Probabil ca dintr-un snobism adolescentin am refuzat Nirvana doar pentru ca lumea era bantuita de fantoma lui Cobain si cum asociam toate trupele din valul ala cu ei, am sarit peste Mudhoney, Pearl Jam si cam peste orice trupa care provenea din zona aceea. Tarziu, dupa 2000, am descoperit Gish si Ten. Si mai tarziu, Bleach si Mudhoney. Si daca recunosc ca am ascultat Temple Of The Dog prima data acum doua saptamani, povestea devine si mai trista. E drept ca tot in trendul ala au intrat si Stone Temple Pilots si Soundgarden, trupe cu care nici acum n-am vreo legatura.

Sunt cateva albume, coincidenta sau nu, toate debuturi, care ma uimesc de fiecare data cand le ascult si care, la fiecare auditie, suna mai bine. Cele 5 de mai sus, desi inregistrate in conditii proaste si cu bani putini sunt produse excelent si suna absolut perfect. De ce? Doar pentru ca la data aparitiei lor, casele de discuri, producatorii si presa muzicala nu se prinsesera ca grunge-ul e o mina de aur care poate produce milioane de dolari cu investitii aproape inexistente, motiv pentru care, n-au facut nici un fel de presiune asupra trupelor. O data cu Nevermind insa, totul a inceput sa se duca de rapa. Au aparut zeci de trupe, mai toate din Seattle, valoarea contractelor a crescut infiorator iar calitatea muzicii a scazut proportional cu banii castigati.

De vreo cateva saptamani ascult doar astea 5 albume, obsesiv si in bucla, ma uit la filme proaste dar a caror actiune se desfasoara in Seattle si citesc tot felul de porcarii profunde despre oamenii aia care cred ca faceau muzica doar pentru ei.

Dincolo de toate teoriile si de toate cliseele, lasand la o parte miile de pagini care s-au scris si pe toti teoreticienii penibili care si-au dat cu parerea, acest curent a fost, probabil, ultima miscare culturala veritabila si solida pe care America a generat-o.

Evenflow

About A Girl

Drown

Hungerstrike

Here Comes Sickness

Kick out the jams, motherfuckers!

Vorba unui comentariu din youtube, acesta ar trebui sa fie noul imn al US.

Tom Waits &The Kronos Quartet

Diamond in Your Mind

Bonnie "Prince" Billy

death to everyone

Gedge Boy

Sa incep cu sentinta: The Wedding Present nu e cea mai tare trupa din lume. E, insa, campioana absoluta la doua categorii: indie si onestitate. Infiintata in 1985 in Leeds, West Yorkshire, The Weddos a fost in tot timpul asta cea mai nimerita forma de exprimare a unui “baiat sarac si cinstit” (asa i-a zis John Peel), David Gedge zis si “Gedge boy”. Dupa cateva tribulatii nu foarte relevante, Gedge boy aduna alti cativa oameni, dintre care unii deloc neimportanti, le zice The Wedding Present si in 1987 scorneste un album splendid, George Best. De referinta si mare angajament, poate putin repetitiv, ca mai toate albumele care ii vor urma pana in 2005, George Best, ca si artistul foarte mare care ii da numele, are inima-n palma, e usor naiv (nu ca Gedge n-ar sti ce face!) si nepasator la toate astea. Pe vremea aia The Weddos se inclinau reverentios catre Buzzcocks si cantau ceva care nu poate fi decat indie post-punk, alert si foarte personal.

Poate ca n-au umorul si sarmul celor de la The Smiths, dar iau totul foarte personal. In plus, Gedge boy nu scrie decat despre cum sufera el ranit din dragoste, insa fara sarcasmul si patetismul lui Steven Patrick Morrissey.

Doi ani mai tarziu, John Peel, care prinsese mare drag de baietii din Leeds, ii cheama sa se alature lungii serii cunoscute drept Peel Sessions, unde se intampla urmatoare chestie: celalalt chitarist al trupei, Peter Solowka, ucrainean de felul lui, incepe sa cante niste balade traditionale ucrainiene. Lui Peel ii suna bine si ii roaga sa insiste. Rezulta doua sesiuni de inregistrari cu piese populare ucrainiene, puse pe piata in 1989 cu titlul Ukrainski Vistupi V Ivana Peela, care, desi n-au facut prea multe valuri, mie imi plac. Nu seamana, evident, cu nimic din ce facusera Weddos pana atunci si nici cu ce au facut dupa, dar, in nota caracteristica trupei, mi se pare o inregistrare (si mai putin un album) cinstita, pasionata si indiferenta la consecinte. Ca atitudine, o prefer pe asta fata de istericalele si dezabuzarea unor trupe Madchester, ca si a unora din Britpop-ul ce urma sa vina putin dupa.

Bizzaro, inregistrat tot in 1989, e si mai bun decat George Best (ceea ce, cu riscul de a ma repeta, nu e putin lucru), mai asezat, mai putin excesiv, si reuseste sa evite putinele stangacii, si muzicale si in privinta versurilor, de pe GB desi, Gedge nu se dezminte si tot despre suferintele lui canta. Cel mai bun album al lor, o mare frumusete, si, dupa mintea mea, confirmarea faptului ca la sfarsitul anilor ’80 nu exista o trupa indie, pop, post punk sau orice altceva, mai buna decat The Weddos.

In 1991, cand Gedge & co. compusesera destul material pentru un nou album, vremurile se schimbasera in muzica, iar asaltul grunge se anuntase deja. Prin urmare, Seamonsters e inregistrat in studioul lui Steve Albini din Cannon Falls, Minnesota. Care Steve Albini stia ce face, prin studioul lui trecand, inainte si dupa 1991, trupe precum Pixies, Nirvana, Godspeed! You Black Emperor, Fugazi sau Mogwai. Seamonsters e un album greu, lent in comparatie cu precedentele, abraziv, obsesiv si aproape grunge. Semn clar ca lucrurile stateau altfel, Solowka e concediat exact inainte de lansarea pe piata a albumului.

Dupa asta, lucrurile se mai linistesc. In decursul anilor ’90 The Wedding Present mai scot doua albume, Watusi si Saturnalia, deloc rele, dar care nici n-au mai rupt gura targului. Intre timp, Gedge se cam plictiseste de The Weddos si, impreuna cu prietena lui, Sally Murrell, infiinteaza Cinerama. Cinerama canta un fel de pop indie, linistit, frumos si irelevant. Mai important e insa faptul ca prin 2004, dupa ce materialul pentru un nou album fusese compus, Gedge se cearta cu Murrell si decida sa scoata Take Fountain sub vechea titulatura, trasa intre timp mai la umbra, The Wedding Present. Take Fountain (2005) e pentru cunoscatori si pasionati, in sensul ca, daca n-a adus fani noi, sigur i-a fericit pe cei vechi, cati or mai fi ramas. Ceea ce, sunt convins, Gedge si prietenii lui sunt in stare sa faca inca 20 de ani de acum incolo. Nici nu cred ca-ti vine prea greu, cand 20 de ani ai cantat obsesiv despre tine si durerile tale, de multe ori cu mare success.

Text de Alex Stana, Manchester, Connecticut