“Devenire”

Trio-Alto (Daniel Kientzy - saxofoane, Cornelia Petroiu – viola si Mihai Vartosu – pian) merita un pogon de laude. Nu numai ca este format din interpreti unul-si-unul – Daniel Kientzy este un mamut al saxofonului de avangarda, un superstar de nivel mondial caruia i-au dedicat muzici cam toti marii autori “contemporani” – dar a oferit unor tineri si foarte tineri compozitori o sansa extraordinara, aceea de a-si auzi lucrarile interpretate la un nivel foarte profesionist inca din primii ani ai studentiei.

Ansamblul s-a format in 2005 si a intrat imediat in atentia muzicienilor, mai ales a compozitorilor, care s-au apucat si i-au dedicat deja peste 50 de creatii. Numele provine din componenta initiala, care cuprindea, pe langa viola (“alto” in franceza”), saxofonul alto, ulterior luandu-se decizia de a fi incorporata intreaga familie a saxofoanelor.


Trio-Alto

Trio-Alto, impreuna cu asociatia Nova Musica din Paris (apartinand tot lui Daniel Kientzy), a avut anul acesta initiativa de a provoca studentii, masteranzii si doctoranzii UNMB sa scrie cate o lucrare pentru aceasta formula; cei care s-au incumetat (prea putini, din pacate, comparativ cu faima interpretilor!) si-au auzit in premiera muzicile pe data de 22 iunie, in Sala Mica a Ateneului Roman. Rezultatul a fost un concert foarte bun, datorita, pe de o parte, interpretarii si, pe de alta parte, nivelului lucrarilor care nu a fost cu nimic mai prejos comparativ cu lucrari ale compozitorilor maturi, consacrati (din Romania si din alte parti ale lumii) – ba chiar din contra, as zice eu, usor malitios (si cu amintiri nefaste de la diverse experiente, unele chiar de luna trecuta din cadrul SIMN). Asadar compozitori “in devenire” care promit deja extrem de mult.

“Hitul” serii a fost lucrarea lui Alexandru Sima, “Analepsa”, o lucrare nu numai foarte inspirata, care s-a individualizat in concert prin pregnanta materialului si a obsesiilor sonore care au strabatut-o (cum a fost, de exemplu, orologiul din gravul pianului), dar suprinzator de bine construita, mai ales ca este vorba de un student care abia a terminat anul I (!). Un simt deosebit al logicii si a timpului muzical, o naturalete a devenirii materialului pe o schema formala foarte clara si o predispozitie catre explorarea unor elemente de muzica traditionala arhaica (filtrate prin vagi influente enesciene sau bartokiene). De altfel, contrastul major al piesei a fost intre lumea “parlando-rubato”, a lamentarii doinite ale saxofonului si violei si cea “giusto”, in care pulsatia obsesiva a pianului si-a “ritmizat” partenerii. Alexandru a pornit de la ideea traducerii sonore a “ondularii” mioritice deal-vale pe care Blaga o considera a fi “matricea spirituala a neamului romanesc” (in “Trilogia Culturii”). O lucrare mult peste nivelul scolastic pe care unii l-ar fi asteptat de la un compozitor atat de tanar.


Relaxare dupa concert: (de la stanga la dreapta) Cornelia Zambila, Alexadru Sima, Diana Vulcu, Darie Nemes-Bota

Lucrarea Dianei Vulcu, “Treina”, o “doina” pentru trei, a explorat de asemenea muzica traditionala romaneasca, oprindu-se pe zona parlando-rubato. Melos-ul a constituit elementul principal al muzicii, care s-a dramatizat treptat – o lucrare frumoasa si expresiva, in ciuda unei inconsistente ale sonoritatii globale, poate mai ales datorita tratarii pianului. Am apreciat explorarea dimensiunii melodice, foarte potrivita celor doua instrumente “soliste” (saxofonul si viola).

“Culori citadine” au fost infatisate sonor de catre Lidia Ciubuc, intr-un limbaj cam prea dens, dar solid structurat. Se vede ca Lidia este pianista (si inca una foarte buna), pentru ca a acordat o atentie deosebita substantei armonice prezentate de acest instrument.

Veronica Anghelescu, un foarte activ promotor al muzicii noi (este, printre altele, realizatoarea revistei on line “No14 Plus Minus”) are o preocupare speciala pentru muzica sacra, tradusa intr-un limbaj muzical modern. “Trisagion” se incadreaza acestei directii, pornind de la un imn ortodox (“Sfinte Dumnezeule”) pe care il trateaza polifonic si eterofonic intr-un discurs bine condus, spiritual si impunator. Mi-as fi dorit o mai mare inventivitate in prelucrarea materialului.

