Revin după 7 ani cu o replică dintr-un film.

“Alex a trăit 17 minute într-un incubator. A avut timp pentru un vis și a murit.”

Nu mai țineam minte bine replica, așa că am căutat în propria mea arhivă. Știam că “a avut timp pentru un vis”. 

De aici plec, pentru că eu, care nu prea visez, am avut o străfulgerare de vis, dimineață, într-o ațipire de 5 secunde, poate.

Străfulgerare, o imagine zburătoare, pe care nici nu ai timp să o vezi bine, să o reții. Ce am visat?

Nici măcar nu contează. Sunt perioade de trezie în care parcă ai avut un vis, o străfulgerare. Iar uneori parcă ore întregi dispar, ca o străfulgerare.

Trăim sau visăm?  

Acum 7 ani, pe 15 mai, aflam un adevăr teribil. Au trecut, mai apoi, patru ani și trei luni, perioadă teribilă, trăită cu încetinitorul, clipă de clipă, în tensiuni și false speranțe. Perioada aceasta o am în minte, parcă ceas cu ceas, ca mărgele înșirate pe ață, pe care le retrăiesc uneori, cu sau mai ales fără vrerea mea. Dar apoi… Apoi totul condensează. Și timpul curent, dar și amintirile, nu numai cei șapte ani, ci întreaga viață petrecută împreună. Un vis, o strâfulgerare, dar pe care o pot retrăi prin momente esențiale, cu sau, cel mai adesea, fără voia mea.

A avut timp de-un vis…

Viața noastră pare, uneori, doar un vis. Parcă nu am trăit adevărat toate momentele diin memoria noastră, parcă nu a trecut atâta timp cât credem noi. Oare chiar am trăit 70 de ani? Păi ieri eram prunc, visând la jucăriile dintr-o vitrină, visând la dulciurile apetisante pe care le vedeam prin geamurile cofetăriei. Și tot ieri pare că răscoleam grămezile de frunze adunate în parc.

Dar nu a fost ieri, a fost acum multă vreme, căci între acel “ieri” și azi sunt adunate noian de amintiri.

Cândva, într-un an nenumit, am primit de la nenea Mitică, unchiul tatei, 25 de lei. Era o sumă enormă pe vremea aceea când salariile numărau câteva sute, poate șase. Fericire pe mine? Cum să nu. Mi-am luat vecinul și prietenul meu, am mers la Alimentara și am cercetat “raionul” de bomboane. Ne-au tentat unele verzi care, după cum aveam să aflăm, aveau umplutură de lichior. Am luat un cornet mare de tot, poate chiar cel mai mare. Să fi fost jumătate de kilogram? Cine mai știe. Dar știu că am primit și foarte mulți bani rest la acea hârtie de 25. Eram cei mai grozavi, cu marele cornet în brațe, mâncând bomboane.

Dar mă strigă mama. În mintea mea de copil am realizat că am făcut o greșeală. Am lăsat la prietenul meu bomboanele și banii, ca și cum nu i-aș fi avut, crezând că scap. Normal, nu aveam cum. Mama văzuse că am primit bani și m-a întrebat de ei. Cred că niciodată nu am știut să mint, așa că… s-au recuperat banii și bomboanele.

Spre comparație, parcă era doi lei pâinea mare, neagră, cea de două kilograme (poate 4 lei?).

Am avut timp pentru un vis. Erau visele copilăriei, când o veche sticluță de parfum era cea mai grozavă jucărie. Sau o  coadă ruptă de polonic, transformată de mine în unealtă de scobit. A fost o vară în care auzisem că apa face lemnul să putrezească. Găsisem într-o grindă a casei vecine o mică gaură. În fiecare zi mergeam acolo, puneam apă și încercam să scobesc “putrezitura” cu acea coadă de polinic. Din nou normal, nu am reușit decât să desprind două așchii mai mici ca un băț de chibrit, dar era “serviciul meu zilnic”.

Am avut timp pentru un vis. Și cum este normal, visul copilăriei nu poate fi decât foarte frumos.

Dar în urmă rămâne doar o amintire, o umbră estompată de trecerea anilor.

De unde am început? De la cei 7 ani, cei 4 ani, de la viteza cu care au trecut zilele, clipele, de la visul fugar ce rămâne în urmă.

Alex a trăit doar 17 minute. A avut timp pentru un vis și a murit. Așa mor multe din visele noastre, pe care le credem veșnice, dar care, uneori, durează numai 17 minute, sau poate nici atât.

17 mai 2026