micutze aberatzii

Zi ciudata. O zi in care nu s-a intamplat nimic. Constelatii de ganduri s-au cladit si s-au prabusit, idei si senzatii s-au framantat ca spuma marii la tarm, in timpul furtunii, spulberandu-se... Tristete. De ce? Nu stiu. Privesc in jur si nu gasesc un raspuns. Nici un raspuns. Mica depresie astenica gripala? Cine stie... Nemultumire... Sentimentul ca ceva important lipseste... Ca parca traiesc degeaba... Un tango fara muzica si fara dansatori... senzatia de scena goala... unde e bucuria lucrurilor marunte? oare am uitat de ea? afara a fost soare, vant, iar mie mi se parea ca lumea intreaga a disparut dincolo de orizont, iar eu am ramas singurul supravietuitor. tistete de primavara. ar fi trebuit sa imi inving starea asta si sa ies, sa privesc iarba, muguri... dar n-am facut-o. ultimele zile ale saptamanii mi-au lasat mici tristeti ce-au inflorit azi, sub soarele ars de vant. zadarnicia zadarniciilor... ma intreb daca are rost sa ma multumesc cu putin. nu e in firea mea sa accept jumat...

e o vorba din popor, "fa-ma mama cu noroc, de m-arunca indata-n foc!"... situatiile, oamenii, circumstantele se schimba, dar in linii esentiale, se intampla acelasi lucru. e destul sa imi dau seama ca tin la cineva, ca inevitabil respectivul se amorezeaza iremediabil de alta. si asta este. ce naiba mai poti sa crezi? ce pot sa cred despre mine? doar sa ma intristez, sau sa ma infurii, sau sa plang in pumni (ca doar am un orgoliu, n-o sa sufar in vazul lumii, sufar in mine, sa nu se prinda nimeni; eu trebuie sa par dura durelor....) sau toate odata... nici nu ma mai intreb "de ce?", ca inebunesc, asa ca la intrebarea asta dau "ignore". la fel si tristetii, furiei, lacrimilor sau altor manifestari negativiste. ignore, ignore, ignore... si parca n-ar fi destul... ma trezesc suparand, din lipsa de minte, o buna colega... cred ca asta e unul dintre cele mai naspa lucruri pe care mi le reprosez: cand, asa, din prostie, sunt in culpa fatza de cineva, spun sau f...