Ultimii doi compozitori au o preocupare vadita pentru explorarea timbralului – care mi-a lipsit uneori in celelalte lucrari. Cornelia Zambila, muzician polivalent (are prea multe procupari muzicale si nu numai ca sa le enumar aici) a explorat si ea ideea de lamento, a descensio-ului cu parfum arhaic. “Hybris IV” descrie o lume statica, a distorsiunii, a alienarii, a singuratatii, a stranietatii timbrale, un plans inabusit punctat de bizare strigate din alta lume. Daca piesa a impresionat prin expresivitate si starea pe care a creat-o, cred ca accentul a fost pus prea mult pe culoare in defavoarea structurarii si a pregnantei materialului sonor. Salutara insa aplecarea catre sondarea sunetului si a “nuantelor” sale mai putin conventionale.

Darie Nemes-Bota a creat, in “Qasi da lontano”, un periplu initiatic care a pornit de o qasida persana (un poem mistic de Al-Hallag). O scriitura care incorporeaza sugestii ale unui folclor imaginar cu sonortati orientale, influente din lumea sonora a lui George Crumb si grave orologii (ca si in prima lucrare din concert!) care au batut finalul serii. Cautarile timbrale au fost bine introduse in material, poate directia lucarii fiind insuficient de clara. Un stil deja “copt” al unui compozitor care isi incepe foarte bine cariera.

Esentele romanesti arhaice si bizantine au marcat aproape toate lucrarile, un mare plus din punctul meu de vedere. In tendinta actuala de globalizare, in care muzicile isi pierd de multe ori orice identitate nationala, reperele “geografice” trebuie sa ramana macar la un nivel ascuns in orice limbaj sonor. Ii laud din nou pe cei trei interpreti – Daniel Kientzy, frumoasa Cornelia Petroiu si Mihai Vartosu – pentru pura pasiune cu care au realizat acest eveniment: nefiind platiti (!!!) si dedicand multe, multe ore repetitiilor, cu un respect de admirat pentru partiturile care le-au fost dedicate. Daniel, un mare prieten al muzicii romanesti, a avut “ambitia” sa gaseasca oameni talentati si in randul celor mai tineri creatori. Si iata ca a gasit.

Concert Trio Alto

Niculescu la Ateneu

Joi 12 / Vineri 13 Februarie, ora 19, in Sala Mare a Ateneului:

Orchestra Simfonică a Filarmonicii “GEORGE ENESCU”
Dirijor: Nicolae Moldoveanu
Solistă: Naoko Anzai

Program

Ştefan Niculescu – Cantos
Solist: Daniel Kientzy
Richard Strauss – Suita din “Cavalerul Rozelor”
Rachmaninov – Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră

***

O scurta cronica a concertului de joi seara. Ma voi referi exclusiv la “Cantos”, pentru ca numai aceasta lucrare intra in "tematica" blogului. De altfel, structura concertului a fost extrem de bizara: o lucrare "contemporana" (scrisa in 1984) extrem de sobra, chiar hieratica, intercalata intre doua limbaje romantice - Rachmaninov si Richard Strauss? Ciudata alaturare, care a creat niste discrepante de perceptie. Este laudabila intentia Ateneului de a programa "Cantos" la un an de la disparitia compozitorului, insa ar fi meritat sa fie introdusa intr-un context mai potrivit, nu doar unde era un loc liber in program.

A treia simfonie de Stefan Niculescu este una concertanta cu trei variante, solistul putand fi saxofon (prima auditie, Daniel Kientzy in 1984) sau clarinet (prima auditie, Aurelian Octav Popa in 1986). O a treia varianta propune nu un singur solist, ci un grup solistic (oboi, corn englez si 3 clarinete).

Lucrarea contine cateva idei caracteristici creatiei de maturitate a compozitorului. In primul rand, melodia (de unde si titlul lucrarii, “cant”). In ciuda preconceptiei generale, ca “muzica noua nu are melodie” (preconceptie datorata unei greseli de definitie: “melodie” nu inseamna neaparat “linie usor de retinut si fredonabila”, ci o succesiune coerenta de sunete, purtatoare de sens), Niculescu a fost, mai ales in ultima sa perioada de creatie, foarte interesat in a explora posibilitatile melodice ale muzicii. In cazul lucrarii de fata, de exemplu, melodia este prezentata atat singura (“doina” serpuitoare a saxofonului) cat si in eterofonie (suprapusa cu ea insasi in diferite variante). Melodica deriva din muzica bizantina precum si din muzica traditionala romaneasca, prin traseul sinuos si micile distorsiuni ornamentale si ne-temperate. Eterofonia este nu numai o trasatura constanta a muzicii lui Niculescu, compozitorul a fost si un teoretician extrem de important care a explorat acest tip de discurs, creind si forme muzicale specifice. La fel de constanta este si inspiratia din muzica bizantina, Niculescu fiind un creator extrem de interesat de dimensiunea sacra - si, in special de cea ortodoxa - a artei. Tot din muzica bizantina vine si ideea isonului – un sunet-pedala ce sustine ca un soclu transformarile muzicii.

(Re)audiind lucrarea in concert, mi-am reamintit trasatura de baza ale muzicii niculesciene: claritatea aproape geometrica atat a discursului muzical, cat si a orchestratiei, a combinatiilor instrumentale. Niculescu lucreaza cu blocuri sonore, fie ele acorduri impunatoare, fie zone clare care pastreaza acelasi tip de structura. Aceste blocuri sunt alternate, construindu-se din ele arhitectura piesei. Chiar fara partitura, se pot identifica “la repezeala” sectiunile piesei. Intr-o prima structura, lamento-ul distorsionat cu iz de “folclor imaginar” a solistului serpuieste peste blocurile geometrice si hieratice ale orchestrei. O a doua structura suprapune tipetele dureroase, spatializate (prin folosirea intervalelor mari) ale solistlui peste o tesatura cu sugestii de colind a orchestrei. O a treia structura incepe cu o cadenza a saxofonului impreuna cu un grup de 3 flaute (flautele sunt asezate, neconventional, in mijlocul scenei): acest grup canta destul de liber, eterofonic (flautele sunt ecoul saxofonului) peste un ison al orchestrei. Incepe o acumulare de planuri, intreaga orchestra este implicata treptat in marele crescendo pana la explozia dramatica ce alterneaza blocuri de tutti in nuanta foarte mare cu ecouri in piano. Percutiile (diverse membrane) devin din ce in ce mai barbare. Ultima sectiune creeaza o ruptura violenta, finalul fiind extrem de liric si modal (preferandu-se secunda marita): “doina” saxofonului se stinge impreuna cu percutii cristaline (clopote si vibrafoane). Saxofonul are un timbru perfect pentru intentia compozitorului, de a crea o tanguire foarte apropiata de vocea umana insa si destul de dura, de bruta, de coroziva din punct de vedere timbral pentru a sugera arhaitatea lamentarii - apropiind-o de tipurile de emisie vocala din muzicile traditionale.

Iata ce a spus insusi compozitorul despre lucrare, intr-o carte mai veche: “Forma rezulta din evolutia sau schimbarea ideilor muzicale. Astfel, structurile fie ca se tranforma imperceptibil – adica lent si continuu – una in cealalta imediat urmatoare, fie admit, pe alocuri, ruptura discursului. In ciuda neincetatelor modificari, aceste modulatii conserva totusi identitatea ideilor, de unde coincidenta paradoxala dintre miscare si imobilitate, ce caracterizeaza Simfonia a III-a”.

Din pacate, dirijorul si, implicit, orchestra, nu a convins; se “vede” foarte clar cand cineva pricepe ceea ce canta si cand nu, iar aceasta apatie s-a transmis si in randurile publicului. Simfonia a avut, totusi, succes, in ciuda chicotelilor din sala. Am remarcat cu stupoare vreo doua persoane care au parasit sala exact cand muzica a devenit foarte diatonica, cantabila, “accesibila” – ma asteptam sa o faca in momentele mai tensionale. Din pacate, “filarmonistii” inca mai refuza sa accepte si altceva decat hiturile cantate si ras-cantate.

Solistul, saxofonistul francez Daniel Kientzy – care a iscat hilaritate in sala cand a aparut, o farama de om, cu vreo 4, 5 saxofoane mai mari decat el in spinare pe scena – ar merita o postare speciala. Este un mare iubitor de muzica romaneasca noua, i s-au scris zeci de concerte pana acum si le-a cantat pe unde a putut prin lume. Este invitat permanent, prectic, al festivalului anual de muzica noua din luna mai (Saptamana Muzicii Noi). Celebritatea internationala si-a castigat-o atat prin profesionalism (a scris si un tratat foarte important in care isi “diseca” saxofonul – cu toata familia sa, de la contrabas la sopranino) cat si prin pasiunea aproape patologica cu care canta pe scena. Este o forta formidabila a naturii, si speram sa il mai auzim multi ani de acum inainte (din pacate, se apropie de 60 de ani).